Țara mea are un nume frumos, cum frumoase erau numele de domnițe – România. Vine de ieri, spun unii, vine de demult, din vecii, scriu alții. Cred, indiferent de clipa botezului, că țara mea vine din cea mai lungă eternitate, fiindcă se găsesc și eternități împuținate, și se chema astfel înainte de a fi  strigată pe numele din cristelnița istoriei. Țara mea trece azi prin cea mai grea cumpănă a vieții ei. E părăsită de ea însăși și abandonată în mâini murdare. Se golește de oastea ei de oameni vii și puternici și frumoși, schimonosiți și ei de silă și neputință, lasată fiind în brațele păroase ale unor violatori calificați. Cei mai mulți, care pradă și batjocoresc, sunt de-ai ei. Câțiva, ACEIAȘI, de ani și ani. O  clasă de bandiți, școlită din mers, sau moștenind școlile bolșevismului din care se trag, se comportă ca în codru, unde un convoi domnesc e prins fără apărare, e deșertat de domnițe, care-s răstignite pe rând și batjocorite, iar bunurile smulse de pe piept. Violul e terminat de apărătorii convoiului, care scot mădularul din nădragi și urinează pe resturile măcelului și pe cei/cele care mai suflă.

România, pentru mine cel mai frumos nume, ca o mărgea de mărgăritar de pădure care-și păstrează parfumul întreg, începe să fie ușă de closet al bețivanilor. Democrația, pe care o așteptam ca pe o izbăvire, a ridicat deasupra pleava. Politicienii, trecuți ieftin examenul public al votului, cumpărând prostie la kilogram, țin loc – în unica țară din lume care a făcut posibil așa ceva – oamenilor de afaceri, întreprinzătorilor, investitorilor. Ei sunt cei mai înstăriți indivizi, singura lor fabrică producătoare de bani fiind dreptul a iscăli înstrăinări. Amantele lor au salarii de la stat de 40 000 de euro lunar, iar ei au averi pe care nu și le mai pot număra. Dedesubt e, a fost, plebea care se scurge în cea mai cumplită bejenie. Nici ciuma n-a ucis și alungat atâta lume. Românii-s de găsit în fiecare feribot care se scufundă în mările Indiei și-n fiecare avion care cade pe traseul dintre două triburi africane. Mai puțin în țara cândva a lor. Aici au rămas bătrânii, schivnicii iubirii răstigniți în sărăcie, păstrători cândva ai secretelor comorii. Ieșiți, îmi scrie cineva, în stradă, dovediți că sunteți vii. Să facem ceva! Nu te mai lamenta, îmi scrie ”revoluționarul” Mihai, aproape octogenar bucureștean care abia are forța să iasă până la poartă să-și ridice iluzia unei pensii care-l ține cu medicamente. Să luptăm cu minciunile lui Ponta și ale altora ca el, îmi scrie altul. Nu le mai suportăm insolența, nu mai înghițim porția zilnică de miniciuni. Justiția, contaminată grav, judecă pe sărite și adesea strâmb. Țara e plină de bandiți care zburdă. Hai la lupta cea mare! Nu mai scrie poezii despre stele și copaci, scoate paloșul metaforei și decapitează hydra! Eu?! Am făcut-o la revoluție, crezând că, eliberat din chingi, poporul român va înflori, în singura țară europeană fără  datorii. Foamea și frigul îndurate până atunci meritau răzbunate printr-o prosperitate care să se autogospodărească. Azi autogospodărim golul, nimicul, pustiul. A venit, la Cotroceni, un neamț ales cu speranța cu care a fost adus Carol I să ne scoată din mizeria dâmbovițeană. Cu sfetnicii de azi, cu armia politică moștenită, tăcerea lui va deveni tot mai tăcută iar mâinile îi sunt zilnic, abil, legate, fără ca neamțul din el să bage de seamă. Un paj abil, de casă și de mingi, vrednic mânuitor al vorbei perfide, conduce și va conduce, până la dispariția totală, țara mea. Parșivenia lui exersată  e tânără și are timp să ne omoare de tot. Mai răsar, prin sate risipite în pustietăți, copii geniali ai științei și speranței, așa cum răsărea Eminescu, copil genial al poeziei, ales de muze, într-un cătun moldav. Ce se petrece cu ei? Tratați cu superficialitate acasă, îi pierdem, furați de alții, așa cum furate ne-au fost pământurile, industria, morala, încrederea în noi. Să scot eu oamenii în uliță, Mihai, la Sângeru, unde la trei case una e pustie, iar în alte două așteaptă niște bătrâni plecații lor copii care n-au mai revenit din lume? Lasă-mă să scriu, omule, despre copaci și iubire și să adun din sate pietre cioplite de țărani, veri de mâna a doua sau a șaptea cu țăranul Brâncuși. Ieri le-am prezentat unui grup de patru ingineri bucureșteni, unul inginer în chestiuni nucleare, pensionat de nevoie, și ceilalți, celelalte, femei la pensie. S-au bucurat și m-au îmbrățișat pentru minunea văzută aici. E cotizația mea, omule, la lupta de supraviețuire a României mele, atât cât mai respiră din ea. E felul meu de a lupta pentru reînvierea patriei mele în care m-am născut și pe care mă încăpățânez s-o iubesc, cu toată forța îndurerată a dragostei mele.

Articol publicat pe ampress.ro

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.