Sunt mai bine de zece luni de când Ucraina se află într-o criză greu de definit. Pare să fie un război civil, în care miliții ale etnicilor ruși din sud-estul țării încearcă să urmeze exemplul Crimeei și să forțeze desprinderea de statul ucrinean, care, la rândul său ripostează militar pentru a păstra controlul cu deosebire asupra zonelor stategice de la Marea de Azov. Separatiștii sunt, însă, sprijiniți de Rusia, nu numai prin demersuri diplomatice și declarații politice, ci și cu armament și, probabil, chiar trupe. Vehicule blindate rusești se află pe frontul ucrainean încă de la începutul toamnei, când ambasada Marii Britanii la Kiev a publicat pe pagina sa dintr-o rețea de socializare chiar și o fotografie a unuia dintre acestea, fără însemne naționale, explicând care sunt elementele după care poate fi recunoscut. De atunci și până la începutul lunii februarie dovezile implicării militare a Rusiei s-au multiplicat, în pofida faptului că Vladimir Putin neagă totul. Analizele făcute de specialiștii Jane’s Defence Weekly, pentru a ne referi la sursele cele mai publice, arată că prezența unor sisteme de artilerie pentru rachete sol-sol și sol-aer din seriile TOS-1 și Pantsyr, provenind din producția militară rusă de dată recentă, nu puteau ajunge în mâna separatiștilor prin contrabandă și nici nu puteau fi utilizate de către aceștia. Singura explicație a prezenței lor pe frontul din Ucraina este implicarea armatei ruse, atât prin tehnică de luptă cât și prin personal instruit. Ori, implicarea unei puteri străine mai poate califica conflictul drept război civil. Chiar și așa, Ucraina tot nu se declară în stare de război, pentru că o astfel de recunoaștere oficială ar stopa sprjinul financiar din partea FMI.
Suntem, prin urmare, pe continentul european, de zece luni încoace, în situația în care un război neoficial este în plină desfășurare, pare să fie un război civil, dar este în același timp și o agresiune comisă de Rusia împotriva unuia dintre vecinii săi. Toată lumea știe adevărul, acționează cu deplina conștiință a situației, s-au făcut demersuri diplomatice, s-au adoptat sancțiuni economice contra Rusiei, dar fără ca ONU să adopte niciun fel de document în acest sens. În luna septembrie a anului trecut, ca urmare a discuțiilor la care au participat Franța, Germania, Rusia și Ucraina a fost semnat, așadar, un armistițiu într-un război care oficial nu are loc. Nu-i de mirare că acest armistițiu nu a fost respectat și, la numai câteva zile după semnarea lui, luptele au fost reluate.
În ultimele două săptămâni am fost martorii unei accelerări a ritmului diplomației, începând de joi, 5 februarie, când cancelarul german Angela Merkel a anunțat că va merge la Moscova pentru a discuta cu Vladimir Putin. Anunțul a fost surprinzător, mai ales venind din partea doamnei Merkel, care cu o lună în urmă anulase un summit cu Putin, care ar fi trebuit să aibă loc în Khazakhtan. Motivul anulării a fost tocmai faptul că protocolul semnat la Minsk în septembrie nu a fost aplicat. De ce a decis, așadar, doamna Merkel să meargă la Moscova pe neașteptate, acompaniată de președintele Franței, François Hollande? Ce s-a întâmplat, ce anume a convins-o, ce credea că poate obține acest tandem diplomatic european?
