Recentul dosar deschis de DNA Braşov privind retrocedările ilegale de păduri şi implicarea în acest caz a senatorului PSD Ilie Sârbu, fost ministru al Agriculturii şi socrul premierului, precum şi a deputatului pesedist Viorel Hrebenciuc, fostă eminenţă cenuşie a social-democraţilor, ar trebui să reprezinte începutul unui adevărat “microsoft silvic”, cu o valoare a fraudelor de zeci de miliarde de euro, la care se adaugă pierderi aproape ireparabile pe termen lung şi cu o implicare instituţională mult mai extinsă decât în dosarul Microsoft. Implicare care merge de la miniştri, parlamentari, secretari de stat, magistraţi, primari, preşedinţi de consilii judeţene, funcţionari publici, până la notari, avocaţi şi samsari de lux, şi care se întinde pe o perioadă de peste 20 de ani. Lipseşte din vizorul DNA, deocamdată, gruparea grofilor UDMR, parte a acestei uriaşe caracatiţe a jafului forestier.
“În perioada 1990-2010, suprafaţa fondului forestier – proprietatea publică a statului s-a redus cu 3.028.762 ha, prin retrocedări către persoane fizice şi juridice, urmare a aplicării legilor de fond funciar.”, se arată într-un raport special de audit întocmit de specialiştii Curţii de Conturi a României, care se referă la “Situaţia patrimonială a fondului forestier din România, în perioada 1990-2012 ”. Practic, raportul respectiv este o radiografie exactă a jafului inimaginabil la care pădurile ţării au fost supuse, în timpul tuturor guvernărilor care s-au succedat din 1990 încoace, indiferent de culoarea lor politică. Cum spuneam, în acest “jaf al secolului” sunt făptaşi miniştri şi înalţi funcţionari ai Agriculturii şi Silviculturii, ai Mediului, ai Finanţelor Publice, deputaţi şi senatori, români şi maghiari. Toţi au contribuit, direct sau prin inacţiune, la raderea a sute de mii de hectare de pădure, al căror lemn a ajuns în Austria, Germania, Franţa, Italia şi, nu în ultimul rând, în ţările arabe.
Paul de Teleorman, nepotul lui Zizi, vrea pădure la Snagov
Unul dintre cazurile de retrocedări ilegale prezentat în Raportul Curţii de Conturi este şi cel al lui Paul al României (fost Lambrino), recent cercetat de procurorii DNA Braşov, alături de nevasta lui Lia (fostă Triff, fostă Belli, fostă Lambrino). Cumătrul lui Băsescu este acuzat că a primit ilegal 47 de hectare din pădurea Snagov.
Astfel, spun specialiştii Curţii de Conturi, Paul al României a solicitat şi a luat 47 de hectare din Pădurea Snagov, deşi aceasta nu a fost în proprietatea Casei Regale, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României încă din 1941 a declarat Pădurea Snagov ca fiind domeniu public al statului.
Prin Decretul regal nr. 1154 din 28 februarie 1930, publicat în Monitorul Oficial din 9 februarie 1931, Regele Mihai I, prin Consiliul de Regenţă, a promulgat “Legea pentru înfrumuseţarea împrejurimilor Capitalei”. Legea prevedea ca Ministerul de Agricultură şi Domenii să cedeze, cu titlu gratuit, pădurea Snagov-Ţigăneşti (cu trupurile Fundul Sacului şi Popeşti) şi pădurea Băneasa, municipiului Bucureşti, în vederea amenajării acestora ca staţiuni climaterice de odihnă, agrement şi sport.
După întoarcerea lui Carol al II-lea pe tron, Consiliul comunal general al Municipiului Bucureşti, printr-o hotărâre din data de 22 iunie 1932, a fost de acord cu cedarea unei suprafeţe din pădurea Snagov către Casa Regală. Prin aceeaşi hotărâre s-a prevăzut ca donaţia să fie făcută numai după întocmirea proiectului de lege şi aprobarea acestuia. Proiectul de lege nu s-a întocmit iar Carol al II-lea a intrat în posesia pădurii fără să o deţină în proprietate. Astfel, în 1948, când autorităţile comuniste au naţionalizat bunurile Casei Regale, în inventarul publicat în Monitorul Oficial 140 din 19 iunie 1948 nu este cuprinsă şi suprafaţa de 46,78 hectare din trupul de pădure “Fundul Sacului”, deoarece aceasta era în proprietatea statului – domeniul public al Municipiului Bucureşti şi nu al Casei Regale. În anul 1955, Tribunalul Civil nr. 8 din Districtul Lisabona a decis că Mircea Grigore Carol Lambrino, autointitulat Carol de România, tatăl lui Paul Lambrino al României, a fost fiul legitim al lui Carol al II-lea. Mircea Grigore Carol Lambrino a decedat în data de 27 ianuarie 2006.
