O.S. Domnule ministru Nicolae Noica, am văzut în interviurile dumneavoastră din anul 2009 că foloseați foarte des sintagma „lucrului bine făcut”. Constat cu plăcere că sintagma dvs este azi întrebuințată din ce în ce mai des. Ce înseamnă de fapt această sintagmă, ce presupune?
N.N. Vă răspund prin câteva exemple. Palatul Băncii Naționale a României, clădirea Școlii Naționale de Poduri și Șosele, Ateneul Român, Palatul de Justiție din București, Podul peste Dunăre, Palatul Bursei și Camerei e Comerț ( azi Biblioteca Națională), Portul Constanța, Palatul Ministerului Lucrărilor Publice ( azi Primăria Municipiului București ) Palatul Cercului Militar, Biserica Domnița Bălașa, iată numai câteva edificii publice realizate între 1884-1914, în vremea Regelui Carol I.
Cum s-au putut construi aceste monumente de arhitectură atât de bine și trainic într-o perioadă de greutăți materiale și financiare când tânărul stat român de abia se forma?
Cred că în bună parte datorită conducerii înțelepte a unui mare rege. Căci încă din momentul depunerii jurământului de credință la 10 mai 1866, Carol I le-a vorbit oamenilor despre “un plan intern de modernizare a țării”.
Un plan pe care l-a început și cu ample lucrări de construcții de la șosele, poduri și drumuri de fier, până la edificii publice pentru instituții. Și pentru a-l putea îndeplini, Carol I a înțeles să se înconjoare de remarcabilul corp tehnic românesc, în frunte cu Anghel Saligny, Elie Radu, Gh Duca, Ion Mincu și alții, cărora le-a acordat toată încrederea și respectul său.
Rigoarea, disciplina și seriozitatea pentru punerea în practică a proiectelor propuse au fost trăsăturile acestei școli românești de construcții, care explică și de ce s-au putut face aceste lucruri.
Din păcate, au urmat 50 de ani de comunism, în care respectul pentru oameni și tehnicieni a dispărut, iar rigorii și disciplinei le-au luat locul ”merge și așa” și ”descurcă-te”.
Astăzi ne confruntăm și în domeniul construcțiilor cu o lipsă de autoritate și organizare la nivel instituțional și de responsabilitate a cheltuirii banului public. Nu avem responsabilitatea angajamentelor contractuale, instrument esențial în economia de piață.
Ne lipsește o disciplină nemțească și respectul pentru lucrul bine făcut.
O.S. Toate exemplele pe care le-ați dat sunt repere și în ziua de astăzi, mai bine spus sunt tot ce a dat mai bun acest popor în materie de arhitectură și construcții. În acest moment, ne aflăm la polul opus. Cum am ajuns aici?
N.N.La sfârșitul secolului al XIX-lea, lucrările publice de genul podurilor și viaductelor erau considerate “lucrări de artă”.
O astfel de lucrare a reprezentat-o podul peste Dunăre de la Cernavodă. Proiectat de ing. Anghel Saligny, el avea cea mai mare deschidere din Europa la acea vreme, de cca 195 metri liniari și avea forma unei dantele. Forma sa urmărea o utilitate practică: preluarea eforturilor după diagrama de eforturi. Este impresionant că în condițiile tehnicii de atunci construcția podului a fost realizată în numai cinci ani(1890-1895)
Au trecut anii și, din păcate, noul pod construit după anii ’70 surprinde prin masivitate și formă. El nu mai este opera unui om ce și-a pus sufletul, ci este opera anonimă a unui colectiv, neinteresat de suflete și respect.
- Nici cu Bucureștiul nu ne descurcăm mai bine. Ne chinuim de 25 de ani să reabilităm Centrul Vechi care înseamnă câteva străzi și nu reușim. De ce nu reușim?
O explicație a fost dată în anii ‘30 de primarul Bucureștiului, Dem Dobrescu. El spunea:”Din păcate, lumea noastră politică crede că orașul este o pastă caldă și moale din care poți face orice ți-ar trece prin cap. Este nevoie însă de niște competențe, trebuie să ai anumite calități și să înțelegi problemele edilitare și urbanistice pentru a putea să le aranjezi în așa fel încât să fie bine. De aceea cred că primar trebuie să fie cineva care să fie aplecat spre aceste lucruri și să le înțeleagă.”Or, Bucureștiul nu a avut în ultimii 20 de ani un primar priceput și o administrație corespunzătoare.
