Soarta (of, Doamne, de câte ori m-am certat cu ea!) a vrut să fac parte din generația născută la jumătatea secolului trecut… O generație extrem de bulversată, răscolită de incertitudini, dar și de trăiri neînțelese, supusă dualității existențiale, până la cel mai mic amănunt, confruntată de-a lungul întregii ei existențe cu lozincile oficiale și traiul de zi cu zi. Ni se spunea de la PARTID („forța conducătoare”!) că am fi fericiți și trebuia să confirmăm, în vreme ce suspinele le ascundeam prin ungherele sufletelor noastre… O generație blestemată de a se fi născut… când s-a născut !
Eu i-am spus „Generația lui <<Pssst!>>”, pentru că, insuflându-ni-se în același timp și frica, eram îndemnați de cei mai în vârstă să nu care cumva să relatăm în public ceea ce aflam de la ei, ca să nu ajungem și noi să le împărtășim aceleași suferințe. Groaznice suferințe!…
Dar cum să uiți ceea ce ai aflat de la înaintașii tăi și, inerent, ți-a marcat și gândirea, dar și existența?! Ar fi nedrept față de Adevăr și față de conștiința noastră!
Am ajuns la vârsta primelor percepții ale vieții când și bunicul, și fiul său, tatăl meu, erau prigoniți și, până la urmă, aruncați, ca niște „reziduuri”, în temnițele comuniste. Nu știu de ce, amândoi au ispășit regimul carceral în două „reprize”, cu câte o pauză de câteva luni. Se pare că era o practică, după cum am mai aflat și de la alți obidiți. Probabil pentru ca, prin relatările lor, să sporească și mai mult timorarea oamenilor, așa cum și-o doreau comuniștii…
Tatăl meu, în pauza detenției, mi-a spus cum reușise să stea ascuns câteva luni, bănuind sau chiar aflând că va fi arestat, cum în acel răstimp fusese condamnat la moarte în contumacie, comutată pedeapsa, tot în timpul cât a fost fugar și tot în contumacie, la 25 de ani de temniță, și cum a fost prins până la urmă de Securitate: o noapte mohorâtă de toamnă, cu ploaie rece, pătrunzătoare, undeva prin Mehedinți, urmând să se urce în vreun tren marfar, care să-l ducă până în zone mai puțin periculoase. Era deja înțepenit de frig, iar trenuri n-ar mai fi fost decât spre dimineață. De la liziera pădurii unde se ascunsese a întrezărit peste câmpul deschis o luminiță și, jinduind după un pic de căldură, s-a îndreptat înspre acolo. Era lumina unei candele, la fereastra unei bisericuțe…
A intrat și a întâlnit un preot. I-a destăinuit ce e cu el și l-a rugat să-l găzduiască acolo până în zori. A primit chiar și să mănânce câte ceva: niște colivă și câteva felii de cozonac. Istovit, a adormit pe o laviță. Când a redeschis ochii, țevile a câtorva pistoale îi erau întregul orizont. Preotul îl livrase Securității !… „Să bagi de seamă, Dorule, odăjdiile nu îmbracă întotdeauna Sfinți!”, mi-a spus tata, la sfârșitul relatării sale.
La a doua arestare, noaptea, am fost prezent. Cu șiroaie de lacrimi pe obraji…
Bunicul meu a „beneficiat” de pauză vreo 3-4 luni. Aveam cinci sau șase ani… A apărut neașteptat într-o dimineață. Arăta într-un hal fără de hal. Răpciugos și jigărit, cum nici măcar boschetarii de astăzi nu pot fi. A făcut îndelung o baie, după care s-a așezat în pat. Am trecut întâmplător pe la capul patului și, cum plapuma nu i-a acoperit complet picioarele, i-am văzut tălpile negre ca tăciunele. „De ce sunt așa, tataie?!”, l-am întrebat mirat. M-a așezat lângă el pe pat și mi-a destăinuit, mie, un prichindel, cum au decurs „anchetele” și cum îl băteau necontenit la tălpi cu temuta „vână de bou”. Mi-a dat și să gust dintr-o bucățică de „turtoi” de arpacaș, mâncarea pușcăriilor, scoasă conspirativ din temniță, și mi-a spus: „Să ții minte, copile, la ce cazne suntem supuși, doar pentru că nu putem minți!”.
A mai fost arestat o dată și și-a sfârșit zilele doar după o îmbucătură de „turtoi”… Acolo, în IADUL SORTIT DE NETREBNICIA LUMII !
Nu uit, bunicule !
CUM SĂ UIT ?!