Paulică, făcut ilegal proprietar la Judecătoria Buftea
La data de 13 februarie 2002, Paul al României (numele din cartea de identitate al lui Paul Lambrino) a solicitat Regiei Naţionale a Pădurilor restituirea suprafeţei de 46,78 hectare din pădurea Fundul Sacului, situată pe malul Lacului Snagov. Un an mai târziu, urmare a respingerii cererii sale, Paul Lambrino a chemat în judecată Primăria Sangov, pentru ca instanţa să o oblige pe aceasta la restituirea pădurii. De remarcat este faptul că la acea dată – 13 februarie 2002, Paul al României nu avea calitatea să formuleze în mod valabil şi în nume propriu notificări sau cereri întemeiate pe legile de restituire a proprietăţilor. Aceasta deoarece tatăl său, Mircea Grigore Carol Lambrino trăia, numai el putând formula notificări pentru reconstituiri ale dreptului de proprietate.
Deşi nu a prezentat un titlu de proprietate valabil şi nici nu a făcut dovada deposedării abuzive, Judecătoria Buftea i-a admis cererea lui Paul al României şi, prin sentinţa civilă din 26 iunie 2003, a obligat Comisia Judeţeană Ilfov pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor să pună în aplicare hotărârea judecătorească şi să aprobe împroprietărirea Prinţului Paul cu 10 hectare teren forestier, maximul la care dădea dreptul legea.
Prin hotărârea nr. 7 din 14 ianuarie 2004, Comisia Judeţeană Ilfov a validat dreptul de proprietate pentru cele 10 ha de pădure pe raza comunei Snagov-Ilfov. Romsilva a cerut în instanţă anularea hotărârii pe data de 10 ianuarie 2005. Acţiunea a fost respinsă definitiv şi irevocabil prin sentinţa din 16 mai 2007 în dosarul nr. 2269/2/2007 al Curţii de Apel Bucureşti. Ulterior, după modificarea legii, prin cererea nr. 11923 din 6 septembrie 2005, Paul Lambrino a solicitat să i se restituie şi restul suprafeţei de 36,78 hectare din pădurea Snagov. Pe 7 iulie 2006, Comisia Judeţeană Ilfov a validat cererea lui Paul al României, cu nouă voturi pentru şi unul împotrivă. Votul împotrivă a fost cel al reprezentantului Direcţiei Silvice Bucureşti, care a contestat punerea în posesie pentru lipsa atât a dovezii proprietăţii cât şi a nedeposedării abuzive a terenului de către statul comunist.
Carol al II-lea nu a avut în proprietate Pădurea Snagov
Aşa se face că lui Paul al României, după reconstituirea suprafeţei de 10 hectare primite în 2004, i s-a atestat dreptul la proprietate pentru întreaga suprafaţă nerevendicată de 46,78 ha în pădurea Snagov, în 2006.
Conform specialiştilor care au studiat acest caz, cererea lui Paul al României nu trebuia onorată, deoarece legea prevede reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere doar pe structura de proprietate existentă la momentul deposedării abuzive de către regimul comunist. Regele Carol al II-lea nu a fost deposedat de pădurea de la Snagov, deoarece nu a deţinut-o în proprietate.
Pădurea Snagov a fost şi a rămas în proprietatea Statului Român, fapt atestat prin:
– hotărârea irevocabilă a colegiului prezidenţial (preşedinţii tuturor secţiilor) al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României, din data de 26 noiembrie 1941, în care se scrie: “Având în vedere că prin memoriul-întâmpinare depus de mandatarul fostului Rege Carol al II-lea se recunoaşte, în mod categoric, că nu s-au îndeplinit formele legale pentru transmisiunea proprietăţii pădurii în discuţiune; că neexistând o transmisiune a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de pădure în discuţiune, urmează că deţinerea ei de către fostul suveran este lipsită de temei legal şi deci cererea făcută prin acţiunea de faţă de a fi obligat fostul Rege Carol al II-lea să restituie acest bun Statului Român este întemeiată şi trebuie admisă (…) obligă pe fostul Rege Carol al II-lea să delase în plină proprietate şi posesiune a Statului Român următoarele imobile: (…) Trupul de pădure <<Fundul Sacului>> din pădurea Snagov, judeţul Ilfov, în suprafaţă de 46,78 hectare, învecinată la Apus şi Miazănoapte cu Lacul Snagov…”.