Niciun răspuns concret despre soarta Ucrainei de sud-est nu a venit în seara de vineri, 6 februarie, după încheierea întâlnirii cancelarului Angela Merkel și a președintelui François Hollande cu Vladimir Putin și nici sâmbătă, la conferința internațională pentru securitate de la München. Singurul element concret comentat de către liderii europeni a fost intenția de-a baza o viitoare înțelegere cu Moscova pe acordul de la Minsk. Ca premiză de lucru, acest anunț nu s-a bucurat de multă încredere nici în media, nici din partea partenerilor din alianța nord-atlantică. Protocolul din septembrie, de la Minsk, devenise deja caduc, având în vedere faptul că armistițiul dintre separatiști și trupele ucrainene nu a rezistat mai mult de câteva zile, iar din Rusia a venit tot mai multă tehnică militară în zona de conflict, odată cu noi combatanți în uniforme fără însemne naționale. Chiar în momentul în care discuțiile de la Moscova aveau loc, în sud-estul Ucrainei luptele erau grele, iar separatiștii foloseau din plin armamentul primit din Rusia, pentru a ataca deopotrivă civili și militari ucraineni. În plus, dată fiind implicarea din ce în ce mai evidentă a Rusiei, era clar pentru toată lumea că un protocol care să vizeze exclusiv încetarea luptelor, rezolvarea crizei militare, fără să includă și clauze politice era sortit unui nou eșec.
Încrederea în capacitatea europenilor de a ajunge la un acord politic cu Vladimir Putin a fost și încă este foarte limitată. Privind la puținele imagini care au fost transmise de la întâlnirea de la Moscova, la încordarea de pe chipul Angelei Merkel și al președintelui Hollande era evident decalajul dintre aparentul optimism reținut al declarațiilor și limbajul nonverbal mult mai puțin încurajator. O preocupare suplimentară a devenit tot mai prezentă, cu privire la un aparent dezacord între aliații europeni și nord-americani în privința tacticilor de adoptat. Chiar și în discursul de sâmbătă, 7 februarie, de la München, vicepreședintele Biden, deși a vorbit despre nevoia de-a identifica o soluție non-militară la criza uraineană, nu a exclus nici ideea de-a înarma Ucraina în fața agresorilor. Desigur, membrii NATO vorbesc și despre noi sancțiuni, despre o listă de demnitari și personalități moscovite care ar urma să le suporte, dar măsura nu este prea impresionantă, mai ales atunci când războiul a ajuns la un bilanț oficial de peste 5000 de morți și la peste un milion de refugiați, ceea ce se traduce într-o veritabilă criză umanitară în Ucraina.
Pe de altă parte, ar fi NATO gata să se implice militar? Alianța a devenit victorioasă după prăbușirea comunismului în Europa, dar nu a luptat niciodată în timpul războiului rece. Acțiunile sale după 1989 nu au fost de mare amploare, iar cea mai vastă, în Afganistan, cu greu poate fi considerată o experiență relevantă pentru ceea ce s-ar întâmpla într-un conflict cu Rusia. Strategia SUA, care a slăbit capacitatea financiară a Moscovei prin asocierea dintre sancțiunile economice, creșterea producției de petrol, ieftinirea barilului și devalorizarea accelerată a rublei este, până în prezent, cea mai eficientă dintre strategiile occidentale. În mod cert a provocat în Rusia o criză financiară care se află numai la început și care va duce, în timp, la rezultate politice defavorabile lui Putin. Pe de altă parte, această strategie nu are asupra președintelui rus impactul pe care l-ar avea asupra unui politician democrat, sau cel puțin rațional.
Unul dintre cele mai ușor de identificat adevăruri relevante în această situație este totala lipsă de dorință a țărilor europene de a se vedea angajate într-un conflict militar pe teritoriul continentului. Iată de ce ipoteza înarmării suplimentare a Ucrainei, susținută de SUA, nu a fost acceptată cu ușurință pe vechiul continent. Vizita doamnei Merkel la Washington, în 9 februarie, a avut menirea de-a armoniza punctele de vedere ale aliaților de pe cele două țărmuri ale Atlanticului.
