Nu, nu-i o glumă. În urmă cu niște ani am donat 3000 de metri pătrați, apoi 9000 de metri pătrați,  pe un vârf minunat de deal, acolo unde bunicul meu, Victor Avramescu, avea cramă, Clubului Român de Presă. Dumitru Tinu era președinte și 18 instituții de presă, membre ale CRP, au fost de acord să construim acolo o casă de odihnă a ziariștilor. I-am dus la Sângeru și în balconul casei vechi de aproape 1oo de ani, încă nerefăcută atunci, am ținut o ședință a Consiului de Onoare. Am băut apoi țuica mea de 55 de grade, dublu rafinată și am mâncat un vițel, părpălit pe jar în curte, până la 4 dimineața, prilej cu care autocarul închiriat de Tatulici n-a mai apucat de la Albești, spre Valea Călugărească și București, ci spre Buzău. Șoferul, care n-a băut nimic, s-a dovedit mai beat ca noi toți. Asta e! Aici s-a isprăvit donația mea, festiv, comic  și bahic. Degeaba – s-a văzut mai încolo – am realizat un proiect, pe care ni l-au făcut cadou arhitecții unei firme particulare de profil. Tinu a murit, Cristian Tudor Popescu, ajuns și el președinte, iar eu vicepreședinte, a fost rezervat inițial, apoi înțelegând că zona e splendidă, că terenul e cadou, că mulți vor, a vrut și el. Numai că, la viteza cu care se dărâmă la noi tot, s-a prăbușit și Clubul Român de Presă. CTP-ul s-a dus în ale lui, greii presei și-au luat pe cont propriu drumurile care s-au mai adunat arar sau deloc. Terenul donat de mine s-a întors la donator. Ce să fac cu terenurile moștenite de la bunicul meu dinspre tată, cel care s-a întors din războiul de reîntregire, cumpărate din soldă, de la Mărășești și Oituz, cu un cal, o căruță și o vacă legată de atelaj? Sunt pustii, mai toate.  De fapt toate pământurile cumpărate de bătrânul. Unde au fost păduri, au venit drujbele furilor și le-au tăiat. Acolo unde nu le-au tăiat, vânzătorii de la care a cumpărat bunicul Victor Avramescu, au șterpelit – cum oare? – din arhive, actele de vânzare-cumpărare și acum păduri care sunt încă în fire sunt ale moștenitorilor vechilor vânzători sau ale unor primari buzoieni sau ale unor șefi de ocoale silvice, care s-au descoperit nepoți ai bunicului meu! Splendid! Unde au fost vii e o crescătorie de  mărăcini. Bătrânul a scris, în testamentul său, că nimeni, cu literă de moarte, nu are dreptul să vândă ce-a agonisit, prin muncă, el, ”fiindcă m-am născut sărac, fără avere”, iar dacă vindem, să vindem noi între noi. Respectând voia bâtrânului, am cumpărat de la sora mea de tată, fiindcă am și o soră, câte ceva, fiindcă ea vrea să vândă tot. Eu, fidel forței morale a acelui înaintaș al meu, care și-a ținut un formidabil jurnal, scriind seară de seară, până l-au trimis la Canal, ca dușman al poporului, cu acuzația că ar fi chiabur, dar n-a mai ajuns din motive de infarct, tot, tot, tot, despre familia lui și despre familia lumii, am decis să donez. Să donez celor care se dovedesc vrednici de a iubi Sângeru și de a face ceva pentru el. Bătrânul nu mi-a interzis să donez. Mi-a interzis să vând altora. Cui să vând în familie? Nepotul meu Alexandru Tomescu concertează cu vioara lui Stradivarius prin toată lumea și abia dacă are timp să țină în fire casa bătrânească din Sângeru, moștenită de la bunica lui Margareta Avramescu, măritată Tomescu. Am niște nepoți care au fost chemați cu burse în America. Fiul meu Arin avocățește din zori până noaptea în București, în procese, și-l văd, rar, doar la televizor, în fața sau în spatele câte unui client. Fiicele mele, mai mari sau mai mici, știu Sângeru doar ca pe un fost sau actual șotron în care joci iluzii sau l-au uitat de tot. Să nu păcătuies: cea mică, Ana Luciana, e de-a locului. Iubește Sângeru, așa cum îl iubesc eu. Am decis, în consecință, păstrând strictul utilizabil pentru ea, să donez, cum am donat cele câteva mii de pietre cioplite de țărani, devenite Muzeul Pietrei, strânse de mine de prin satele României, celor care fac dovada că vor să pună suflet în menținerea satului meu, terenuri de casă. Le donez, fără nicio altă pretenție. Să-și ridice o casă, o vilă, un bordei pe care să le iubească. Am căutat oameni, unii șomeri, și i-am rugat să-mi întrețină livezi, iar fructele să fie ale lor, să-și pună porumb, iar recolta să fie, fără cotă parte, a lor. N-am găsit. Bate un vânt de pustietate prin tot și prin toate.

    Donez, domnilor, locuri de casă unora care vor să devină sângereni.Care sunt oameni temeinici, de omenie și iubitori de glie cu răsad de regenerare. Nu vreau bani. Vreau doar dragoste de pământ și dragoste de satul în care m-am născut.

Publicat pe ampress.ro