La 9 octombrie 1890, în prezența regelui Carol I, echipa tânărului inginer Anghel Saligny demarează lucrările la proiectul căii ferate Fetești – Cernavodă, care includea și complexul de poduri dunărene. Cinci ani mai târziu, pe 14 septembrie 1895, suveranul bate ultimul nit la podul ce-i va purta numele o perioadă.

Proiectul lui Saligny, alcătuit din două poduri metalice, cel peste Dunăre și cel pe brațul Borcea, devine cel mai mare complex de poduri din Europa la acea vreme, o adevarată operă de artă inginerească!

Simbol al României moderne, podul de la Cernavodă este lucrarea care îi aduce făuritorului său recunoașterea unanimă a valorii.

Soarta a făcut ca Anghel Saligny să își intersecteze parcursul vieții cu un cărturar având și el vocația ctitoritului: Ioan Bianu. Dedicat lumii cărților și trăind în mediul academic, acesta avea să relateze emoțiile resimțite în ziua inaugurării podului, într-o scrisoare datată 11 ianuarie 1911:

„Toți în jurul meu erau cuprinși de entuziasm și lăudau, fiecare în felul lui, pe inginerii români și pe conducătorul lor; toți se simțeau crescuți ca Români, în fața măreției lucrării, despre care puteau zice «este a noastră și este făcută de noi». Când cele 15 locomotive legate una de alta au sburat peste pod cu o iuțeală amețitoare, în țipătul ascuțit al fluerelor lor, în urletul sirenelor de la toate vapoarele și în bubuitul tunurilor de pe țărm, entuziasmul s-a schimbat în delir (…) Așa am fost cuprins și eu atunci de admirație pentru activitatea domnului A. Saligny”.

Însă intrarea lui Saligny în rândul „nemuritorilor” a fost una dificilă. Primul scrutin nu i-a fost favorabil, lipsindu-i câteva voturi necesare. Cu tact și înțelepciune, președintele forului, Nicolae Kretzulescu, a organizat o excursie pe Dunăre pentru academicieni, iar aceștia, la vederea uimitorului pod de la Cernavodă, au întrebat cine l-a proiectat și realizat. Răspunsul i-a surprins: „Cel pe care l-ați respins la scrutinul de acum câteva zile”. Astfel că, la următoarea rundă de vot, Anghel Saligny a fost ales cu unanimitate.

Apropierea dintre cei doi intelectuali marcanți a continuat, manifestându-se în mod deosebit între anii 1907 și 1910, când Anghel Saligny a fost Președinte al Academiei Române.

Despre academicianul Saligny, Ioan Bianu vorbea elogios într-un cuvânt de recunoștință:

„În această instituție, de care mi-a fost și-mi este legată viața, dl Saligny apăru un om de un fel nou. Văzusem filologi tari la discuții și la argumente (…), ascultasem oratori care te fermecau cu frumusețea vorbei și cu eleganța frazei lor, scriitori din pana cărora curgea stilul armonios (…). Domnul Saligny este întâiul care gândește și își exprimă gândirea prin linii. Nu vorbește și nu scrie decât rar și numai atunci când necesitatea îl silește spre a explica altora gândirea sa”.

Sobrietatea, empatia și simțul practic ale lui Anghel Saligny, devenit Președinte al Academiei Române, se manifestă și în noua poziție. Sub conducerea sa, sunt adoptate Regulamentul fondului de pensiuni și Regulamentul pentru serviciile Academiei, ambele venind în sprijinul funcționarilor instituției, care-i mulțumesc oficial printr-o scrisoare.

Anghel Saligny „deprins, cum este, cu organizarea și conducerea unor servicii mari, unde atribuțiile și răspunderile trebuie să fie bine lămurite, domnul Saligny a văzut îndată punctele slabe și lipsurile serviciilor noastre, dezvoltate și organizate în mod cam patriarhal, și cu cea mai mare delicatețe, căutând să nu atingă pe nimeni, a adus îndreptări și îmbunătățiri. Îngrijirea sa principală era stabilirea răspunderilor și asigurarea stabilității lucrătorilor”, remarca Ioan Bianu, în același cuvânt menționat.

Și nu este de mirare că, în baza prețuirii reciproce dintre acești doi intelectuali devotați misiunii publice, Anghel Saligny avea să-l propună pe Ioan Bianu Director general al Administrației Academiei Române, fiind primul titular al acestei importante poziții. Puterea extraordinară de muncă și devotamentul pentru slujirea națiunii l-au ajutat pe Ioan Bianu să facă față simultan acestei însărcinări complexe, ca și activității sale în fruntea Bibliotecii Academiei Române.

Se poate spune, așadar, că din întâlnirea și colaborarea dintre aceste mari personalități ale culturii noastre, România a avut numai de câștigat. Ceea ce au clădit acești oameni excepționali pentru viitor continuă să reziste. Și dați-mi voie ca, în acord cu admirația pe care Ioan Bianu și-a declarat-o deschis față de munca și opera lui Anghel Saligny, să omagiez și eu amintirea acestui constructor genial, căruia avem astăzi datoria să-i mulțumim.