Săptămâna trecută a fost evidentă încercarea lui Vladimir Putin de-a hrăni pretinse distonanțe în discursurile partenerilor euro-atlantici. Oricât de multă oboseală ar afișa, însă, Angela Merkel, călătorind de la Berlin la Kiev, la Moscova, la Munchen, Washington și retur, peste 20000 km. într-o singură săptămână, jocul domnului Putin nu înșeală pe nimeni. Nu există o falie reală între analizele pe care le fac asupra situației liderii occidentali, chiar dacă americanii vorbesc despre posibilitatea înarmării Ucrainei, iar europenii sunt sceptici în privința efectelor unei astfel de măsuri. În conferința de presă pe care a avut-o alături de cancelarul german, președintele Obama a fost întrebat dacă fac împreună un joc “good cop, bad cop”. Evident, răspunsul a fost negativ, dar chiar de-ar fi fost altfel, tot putem spune că președintele american oricum nu ar fi prea potrivit pentru rolul dur în această distribuție. Dorința sa de-a evita soluțiile militare este deja binecunoscută și verificată, așadar dinstanța de vederi dintre SUA și UE este departe de putea fi considerată o falie. Singurul politician occidental notabil care a făcut caz de o presupusă diferență de opinii cu privire la rezolvarea crizei ucrainene este Nicolas Sarkozy: “Separarea dintre Europa și Rusia este o dramă. Faptul că americanii o doresc, este dreptul lor și problema lor (…), dar noi nu dorim revenirea unui război rece între Europa și Rusia.” Evident, aluziile și aprecierile lui Sarkozy au aici rolul de-a exploata retoric și propagandistic potențialul electoral al anti-americanismului unei categorii de votanți francezi și nu pot fi luate cu adevărat în serios.
Toate aceste discuții au prefațat o nouă întâlnire a tandemnului diplomatic european Merkel-Hollande cu Vladimir Putin, de această dată la Minsk, în 11 februarie. Participarea președintelui Ucrainei, Petro Poroshenko și a reprezentanților separatiștilor era menită să conducă la semnarea unui al doilea protocol. Speranțele legate de această a doua înțelegere sunt enorme: eșecul ar însemna adoptarea unei linii politice intenaționale mult mai dure față de Rusia, inclusiv înarmarea Ucrainei și, posibil, o confruntare directă cu Rusia în plan militar. Deși înconjurată de o enormă atenție mediatică, întâlnirea a fost extrem de discretă și, chiar după o săptămână, încă nu sunt cunoscute toate detaliile discuțiilor purtate cu ușile închise. Știm care este conținutul înțelegerii semnate în cele din urmă, dar pentru a-i înțelege pe deplin semnificația încă ne lipsesc multe elemente.
Care au fost obiectivele lui Vladimir Putin la această întâlnire, în ce măsură le-a atins și ce loc ocupă ele într-un proiect mai larg al liderului rus în privința viitorului relațiilor politice internaționale? De la semnarea primului protocol de la Minsk și până la cel de al doilea a fost evident pentru oricine că Putin nu a avut niciun moment intenția de a respecta prevederile sale de bază: încetarea focului, retragerea artileriei și stabilirea unui acord politic. Toată atitudinea sa din ultimele șase luni a permis separatiștilor să-și lărgească teritoriul controlat. Aranjamentele teritoriale din cel de al doilea protocol de la Minsk confirmă eficacitatea acestei tactici, care a condus la extinderea zonei-tampon dintre forțele ucrainene și cele separatiste și chiar a impus retragerea armatei statului ucrainean din regiunea Debaltseve.
În toată perioada desfășurării demersurilor diplomatice care au condus la noul acord de la Minsk, începând cu vizita surpriză al cancelarului german și președintelui francez la Moscova, acțiunile militare din estul Ucrainei nu numai că nu s-au calmat, ci dimpotrivă, confruntări au devenit din ce în ce mai dure. Odată ce un acord a început să se profileze, fiecare dintre tabere a încearcat să-și asigure controlul asupra unui spațiu cât mai vast, mai ales pe malul Mării de Azov, pentru ca noile delimitări teritoriale să-i găsească într-o poziție cât mai avantajoasă. Infomații neoficiale spun că Vladimir Putin s-a străduit să obțină o dată cât mai târzie pentru încetarea luptelor, tocmai pentru a acorda separatiștilor cât mai mult spațiu de manevră.