Pentru refacerea Centrului istoric al orașului este nevoie de voință politică, de cunoștințe juridice care să rezolve problemele de proprietate și de cunștințe tehnice care să rezolve problemele edilitare și de punere în siguranță a fondului existent și grav afectat în timp. De altfel, într-o discuție recentă a primarului Capitalei cu autorii refacerii centrului Sibiului, aceștia arătau că o primă măsura ar fi declararea Centrului istoric ca zonă de interes național. Cu surprindere constat că nu se știe că în 29 august 1998 a fost dată o ordonanță pentru declararea”noului Centru Civic și a Centrului istoric” ca zone de interes național. Iată lipsa de continuitate dintre administrații! Ce să mai vorbim atunci de programe tehnice urmărite de oameni competenți.
O.S. Și tot de 25 de ani, românii trag nădejde că o să apuce să vadă autostrăzi, șosele, infrastructură. Avem bani cheltuiți, dar nu avem infrastructura. Ce-ar trebui făcut?
N.N. Și aici este vorba despre lipsa de organizare și lipsa de continuitate. Mai întâi trebuie arătat că dezvoltarea unei infrastructuri de transport depinde de lucrările publice – șosele, autostrăzi și căi ferate – construite și de amenajarea teritoriului și trebuie să fie coordonată și urmărită de un minister de specialitate care să răspundă pentru îndeplinirea exigențelor tehnice ale lucrărilor, încadrarea în termen și cheltuirea banului public. Acesta nu poate fi decât Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului care a existat în țara noastră din vremea lui Alexandru Ioan Cuza, din anul 1862 până în anul 2000. Cu toate acestea, în 2001, Guvernul Năstase a desființat acest minister, considerând poate că lucrările publice și amenajarea teritoriului nu reprezintă o prioritate națională.
Un element determinant în realizarea corectă și la timp a acestor lucrări publice îl reprezintă contractul încheiat între administrația statului și diversele firme românești sau străine. Acest contract trebuie să stabilească clar calitatea, prețul, termenul lucrărilor să fie public pentru că este vorba de banii cetățeanului. Cu surprindere constatăm că aceste contracte se “dosesc” sub pretextul confidențialității. Confidențialității cui? Numai astfel ne explicăm, spre exemplu, cum costurile autostrăzii Bechtel “au crescut în câțiva ani ca Făt-Frumos” de la 2,5 miliarde euro la aproape 5,6 miliarde astăzi și nu s-a oprit. A afirma că un kilometru de autostradă costă 25 milioane de euro este, cred, o descalificare pentru un specialist sau consultant. Estimările curente nu pot depăși 4-5 milioane de euro/km în zona de câmpie și de 7-8 milioane euro/km în zona de deal. Ce fac firmele străine de care întrebați? Păi, se adaptează din păcate mentalității autohtone și își urmăresc cu atenție profitul. Dar unde este responsabilitatea ministerului de resort și a Companiei Naționale de Autostrăzi și Drumuri Naționale, organisme plătite pentru a apăra banul public? Aici este marea corupție, căci lipsa de responsabilitatea duce spre asta.
O.S. Știu de la dvs cât de serios au lucrat guvernele de dinainte de 1947 pentru modernizarea statului. După atâția ani, am rămas cu sute de mii de case de chirpici în zone inundabile, fără electricitate, fără canalizare etc. A fost abandonat satul românesc?
N.N . Alimentarea cu apă, canalizarea, încălzirea casei, locuința, căile de circulație sunt elemente ale locuirii, elemente de bază ale unui mod de viață civilizat. Rezolvarea acestor probleme este o prioritate, cu atât mai mult cu cât starea acestora este departe de normalitate și au influențe deosebite asupra sănătății oamenilor. Ele nu pot fi rezolvate decât prin stabilirea unor politici de locuire pe termen lung (10- 12 ani), aprobate de Parlament și care să fie continuate de orice guvern, până la finalizare. Acesta este aspectul de fond al politicii, găsirea soluțiilor pentru rezolvarea problemelor esențiale ale oamenilor. De acest aspect ar trebui să fim interesați toți și, poate în măsură mai mare, guvernanții și parlamentarii care să lase politicianismul și mai întâi să făptuiească. În present este în derulare un amplu program care are ca scop dotarea cu instalații pentru apă și canalizare a localităților țării, program susținut cu fonduri europene și bani ai comunităților locale.
