Democrația greacă
Sunt ultimele minute de vot în referendumul grec. Fie Da, fie Nu, realitatea este că nimeni nu poate anticipa evoluția Greciei și a relațiilor sale cu restul țărilor europene, nici măcar pe termen scurt. Iată de ce nici nu vom specula aici în această privință. Situația Greciei este semnificativă – inclusiv pentru români – în multe privințe, care nu sunt în mod necesar legate de rezultatele acestui vot.
Întreaga dezbatere, dacă se poate numi așa, fie că o urmărim în presa internațională, sau pe rețelele de socializare, pune în lumină o divizare a opiniilor în două mari tabere, cu puține nuanțe care să facă tranziția între ele. De o parte sunt acuzatorii: grecii sunt leneși, guvernele lor succesive au fost mincinoase, Syriza este o ceată de aventurieri (în cel mai bun caz, politicieni “neexperimentați”), grecii o duc mai bine decât noi (est-europenii) și exploatează economico-politico-sentimental restul Europei ș.a.m.d. De cealaltă parte se află cei supărați pe Bruxelles și FMI: birocrații europeni umilesc Grecia, marele capital vrea să își asigure profitul pe spinarea populației, unde erau contabilii UE când Grecia a intrat îndatorată și fără o economie solidă în zona EURO, cum este posibil ca țări partenere cu Grecia în două organizații internaționale de magnitudinea UE și NATO să nu poată oferi Atenei un acord politic etc., etc.
Multe adevăruri istorice sunt uitate, însă, în această zarvă a duelului dintre cele două tabere. În primul rând, uităm faptul că datoria Greciei este o poveste fără sfârșit încă de la începtul statului elen. De cinci ori în istoria sa – de la începutul războiului de independență (1821) până la Marea Criză din perioada interbelică – Grecia a ajuns în situația de a nu-și putea plăti creditorii. În ultima dintre aceste ocazii, refuzul de a plăti, declarat în 1932, a durat timp de peste treizeci de ani, până în 1964 și poate că ar mai fi durat, dacă nu ar fi primit sprijin politic în ’64 și nu ar fi intrat în Uniunea Europeană în 1981. Prin urmare, o istorie de falimente în serie, mai gravă decât a oricărei țări europene, dar care a fost uitată din multe motive. Principalul motiv din epoca postbelică a fost cel de securitate: Grecia și Turcia erau necesare puterilor occidentale pentru a întări frontul sudic al NATO contra Uniunii Sovietice. Iată de ce, în pofida dezordinii financiare obișnuită în istoria statului grec, acesta a continuat să primească împrumuturi mai mari decât permitea economia reală. Aceeași iresponsabilitate arătată și în 2001, când guvernul a înșelat de-a dreptul UE cu privire la dimensiunile deficitului, după care a recunoscut înșelătoria dar nu a avut de suportat nicio consecință.
Desigur, dacă privim lucrurile din această perspectivă, parcă vinovăția Atenei tinde să se atenueze, pusă în balanță cu atitudinile jumătate iresponsabile, jumătate interesate ale partenerilor săi. Dar o altă întrebare se ivește: ce a făcut statul grec cu împrumuturile primite? A investit în dezvoltarea durabilă a economiei? A favorizat tehnologiile avansate și cercetarea? A orientat țara spre ramuri economice care să surmonteze lipsa de resurse (ca Japonia, de exemplu)? În mod evident, nu. De fapt, cea mai mare parte a împrumuturilor s-au dus în două direcții foarte puțin profitabile economic: o politică socială care a depășit mijloacele reale și o armată supradimensionată ca personal și înzestrare. Proasta gestiune nu constă în cazul Greciei numai în dezordinea din registrele contabile, ci în gândirea și politica economică în ansamblul său. Politicieni corupți și incompetenți au cumpărat un ciclu electoral după altul voturile populației cu înlesniri financiare pe care țara nu și le permitea, iar lor li se adaugă acum oamenii lui Alexis Tsipras, care pun în sarcina concetățenilor lor o decizie pe care este datoria lor de guvernanți aleși să o facă. Iar în privința cheltuielilor militare, ce ar mai fi de spus? Ce rost au avut în situația în care presupușii rivali sunt aliații din NATO, turcii? Întreținerea naționalismului, a doua sursă a votului populist care a susținut sistemul politic al Greciei atâția ani la rând, aceasta este explicația.
Ajunși aici, la cheltuielile care au adus Grecia la votul de astăzi, este drept să amintim și spre ce producători de tehnică militară s-au dus banii împrumutați de guvernul elen de câteva decenii încoace: 42% către Statele Unite, 25% către Germania, 12% către Franța, iar restul către diverse alte state europene.
Pentru orice argument am arunca în dispută există un contra-argument pe măsură. Nu-i întâmplător, pentru că nu suntem nicidecum într-o situație în alb și negru. Până la urmă, dacă vrem neapărat să alegem o tabără în acestă spinoasă chestiune, putem să ne punem o ultimă întrebare: atunci când un partid de stânga precum Syriza se află pe aceleași poziție cu unul naționalist și cu unul de extremă dreaptă ca „Zorii Aurii”, ce încredere putem avea în luciditatea acestui așa-zis exercițiu democratic al referendumului?