Privind retrospectiv la ipotezele privitoare la obiectivele de scurtă durată ale lui Putin, să le comparăm cu prevederile protocolului semnat în 12 februarie.
Remarcăm, mai întâi, faptul că apartenența Crimeei la Rusia nici nu a mai intrat în discuție. Referirile la integritatea teritorială a Ucrainei nu au luat, în mod evident, în considerare Crimea. În ce privește regiunea separatistă din sud-est, protocolul îi aduce o recunoaștere a unui specific pe care în viitor Ucraina va trebui să îl confirme și constituțional. Chiar dacă oficial încă mai fac parte din Ucraina, aceste regiuni dobândesc un soi de graniță proprie, iar procesele electorale în interiorul acestor limite vor fi observate de către OSCE, dar nu înainte ca toate aranjamentele să fie făcute cu participarea Rusiei. Deși se vorbește despre integritatea sa teritorială, Ucraina pierde, în fapt, controlul asupra propriei frontiere estice. În multe privințe această soluție îi oferă lui Putin chiar mai multe avantaje politice decât ar fi obținut printr-o a doua amputare teritorială oficială a Ucrainei. Relația pe care o are cu separatiștii rusofoni și rusofili, rămași oficial în Ucraina, îi oferă lui Putin o pârgie excelentă pentru a manipula și controla politic acest stat. Obiectivul său este, desigur, blocarea planurilor pentru aderearea țării la NATO sau la UE, o așa-zisă neutralitate, ceea ce nu ar însemna decât o inevitabilă vasalitate față de Rusia. Menținerea Ucrainei într-o asemenea zonă gri de securitate și anexarea Crimeei reprezintă pentru Rusia pilonii unei reveniri în forță la o politică dominantă în estul Europei. Pentru Putin aceast lucru contează ca o victorie care poate șterge, pentru mult timp de acum înainte, efectele eșecului său economic.
Nu mai poate fi evitată, de asemenea, constatarea că Vladimir Putin are un plan care trece mult dincolo de cazul ucrainean. Sunt analiști care vorbesc despre o posibilă acțiune ostilă, pe teren militar, împotriva uneia dintre țările baltice, tocmai pentru a verifica soliditatea alianței nord-atlantice și determinarea liderilor săi de a-și proteja aliații mai mărunți. De altfel, incidentele din timpul verii și toamnei, pe care fie submarine, fie avioane de luptă rusești le-au provocat în spațiul scandinav, deși au aparența unor evenimente accidentale, ne amintesc în mod suspect de acțiunile de tatonare-hărțuire specifice perioadei războiului rece. Putin își bazează politica pe convingerea că Statele Unite nu sunt determinate să se expună prea mult intervenind în sprijinul aliaților europeni. De asemenea, mișcarea anti-austeritate care a câștigat teren în sudul Europei îi întărește convingerea că ledearship-ul german este slăbit în uniune.
Politica externă rusă s-a bazat întotdeauna pe dezbinarea adversarilor și pe încurajarea rivalităților dintre ei: Germania contra Poloniei și Franței, Marea Britanie contra Franței, Ungaria contra aproape toți vecinii săi etc. Din acest motiv, Putin și diplomația sa nu cred în viabilitatea Uniunii Europene, iar această incredulitate le este în bună măsură indusă de faptul că, în cazul în care uniunea ar fi viabilă și puternică, pentru Rusia ar fi extrem de neconvenabil. Tot eșafodajul ideologic al autoritarismului domnului Putin ar fi pus în dificultate dacă n-ar mai putea duce o politică externă agresivă, care să justifice lipsa de democrație internă.
