Lui Dmytro «Bilotur» Bukaryov, erou de la Azovstal,
Ucis mişeleşte de federaţia rusă în timpul exploziei de la Olenivka.
«„Ne-au luat vieţile. Copilul nostru ne-a fost luat”, spune Lydya Erashova din Mariupol. „Este atât de ridicol şi stupid. Cum să reconstruieşti un oraş mort în care oamenii au fost omorâţi la fiecare colţ de stradă?”»
…
«Când Ivan Kalinin a reuşit să scape, a lăsat în urmă corpul soţiei lui, Iryna, şi primul lor copil nenăscut, amândoi ucişi pe 9 martie de atacul aerian asupra maternităţii. „Nu ştiu, de fapt, cum de am supravieţuit, spun el liniştit. Începusem să beau în fiecare zi ca să pot să adorm”».
Ambasadorul Statelor Unite la OSCE, Michael Carpenter, denunţa, în acelaşi articol Euronews/Associated Press din 22 decembrie 2022 «un experiment colonial foarte brutal, inuman, care se desfăşoară sub ochii noştri» (In occupied Mariupol, Russia’s rebuild is erasing Ukrainian identity and any evidence of war crimes)
ProTV a prezentat în noaptea de sâmbătă spre duminică, 24 spre 25 februarie 2024, de la 12 :15am la 2 :15am, documentarul cutremurător «20 de zile în Mariupol». Este filmul nedorit al experienţei corespondenţilor de presă ai Associated Press care au făcut cunoscut Ucrainei şi întregii Lumi libere iadul prin care au trecut civilii din Mariupol…
«Ruşii ucid civili… Evanghelina, 4 ani; băiat de 16 ani; Kyril, 18 luni…»
O trecătoare îi interpelează pe corespondenţii de presă : «Nu poate face nimeni nimic ? Ne omoară !». Câteva zile mai târziu, într-un adăpost, cei doi se reîntâlnesc : «Mi-aţi promis că nu omoară civilii.» «Îmi cer iertare», răspunde naratorul. «Nu vreau să fie Rusia aici. Vreau să fie Ucraina», adaugă femeia.
Iryna, 30 de ani. Gravidă. Rănită fatal. Copilul ei era deja mort. «Omorâţi-mă !», le strigă ea medicilor. Maternitatea 3… în timpul atacului care a făcut înconjurul planetei datorită filmărilor şi fotografiilor pe care AP a reuşit să le transmită şi să le scoată din încercuire. Cu toţii am văzut celebrele fotografii. Cu toţii trebuie să vedem documentarul. Pentru liniştea şi conștiința noastră. Un documentar despre care Mstyslav Chernov spunea, la decernarea premiilor Oscar, că este un film pe care nu şi-ar fi dorit să îl facă.
Lunetiştii ruşi trag în tot ce mişcă la intrarea în spital…
Atunci când îngrozitoarele imagini cu muribunzii de la Maternitatea din Mariupol ajung în presa internaţională, Vasily Nebenzya, reprezentantul permanent al federaţiei ruse la Naţiunile Unite, declară nonşalant că este vorba de o punere în scenă, că personajele sunt «actori». Jurnalist : «Jurnaliştii AP au fost acolo ; VN : «Am văzut multe falsuri. Cine câştigă războiul informaţiilor o să câştige şi războiul». Jurnalist : «Chiar credeţi ce spuneţi ?».
Conduşi de un poliţist imperturbabil despre care, iarăşi, nu ştim, dar putem bănui ce soartă a avut, jurnaliştii reuşesc să iasă din oraşul asediat cu ultimul convoi al Crucii Roşii. Poliţistul Vladimir «vrea să ne ajute să scăpăm cu materialele. Şi încă mai speră că, dacă lumea vede ce s-a întâmplat la Mariupol, grozăvia asta o să aibă un sens. » Cu maşina lui Vladimir, şi cu filmările şi camerele ascunse sub banchete, echipa AP străbate 100 km de teritorii ocupate înainte să ajugă din urmă convoiul Crucii Roşii. «Ieri i-am spus unuia din ofiţerii care ne-au scos din spital: „Mulţumesc că ne-aţi salvat”. Mi-a răspuns : „Mulţumim că spuneţi povestea oraşului.”»
«A 19-a zi : Fugim, abandonându-i pe doctorii care ne-au adăpostit, pe femeile gravide care fuseseră bombardate, pe oamenii care locuiau pe holurile spitalului pentru că nu aveau unde să se ducă. /…/ A 20-a zi : Ruşii au ocupat spitalul la câteva ore după ce am fugit. Au ocupat complet malul stâng, mai puţin oţelăria Azovstal. Se apropie de centrul oraşului. Trupele ucrainene ripostează, dar sunt copleşite numeric. Oraşul moare încetul cu încetul, ca un om.