Și aici apare o lipsă de transparență a cheltuirii banului public. Astfel, anexele hotărârilor de guvern prin care se aprobă caracteristicile tehnice și costurile pentru lucrări nu sunt publicate, ci se păstrează la strict secret.
De ce? Domnilor guvernanți, să nu ne spuneți că așa cere Uniunea Europeană. Pe de altă parte, mulți consultanți, adesea străini, nu au în vedere soluții alternative cu materiale locale, care sunt mai economice.
O.S. Mai există în România postdecembristă un obicei prost, ca niciun guvern să nu continuie ce a făcut precedentul și de 25 de ani o tot luăm de la început. Pe vremea când ați fost ministru, ați luat multe decizii care însă s-au modificat pe parcurs, cum ar fi programele ANL.
Întrebarea dvs îmi oferă posibilitatea să restabilesc adevărul în privința guvernării din perioada 1996-2000. S-a afirmat că programele și guvernarea CDR au fost un eșec. Astăzi, după mai bine de 10 ani, cine are bună credință și se apleacă asupra acestor programe și a ceea ce s-a făcut în acei ani, și ce se face astăzi, nu poate să nu admită că atunci au fost făcuți primii pași pentru rezolvarea problemelor cu adevărat prioritare ale societății românești.Atunci, guvernanții au înțeles urgența aspectelor pe care dvs le-ați subliniat anterior. Căci numai în țară, în cele aproape 10.000 de sate, situația edilitară în anul 1997 arăta o stare îngrijorătoare: doar 8% din sate aveau alimentare cu apă, iar canalizarea numai 3%. Și guvernanții au acționat. A început un amplu program pentru normalizarea vieții la sat prin alocarea anuală de la buget a unor sume importante pentru alimentarea cu apă a satelor și pietruirea drumurilor comunale. A fost contractat un împrumut de cca 300 de milioane de euro pentru executarea lucrărilor pentru alimentarea cu apă în cca 1000 de sate. Din păcate, o altă sumă pentru continuarea acestui program nu a mai fost procurată. De ce?
În același timp a fost promovat un program pentru construcția de locuințe prin înființarea Agenției Naționale pentru Locuințe și aprobarea legii creditului ipotecar. Pentru a ușura procurarea locuințelor de către tineri și cei cu venituri medii, s-au aprobat, prin Hotărâre de Guvern, câteva facilități: scutirea construcției de locuințe de TVA, prețul de contractare prin ANL ferm, oferirea terenurilor pentru construcție de primării, care urmau să suporte și utilitățile. Programul a demarat în anul 2000, când s-au construit peste 600 de apartamente în numai șase luni, în București și Brașov. Următoarele guvernări, din 2001 până astăzi, au deturnat programele inițiale ale ANL. Au reintrodus TVA și au permis fluctuații nepermise ale prețului la contract. Apoi, pe criterii populiste, au trecut fie la construcția de locuințe pentru închiriere la tineri, cu alte cuvinte locuințe sociale realizate cu bani publici, iar mai apoi programul Prima Casă, care nu-i favorizează decât pe dezvoltatorii imobiliari. Grav este că nu se înțelege că aceste programe trebuie continuate indiferent de guvernare.
Politicienii și funcționarii administrațiilor centrale și locale au obligația să apere domeniul public și să urmărească dezvoltarea lui echilibrată, să concilieze interesele dintre domeniul privat și cel public.În schimb, ei sunt mult mai indiferenți. Căci atunci nu ar mai aproba tunuri de tipul celor de la Biserica Armenească, Catedrala Sf Iosif sau Biserica Sf Mina, în zone protejate. Obligația primăriilor este tocmai să apere cetățenii și domeniul public de agresiunea unor proprietari-investitori care înțeleg democrația numai în interesul propriu, drepturile celorlalți neexistând.
Interviu publicat in editia tiparita Expres Magazin, luna martie.