– adresa oficială trimisă de Casa Regală şi Regele Mihai I în anul 2007 Regiei Naţionale a Pădurilor – Romsilva, depusă la Comisia Judeţeană Ilfov, în care se preciza: “Pădurea Fundul Sacului aparţine Statului Român şi nu a făcut niciodată parte din patrimoniul Regelui Carol II.”
Astfel, Judecătoria Buftea şi mai apoi Comisia Judeţeană Ilfov l-au împroprietărit nelegal şi necuvenit pe Paul Philippe, născut Lambrino, cu 47 hectare în pădurea Snagov, cu o valoare la preţul pieţei de la acea dată de peste 14 milioane de euro.
“Inexplicabila indiferenţă” a autorităţilor
În acelaşi document exploziv al specialiştilor Curţii de Conturi şi care, probabil, serveşte drept „ghid practic” procurorilor DNA, se arată că legile de retrocedare elaborate în trepte, confuze şi lipsite de viziune au facilitat abuzurile, conflictele, litigiile, şi au prelungit nepermis de mult procesul de reconstituire a dreptului de proprietate amânându-l sine die, afectând astfel stabilitatea sistemului forestier şi a pieţei lemnului. Legislaţia administrării şi controlului pădurii a fost decuplată de cea a reconstituirii drepturilor de proprietate, cu efecte catastrofale în pădurile proprietate publică a statului.
Proprietatea publică a statului asupra pădurilor s-a diminuat prin reconstituiri sau, mai bine zis, de cele mai multe ori, prin constituiri abuzive de drepturi de proprietate, autorităţile publice manifestând adeseori o inexplicabilă indiferenţă şi pasivitate.
Metode de jaf
Din analiza dosarelor care s-au întocmit de-a lungul anilor pentru retrocedări, specialiştii Curţii de Conturi au identificat metodele care au condus la acest jaf fără precedent.
Astfel, a rezultat că s-au făcut solicitări de reconstituire a dreptului de proprietate
a) pentru:
– suprafeţe mult mai mari decât cele deţinute în mod real în anul 1948 de către autorii (proprietarii iniţiali) deposedaţi;
– suprafeţe de teren cu vegetaţie forestieră expropriate de stat prin legile de reformă agrară sau pentru care statul a plătit drept despăgubiri sume uriaşe în raport cu valoarea reală a terenurilor expropriate;
– păduri grevate de sarcini în favoarea statului şi care fuseseră preluate de acesta în contul unor creanţe, în special credite contractate de la instituţii de credit deţinute de statul român;
– terenuri forestiere ce constituiau active ale unor societăţi comerciale (multe dintre acestea cu acţionariat străin), fără ca legile de fond funciar să se refere la astfel de retrocedări;
– păduri proprietate publică administrate de fundaţii de drept public;
– terenuri incluse prin legile de armistiţiu din 1945 în categoria “bunurilor inamice”;
– totalitatea suprafeţelor de pădure deţinute de formele asociative de proprietate înainte de 1948, deşi nu toţi foştii coproprietari au avut moştenitori şi nu toţi moştenitorii au depus cereri sau erau îndreptăţiţi de lege să depună cereri;
– suprafeţe de terenuri cu vegetaţie forestieră care făceau parte din rezervaţii naturale constituite;
– terenuri forestiere, păşuni împădurite şi fâneţe care nu au fost niciodată ale statului dar care se solicită a fi reconstituite din proprietatea publică a statului;
b) de către:
– persoane fără vocaţie succesorală;
– reprezentanţi nelegali sau contestaţi ai unor forme asociative de proprietate;
– forme asociative care nu sunt sau nu pot fi continuatoare în drepturi şi obligaţii a persoanelor juridice – societăţi comerciale;
– împuterniciţi prin procuri a căror autencitate nu poate fi verificată deoarece sunt emise în străinătate etc.;
– instituţii de cult care au avut terenuri forestiere în folosinţă şi nu în proprietate;
c) în baza:
– unor cereri nesusţinute de documente din care să rezulte drepturi de proprietate, propunându-se proba cu martori şi expertize extrajudiciare;
– unor înscrisuri care nu constituiau titluri de proprietate (cărţi funciare, documente eliberate de arhivele statului în care, de foarte multe ori, informaţiile erau extrem de relative sau chiar eronate);
– documente vechi (chiar dinainte de 1920) a căror relevanţă este mai mult decât discutabilă deoarece proprietăţile, în majoritatea cazurilor, au suferit modificări semnificative (exproprieri, vânzări făcute de proprietari, partaje etc.), astfel încât la nivelul anului 1948 suprafeţele de pădure deţinute de autorii deposedaţi erau mult mai mici sau nu mai existau deloc.