O săptămână mai târziu
O săptămână de discuții și negocieri a urmat deja faimosului NU al majorității electorilor greci și singurul lucru concret care pare să se fi întâmplat este demisia lui Yanis Varoufakis din funcția de ministru de finanțe. O demisie care atrage atenția asupra uneia dintre marile dificultăți ale acestei crize: distanța adeseori greu de gestionat între stilurile comportamentale și de gândire ale principalilor actori. Înlocuitorul lui Varoufakis, Euclide Tsakalotos aduce, fără îndoială, un stil nou în delegația Greciei, ceea ce în primele două zile ale ministeriatului său a fost de natură să dea anumite speranțe observatorilor. Este foarte probabil ca tocmai promovarea acestui politician cu educație britanică și mult mai multă răbdare în fața asperităților procesului de negociere să fi condus și la formularea primei propuneri serioase de reformare venită din partea guvernului elen.
Într-adevăr, deși aparent suntem în același blocaj care preceda referendumul, poate chiar agravat de semnificația politică foarte clară a unui NU atât de răspicat, săptămâna care a trecut din duminica fiestei ateniene a mai adus și alte noutăți, în afara ieșirii din guvern a lui Varoufakis. În primul rând, am aflat care este planul de reforme propus de Tsipras în schimbul relaxării presiunii financiare. Surprinzător din partea cuiva care tocmai și-a aliniat opiniile concetățenilor pe poziții de rezistență, premierul grec a pus pe masa negocierilor o serie de propuneri care vine în contradicție cu propria retorică în Parlamentul European și care se apropie destul de mult de solicitările inițiale ale partenerilor din zona EURO: creșterea TVA-ului la un 23% standardizat pentru aproape toate ramurile economiei, dispariția progresivă a avantajelor fiscale pentru insule, creșterea vârstei de pensionare la 67 de ani, constituirea unei noi autorități în domeniul fiscal, etc.
De ce nu avem, în acest caz, un acord între europeni cu privire la ieșirea din criză? Sâmbătă, 11 iulie, la miezul nopții, miniștrii de finanțe sunt încă reuniți la Bruxelles, spre nelămurirea presei internațioanale, care urmărește situația în mod live, ca pe un meci de fotbal. Explicația pe care o primim este legată de deficitul de încredere care ar exista printre europeni față de guvernul Syriza.
Acestă neîncredere, după cum înțelegem din ce în ce mai bine, nu este generală în Europa. De fapt, o altă noutate a săptămânii este lărgirea taberei aliaților Greciei, la care s-a adăugat, alături de Ciprul grec, una dintre marile puteri continentale, Franța. Președintele Hollande, precum și ministrului francez de finanțe, Michel Sapin, au făcut deja declarații în favoarea acceptării planului propus de guvernul grec. Mai mult, în culisele negocierilor delegația elenă primește asistență din partea celei franceze, într-un efort insistent de menținere a Greciei în Eurozonă. Au evoluat și atitudinele altora, în primul rând Italia și Spania, care se plasează într-o poziție de neutralitate care, însă, pare mai degrabă defavorabilă Grexit-ului, care ar reprezenta un precedent periculos pentru economiile încă fragile ale țărilor sudice. Aspectul politic al crizei este din ce în ce mai limpede și mai greu de ocolit, pe măsură ce Europa devine tot mai divizată în fața deciziei care trebuie luată. După recentul plan propus de Tsipras și după declarațiile încurajatoare ale Franței, atitudinea sceptică a Germaniei, alături de țările nordice (cu excepția balticilor care rămân neutri), începe să fie greu de justificat și de înțeles.
Între timp, criza alimentează o adevărată bursă a zvonurilor, comentariilor, interpretărilor care în timpuri normale ar părea fanteziste, dar care în contextul actual tind să fie creditate la cote toxice. Unul dintre zvonuri, care și-a făcut loc chiar și în paginile unor jurnale foarte serioase, precum Le Monde , vorbește despre un proiect german de Grexit temporar, pentru o perioadă de cinci ani. Ce-i drept, un economist german, Hans-Werner Sinn, profesor la Universitatea din Munchen și consilier al ministrului german al economiei, a formulat o asemenea idee, dar nimeni nu pare să o privească cu seriozitate. Costurile și durata trecerii de la o monedă exclud posibilitatea de a jongla cu asemenea operațiuni odată la cinci ani. Pe de altă parte, demisionarul Varoufakis face propriile sale declarații incendiare, acuzând un complot al Germaniei contra Franței, pentru a forța o reformă a eurozonei.
Întemeiate sau nu, aceste acuze și suspiciuni corodează încrederea deja fragilă care există între țările Uniunii Europene. Întârzierea unei soluții în cazul Greciei permite întărirea convingerii în existența discriminărilor în interiorul Uniunii, hrănește îndoielile în privința solidarității la care se pot aștepta țările europene mai sărace, alimentează euroscepticismul și reproșurile privitoare la coruperea mecanismelor democratice în Uniune. Tehnic vorbind, criza greacă este una financiară, dar Grecia face parte din Uniunea Europeană de 34 de ani, face parte din NATO alături de cea mai mare parte a partenerilor săi europeni. Faptul că nu i se oferă o soluție politică, faptul că un număr atât de mic de aliați se arată solidari și se exprimă apreciativ în fața noului plan de reforme al guvernului elen nu va trece fără consecințe. Costurile unui Grexit nu vor fi numai economice, se vor simți și în planul politic și în cel al securității și nu se vor limita la cazul Greciei. Va fi afectată întreaga structură a Uniunii Europene, care în loc să devină mai integrată se va fisura tot mai mult sub efectul tensiunilor interne. Întârzierea în sine are efecte în opinia publică și în încrederea cetățenilor, ieșirea Greciei din Eurozonă va avea consecințe negative cu o amploare greu de anticipat.
Daniela Zaharia este istoric, Universitatea București
Articol publicat în ediția tipărită EXPRES MAGAZIN, luna iulie
