În urmă cu 25 de ani, în Timişoarei era extrem de cald. O dimineaţă însorită de vară în plină iarnă. Pe lângă Parcul Eroilor patrula o trupă de soldaţi cu steagul de luptă. Un elicopter zornăia deasupra noastră. Pe la ora 15,00 m-am întâlnit cu mama mea pe treptele catedralei. Am întrebat-o ce cauţi acolo. Mi-a spus că stă pe scări în locul elevilor ei pe care i-.a zogonit acasă. După vreo jumătate de oră a început să se tragă. Eu eram cu amicul meu Ovidiu Virgil Draganescu lângă Operă pe strada Alba-Iulia. Ca la un semn toate vitrinele au fost sparte. Imediat, ropot de mitraliere. Seara ne-am dus pe Calea Girocului să oprim tancurile cu răngile. Tinerii aruncau cu molotoave. M-am târât pe burtă, printre boscheţi la Liuba şi la Titi, prieteni care stăteau aproape. Ne-am adăpostit toată noaptea în spatele caloriferului.
Un mare scriitor îmi spunea că numai cei care au trăit revoluţia pot scrie un roman adevărat despre un astfel de eveniment. L-am contrazis. În literatură ai nevoie de fantezie. Iar noi am trăit drama eliberării, nimic n-a fost ştiinţifico-fantastic.
După 36 de ore am ajuns acasă, spre bucuria mamei. Încă nu aflasem câţi s-au prăpădit, doar că la „Europa liberă”, un cetăţean austriac anunţa că la Timişoara a fost cel puţin un mort. Peste un an aveam să-l cunosc. Era un ungur din Timişoara. În ziua de 17 decembrie 1989, S-a dus la Poştă şi a rugat o prietenă să sune la numărul de pe hârtiuţa sa. Tipa i-a spus e nr de Munchen. El a spus da, sună. Şi aşa a aflat Vestul de revoluţia din Timişoara. M-a rugat să nu-i destănui nciodată numele. L-am întrebat de ce. „Pentru ca să nu se spună că revoluţia au făcut-o ungurii.”
Revoluţiile au mereu eroi anonimi.
Nici eu, nici mama, nici tata, nici fratele meu, nici Ovidiu Virgil Draganescu nu ne-am luat diplome de revoluţii, nici certificate.
Am vrut să rămânem anonimi. Asemenea sutei de mii de oameni care au ocupat Piaţa Operei în ziua de 20 decembrie 1989.
17 decembrie 1989 a fost prima zi în care m-am apucat de fumat. Am ras un pachet de Carpaţi. De atunci am rămas cu viciul, dar şi cu adversitatea faţă de lumea cazonă.
Nu e vina noastră că am fost distribuiţi în anumite roluri, în scenarii scrise de alţii.
Mărturisesc că nu aştept onoruri, diplome şi medalii. Crucile din cimitirul eroilor din Timişoara sunt singurele pietre la care mă închin. Noi nu am luptat pentru tinichele, nici pentru ca securitatea să-şi schimbe stăpânii.
În 17 decembrie 1989 am învăţat că „Another Brick in the wall” poate fi adevărat şi pentru noi care de mici visam să cărăm scule la Pink Floyd.
În fotografie, Ileana, mama mea, care s-a prăpădit la şase luni după Corneliu Coposu, în 1996.
