Scriam zilele trecute, stârnind enervarea unora și chiar pe a mea, că nici sărbătoarea de Paști nu mai e ce-ar trebui să fie. Dusul la biserică nu ne-a făcut mai buni. Sensurile spirituale ale Învierii s-au înecat în obișnuințe culinare. Și cu asta basta. Creștinul ortodox din mine nu și-a pierdut credința în Dumnezeu, dar și-a pierdut speranța în emaniciparea sufletească a individului, din ce în ce mai împotmolit în ură și nevoi.
Confratele Ilie Șerbănescu, profesor pe domenii care-mi scapă, scrie de douăzeci de ani că suntem o colonie. Că băncile sunt ale grecilor, care la ei în țară sunt falimentari, iar la noi prosperă prin Bancpost și nu doar. Că nu mai avem economie și suntem doar o piață de desfacere. Chiar așa să fie? El aduce argumente. Eu îmi impun să nu-l cred. Din altă analiză aflu că am devenit un poligon militar pentru aliații noștri care se joacă aici de-a războiul și războiul, ca exercițiu și joacă deocamdată, poate deveni măcel și va inflama o parte a Europei. Doar aici nu era război. Va fi! Iar încerc să nu cred.
Dealurile mele de la Sângeru miros a primăvară, în ierburi și pruni și zarzări chiar a înviat Hristos și nu se vede, cu excepția unui elicopter care bâzâie spre Buzău, nimic războinic. Poate graurul care, îndrăgostit pesemne, n-a văzut geamul meu și s-a izbit puternic de el, să fie singurul semn de tragedie aeriană. Proiectilul păsării, negru ca zmoala și argintiu la gât, zace acum în iarbă și n-am reușit să-l readuc la viață cu toate strădaniile. Să aparțină pasărea care mi-a murit sub geam unei colonii? Chiar și ea, vie sau moartă, să aparțină unui cer confiscat de forțe neștiute și nevăzute? Și eu sunt poate, fără să știu, muncitor pe o plantație care nu mai e demult a mea.
În dimineața asta m-a sunat soția unui prieten, inginer de petrol din Valea Călugărească să mă întrebe dacă n-am niște ouă de găină de rasă pentru o cloșcă pe care vrea s-o așeze la clocit mama ei. Dihorii, din păcate, mi-au fărâmat bruma de păsăret cu care mă mândream ca gospodar al satului. Așa că discuția a lunecat spre petrol, spre drama petrolului care a devenit drama petroliștilor. Soțul ei, Lucian, a lucrat până acum câteva luni, în țări arabe. Ploieștii, capitala aurului negru cândva, fâsâie acum prin câteva conducte preluate de rușii de la Lukoil. Marea industrie a fost comprimată la partea de rafinare. Rafinează alții. Combinatele petrochimice au murit unul după altul, iar sondele care mai mulg câte ceva din pământ (am două pe terenul care, zice-se, ar fi al meu) sunt ale austriecilor. Țările arabe, îmi spune Mădălina, sunt închise. E un risc uriaș pentru un european să plece acolo. Stă acasă și caută în calculator. Ce? O speranță de punere în valoare a uriașei lui experiențe de inginer petrolist. Va găsi? Greu de crezut, iar familia nu-i dispusă să-l lase să mai plece undeva. E din ce în ce mai greu de găsit un loc sigur pe pământ.
Articol publicat pe ampress.ro
