Dacă mă înspăimântă ceva este văicăreala autodenunțului ”mă plictisesc”. Vai, ce plictiseală, vai, ce m-am plictisit! Știu indivizi de profesie ”plictisiți”. Neavând puterea să caute în ei înșiși un remediu, se lasă dominați de acest căscat etern care-i consacră. Am citit mai jos pasaje din cugetările nonagenarului Solomon Marcus care e încă îmboldit de curiozitate. El simte aceeași nevoie de ”împrospătare” pe care a simțit-o și la alte vârste, mereu în căutare de idei, mereu în căutare de soluții.
Sunt tineri care se plictisesc împreună, căutând remediu pentru inactivitate în grup și-n aglomerație și sunt tineri și nu doar tineri care se plictisesc de moarte rămași singuri, față în față cu golul interior. Și atunci, fuga după medicamentul grupului care asigură o vindecare iluzorie.
Am asistat, zilele trecute, fără să vreau, cum se plictiseau împreună câteva fete care găsiseră loc de taifas sub balconul meu. ”Ce-am mai râs”, striga una peste vocile celorlalte, evocând o întâmplare similară total lipsită de haz. Discuția era cu desăvârșire seacă și m-am încăpățânat să recoltez o replică inteligentă. A fost imposibil. Pescuiam în vid.
Televizorul, din ce în ce mai agresiv în comerțul de nimicuri și trivialități, a astupat golul multora care se laudă ca etern plictisiți. Ei asigură ratingul nimicurilor și saltă gloria nulităților din ce în ce mai numeroase din televiziunile comerciale.
Un mare scriitor francez, imediat cum cobora din trăsură și intra în saloanele populate cu lume subțire ale unei mari doamne care organiza serate la Paris, povestea ceva memorabil care se petrecuse chiar atunci. I se îmtâmpla mereu ceva demn de povestit. ”Maestre, l-a întrebat o cucoană aproape cu reproș, de ce doar dumneavostră vi se întâmplă lucruri interesante și mie nu mi se întâmplă nimic?” Sigur că și în jurul cucoanei se petreceau multe pe care însă – de ce oare?! – nu le vedea.
Nu lăsa un prost singur că va muri de plictiseală. Și în grup se va face remarcat, omorându-i pe ceilalți.
Articol publciat pe ampress.ro