Diplomația rusă este în mod tradițional construită din astfel de fente și jocuri, pe care nu a ezitat să le folosească inclusiv în aceste ultime două săptămâni în care s-a negociat noul armistițiu din Ucraina. Este adevărat că europenii nu doresc un război pe continent, iar societățile occidentale, din care și noi facem parte, nu sunt psihologic pregătite pentru o astfel de eventualitate. Este adevărat, de asemenea, că înțelegerea de la Minsk face ca în capitalele țărilor mai mici din NATO și UE să apară mai acută întrebarea legată de reacția aliaților mai puternici în cazul în care următoarea victimă ar fi o membră a alianței sau a uniunii. Nu putem ocoli aceste realități, mai ales în circumstanțele în care vedem Ungaria domnului Orban comportându-se de parcă nu ar fi membră a acestor alianțe, iar mișcările anti-austeritate punând la încercare soliditatea construcției europene.
Vladimir Putin și consilierii săi poate că reușesc să înțeleagă unele dintre evoluțiile din lumea democratică, dar sunt mult prea dornici să vadă numai acele aspecte care-i avantajează. Întreaga structură politico-psihologică a guvernanților ruși, în frunte cu președintele lor, îi împiedică să sesizeze importanța tuturor factorilor care-i țin laolată pe europeni și americani, la fel ca și pe europeni între ei. În plus, strategia Rusiei de astăzi nu face decât jumătate din calcul: se bazează pe slăbiciuni, reale sau presupuse, ale occidentalilor, dar uită să își estimeze propria slăbiciune. Domnul Putin supraestimează capacitatea sa economică și diplomatică, implicit o supraestimează și pe cea militară. Fapt este că Rusia actuală poate, desigur, să provoace un dezastru, dar nu poate să conducă lumea și nici să repare, ulterior, dezastrul pe care l-ar provoca.
Pentru situația Ucrainei, însă, toate aceste considerații au o semnificație secundară. Ceea ce este mai relevant, din păcate, a fost remarcat deja de către președintele Hollande, care a vorbit despre dificultatea de a trăi împreună, în aceeași țară, a unor oameni care timp de luni de zile s-au vânat și s-au atacat reciproc. Pierderile umane sunt greu de estimat, în condițiile în care cifra de aproximativ 5400 de morți indicați în sursele oficiale ale celor două tabere nu mai convinge pe nimeni. Luptele sunt prea intense, distrugerile prea mari, iar rata de creștere a numărului de victime este suspect de lentă. Conform serviciilor de informații germane, citate în 8 februarie de Frankfurter Allgemeine Sonntagszeitung (FAZ), cifra ar fi mai aproape de 50000 decât de 5000, dar niciuna dintre taberele implicate nu o confirmă. Victimele sunt civili prinși între focuri, pe care nicio tabără nu vrea să-i asume, militari ruși a căror prezență în Ucraina este negată de către domnul Putin, ca urmare nici moartea unora nu poate fi admisă public, separatiști rusofoni în privința cărora nu există surse certe, milițiile rezistenței naționaliste ucrainene, de la care informațiile vin la fel de greu. Cei peste un milion de refugiați, fugiți fie în Rusia fie spre centrul Ucrainei, nici măcar nu au unde să se întoarcă, pentru că zona este sinistrată iar infrastructura distrusă. Aici este adevărata problemă a guvernului ucrainean: lucrurile au ajuns prea departe în relația cu separatiștii rusofoni pentru ca teritoriile locuite și controlate de ei să mai revină, cu adevărat, sub controlul Kievului. Am văzut lucrul acesta întâmplându-se în Balcanii de vest, am asistat cu toții la disoluția fără leac a Iugoslaviei, orice minte lucidă înțelege că nu va fi altfel în cazul Ucrainei.