13 martie: Continuă bombardarea zonelor rezidenţiale. Un copil urlă : Tată ! /…/ Bombe cu dispersie. 15 martie : Ne ducem la ultimul spital funcţional din oraş. /…/ [ aici se fac celebrele poze…] Unul dintre doctori ne spune să îl urmăm la subsol/…/ „Aici sunt oamenii care nu au putut fi salvaţi. [arată un bebeluş bine înfăşurat, pe care îl desface încet, cu mare grijă] Nu vă pot arăta faţa, e atât de mic… E greu. E foarte greu. Te obişnuieşti cu toate. Dar seara nu poţi să uiţi.” »
Rămâne întrebarea obsesivă a naratorului : ce îi voi spune fetiţei mele de acasă, atunci când mă va întreba ce am făcut ca să împiedic iadul din Mariupol ? Spunea Andreas Umland că nimeni din cei care au prieteni Ucraineni sau care au cunoscut Ucraineni în timpul războiului nu vor mai fi ca mai înainte. Când o fiinţă umană trece prin experienţa răului absolut, o transmite celor cu care vine în contact. Poţi rămâne indiferent ? Cu atât mai mult, cu cât trăieşti alături de prieteni de acolo experienţa războiului, mai de aproape sau mai de la distanţă. Vă puteţi imagina cum este să te trezeşti într-o dimineaţă de toamnă, să aflii că a avut loc un atac cu rachete asupra Kyivului, unde ai prieteni, şi să te întrebi dacă oare mai trăiesc ? Sau altcineva să îţi povestească cum un prieten a murit la Olenivka, sau că da, şi-ar dori să lupte mercenari şi nu ucraineni pe front, pentru că asta ar însemna ca prietenii şi soţul ei să nu rişte să moară ? Sau că cineva caută fata de 15 ani a unor prieteni prin gropile comune de la Bucha ? Sau să te uiţi într-o dimineaţă pe pagina fb a prietenei unui prieten şi să aflii cu stupoare că soţul ei, tatăl a doi copii de 3 şi 7 ani, a murit la Avdiivka, asigurând retragerea camarazilor undeva în spatele liniilor ? Într-un mai vechi documentar despre războiul rusiei contra Ucrainei şi lumii civilizate, filosoful Bernard-Henri Lévy explica, de altfel, că nu vrea să fie perceput ca fiind «obiectiv». Alegerea morală este evidentă… «Ştiu de partea cui este dreptatea. Ştim cine este agresorul şi cine este victima. Ţin cu Ucraina». «20 de zile în Mariupol» exact asta face. Ne aminteşte de ce parte trebuie să fim, dacă ne ascultăm conştiinţa. Dacă o avem.
La vreo 10 zile după ce văzusem filmul, mă întâlnesc întâmplător cu un vechi prieten neamţ, cu care nu mă mai văzusem de vreo 20 de ani. Îmi arată în telefon poze : Mariupol înainte şi după. Un program al Naţiunilor Unite sponsorizase construcţia unei şcoli pentru copii cu dizabilităţi. Un proiect modern… Poze cu oameni despre care îmi spunea că nu mai ştie nimic, că nu mai ştie dacă mai trăiesc sau au murit, şi nici ce s-a întâmplat cu ei. Nu îi venea să creadă că e posibil aşa ceva. Undeva prin martie 2022, îmi explică cum a văzut la televiziunea germană o filmare din dronă pe deasupra Mariupolului distrus. Şi a recunoscut şcoala «lui», cele două corpuri distincte, vopsite în verde, care fuseseră, «înainte», în mijlocul unui parc din mijlocul unui careu de blocuri. Nici urmă de copaci… Din blocurile din jur, doar urma fundaţiilor. Şi undeva în mijloc, o jumătate de faţadă vopsită în verde. Unica pată de culoare… Mi-aş fi imaginat oare, în 2002, că o să mă lege Ucraina de Markus ?
Dmytro «Bilotur» Bukaryov a luptat la Azovstal până când s-a sfârşit totul. Prietenii ştiau că e acolo şi se rugau pentru un miracol. Era rănit uşor, aşa că mai târziu, când au început schimburile de prizonieri, şi-au dat seama că nu va fi printre cei eliberaţi. În iulie a venit Olenivka, şi nu au mai ştiut de el nimic. Au sperat că e în viaţă. Pe 21 octombrie 2022, tocmai când Asociaţia 21 Decembrie 1989 şi-a oferit ajutorul pentru a solicita eliberarea lui mai rapidă, a căzut vestea că Dmytro a fost confirmat mort de autorităţile ucrainene. Speranţa s-a dus.
Legenda:
Foto 1: captură de ecran. mormintele a doi verişori, Artem şi Angelina Erashov, ucişi la Mariupol în timpul bombardamentului rusesc pe 9.3.2022, fotogragie de familie via AP. Taţii, fraţi, le-au făcut sicrie albastru şi roz, şi i-au înmormântat în aceeaşi groapă… https://www.euronews.com/2022/12/22/in-occupied-mariupol-russias-rebuild-is-erasing-ukrainian-identity-and-any-evidence-of-war, accesat la 9.4.2024
Foto 2 : captură https://www.digi24.ro/stiri/externe/cum-arata-orasul-ucrainean-mariupol-dupa-un-an-de-ocupatie-ruseasca-2392257, accesat la 9.4.2024.
Foto 3: fb Iulia Rotaru.
Foto 4: captură tv, «20 de zile în Mariupol».