Cât privește alianța euro-atlantică, îngrijorătoare nu este vaga și, în cele din urmă, nesemnificativa neconcordanță de vederi cu privire la tacticile de adoptat în criza ucraineană. Mai supărătoare este miopia comună a liderilor occidentali în evaluarea lui Putin și a planurilor acestuia. În trecut, nu a fost confruntat cu privire la ping-pong-ul instituțional total nedemocratic pe care l-a făcut cu Medvedev, nu a fost sancționat nici măcar simbolic pentru abuzurile contra drepturilor omului și pentru atacurile contra societății civile ruse, nu s-a produs nicio reacție consistentă în cazul invaziei ruse în Georgia în 2008, nu a existat o reacție hotărâtă în cazul anexării Crimeei anul trecut. De fiecare dată calculele au spus că se va opri, sau că presiunile economice îl vor obliga să modifice strategia, sau chiar că va fi discreditat în plan intern și se va teme să angajeze Rusia într-un conflict deschis cu occidentul. Iată de ce, în loc să caute soluții pentru criza economică de durată lungă în care a intrat Rusia în ultimele luni, Putin crede că poate să își găsească noi parteneri și vizitează țări precum Egiptul, face bezele noului guvern al Greciei, sau se pregătește să stabilească o bază navală în Cipru. Iată de ce, de asemenea, prăbușirea prețului petrolului și, odată cu el, a valorii rublei, nu pare să-l deranjeze, cât timp pentru prima dată în două decenii producția de Kalashnikov a devenit profitabilă. De altfel, în mod grăitor, un exemplar nou-nouț i-a fost dăruit președintelui El-Sisi în timpul vizietei lui Putin la Cairo, în pre-ziua întâlnirii de la Minsk.
Este evident faptul că decidenții occidentali nu înțeleg nici mentalitatea lui Putin și nici esența culturii politice în care acesta operează. Desigur, și reciproca este valabilă, nici Putin nu își evaluează corect și nu își înțelege oponenții. Așa cum nu crede că Ucraina este un stat, nu crede nici în cultura democratică sau în alianța societăților democratice occidentale. Această a doua înțelegere nu-l va mulțumi pe Putin pe termen lung. Nu se va opri decât în momentul în care va considera că nu poate obține nimic în plus, iar occidentalii încă nu s-au decis până unde-i vor permite să avanseze în proiectele sale. În bună măsură, pentru că nu înțeleg în mod real natura obiectivelor sale, nici capacitatea de le urmări prin orice mijloace și, mai ales, măsura în care aceste proiecte îi pot afecta pe ei înșiși. Realitatea dură este faptul că occidentalii, mai ales europenii, nu se pot obișnui cu ideea că pe continentul nostru cineva este gata să folosească forța brută și, ca urmare, încă nu au înțeles nici cum trebuie procedat în astfel de situații.
De altfel, o sinistră paralelă istorică ne este inspirată de diplomația nocturnă de la Minsk, de la care timp de peste 15 ore am așteptat să răzbată fie și cea mai măruntă informație. Cu 77 de ani în urmă, în 1938, la München, s-a întâmplat ceva asemănător: reprezentanții Franței, Marii Britanii, Italiei și Germaniei au stat în conferință, cu ușile închise, o noapte întreagă, urmăriți su sufletul la gură de ziariști. Când au terminat discuțiile, Cehoslovacia pierduse regiunea sudetă, care era anexată la Germania nazistă. Chamberlaine și Daladier, reprezentanții Marii Britanii și ai Franței, au plecat acasă și au spus presei, cu naivitate, că au rezolvat criza, au apărat pacea, iar războiul a fost evitat pe continent. Greșeau foarte mult, pentru că nu înțelegeau cine este și cum gândește Adolf Hitler. Se va întâmpla acum la fel? Un lider autoritarist, populist, cu o politică agresivă și manipulativă, anti-democrat și anti-occidental declarat, va fi oprit printr-o înțelegere, oricare ar fi ea, la Minsk? Sau, mai degrabă, întregul episod ucrainean nu este altceva decât un poligon de încercare pentru noua fază a relației lui Putin cu puterile occidentale, un exercițiu care să-i arate cât de mult poate să obțină înainte de a ajunge la confruntarea militară propriu-zisă? Chiar dacă paralelele istorice nu sunt întotdeauna recomandabile, o noapte de acum opt decenii ne arată că, indiferent care va fi rezultatul pe durată scurtă al noului acord de la Minsk, nu putem fi liniștiți în privința viitorului.
NR ARTICOL PUBLICAT ÎN EDIȚIA TIPĂRITĂ EXPRES MAGAZIN, LUNA FEBRUARIE