N.R. Domnul Nicolae Noica este directorul Bibliotecii Academiei Române, fost ministru al Lucrărilor Publice, profesor

De Călin Georgescu am auzit prima oară în 2014, când o venerabilă doamnă m-a rugat să mă întâlnesc cu fiica ei, care urma să îmi prezinte un proiect interesant pentru ţară. M-am întâlnit cu fiica, şi m-am ales cu solicitarea să fac voluntariat pentru proiectul de ţară al lui Călin Georgescu. Mi s-a explicat că e vorba de ceva pe termen lung, pentru că Georgescu «vrea să construiască ceva valabil». Totul suna bine, dar, pentru că am învăţat că orice afirmaţi şi informaţie trebuie controlată, am solicitat date suplimentare despre mult-lăudatul proiect de ţară. Aşa m-am ales cu o cărţulie, Cumpăna României. Am citit-o, şi după două zile am sunat-o pe venerabila doamnă să îi explic că nu mă interesează proiectul domnului Georgescu, pentru simplul motiv că este propagandistul unei puteri străine, Federaţia Rusă. Am uitat de atunci de domnul Georgescu, până când am putut afla cu toţii din presă că numitul este propunerea de premier a AUR. M-am speriat, şi am tras concluzii şi referitor la ce este de fapt AUR, dincolo de faptul că partidul prezenta o tendinţă pronunţată de a nu rata nicio oportunitate prezentată de propaganda rusă, preluând orice temă importantă lansată cu câteva ore înainte pe canalele Russia Today.

Am vrut atunci să scriu despre Călin Georgescu, dar diverse evenimente m-au împiedicat. Astăzi se pare că este nevoie. Nu voi reaminti ce se ştie deja din presă despre declaraţiile lui recente pe Tik tok, poate în afară de faptul că trimiterea femeii la cratiţă şi la produs copii este o veche temă nazistă, lansată de Goebbels şi preluată de Putin şi de aşa-zisa «biserică ortodoxă rusă». Această sectă, despre care regretatul părinte Constantin Galeriu spunea că este un apendice al puterii imperiale moscovite, motiv pentru care s-ar fi întrerupt şi transmiterea harului în timpul tainei preoţiei (fapt extrem de grav, teoretic imposibil, şi care ar fi trebuit investigat de bisericile ortodoxe ; afirmaţia a fost făcută de părintele Galeriu în timpul orelor de catehism de la biserica Sfântul Silvestru, prin anii 1994-95), ei bine, această sectă nu propovăduieşte valorile creştine, ci ţine, în timpul predicilor, sesiuni de îndoctrinare de tip fascist. Despre, între altele, rolul femeii ca producătoare de copii şi de activitate «la cratiţă». Acesta este şi unul din motivele pentru care moscoviţii care nu şi-au pierdut complet uzul raţiunii evită să viziteze atari lăcaşe de cult. Când îl citesc deci pe domnul Georgescu preamărind salvgardarea valorilor creştinismului de către rusia lui Putin, îmi aduc imediat aminte de ce mi-a povestit fiul meu care a descoperit ce cred moscoviţii încă neînregimentaţi complet despre ce numesc ei creştinism ortodox şi Biserică în general : o prietenă rusoaică scăpată, împreună cu mama ei, din raiul putinist au descoperit cu uimire creştinismul «nostru», «românesc», aşa cum îl înţelesese băiatul meu de la biserică ; au studiat apoi documente de pe site-ul Patriarhiei române. Respectivele au povestit cum, pentru ei, la Moscova şi Leningrad, biserica e cu totul şi cu totul altceva : anume ceva de care trebuie să fugi dacă vrei să rămâi Om.

Să revenim însă la domnul Georgescu…

Naţionalismul  lui Călin Georgescu

«Societatea românească bine manipulată echivalează naţionalismul cu şovinismul, xenofobia, antisemitismul» (Cumpăna României, Bucureşti: Logos, p. 91, s.n.). «În ultimii 25 de ani am fost condiţionaţi să gândim că apărarea identităţii şi suveranităţii naţionale înseamnă aceste trei cuvinte». E de neînţeles cum autorul trece de la prima afirmaţie la a doua, pentru că niciunde, în Uniunea Europeană, nu a auzit nimeni de aşa enormitate. Uniunea Europeană este o organizaţie fondată printr-un tratat internaţional semnat de state indepedente şi suverane, care au decis, pentru că au tras concluzia că le este mai bine împreună decât separat, să pună în comun exerciţiul suveranităţii naţionale, în anumite domenii. Iar principiul identităţii culturale, după ce a apărut în jurisprudenţa curţii constituţionale germane, a fost preluat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Merită amintit că programul de stagiari ai fundaţiei Partidului Popular European, anume Fundaţia pentru Cooperarea Creştin Democraţilor din Europa, care a avut, printre primii stagiari, pe Andrej Plenković, actualul prim-ministru al Croaţiei, şi pe mulţi alţi politicieni din statele central şi est europene, îi pregătea în spiritul «apărării valorilor creştine, comune statelor europene, identităţii şi suvernităţii naţionale».

Cumpăna României este o cărţulie de 148 de pagini, care conduce cititorul de la frustrarea produsă de tranziţia post-decembristă, prin spaima unei viitoare «crize a resurselor» (personajul a trecut pe la Clubul de la Roma, asociaţia română-ARCoR, cum el însuşi mărturiseşte, şi s-a ocupat de dezvoltare durabilă) către planul de resetare a «Neamului Românesc». Naţionalismul îl recuperează, în mod ciudat, şi pe «Hristos» (p. 92), deşi orice creştin şi, mai ales, «creştin ortodox», cum îi place lui Călin Georgescu să scrie, ar trebui să fie la curent cu erezia (etno)filetistă, care constă în exaltarea naţiunii în cadrul Bisericii. Filetismul a fost condamnat ca erezie la Constantinopol, la 10 septembrie 1872, luând în consideraţie faptul că biserica nu trebuie confundată cu destinul unei singure naţiuni sau al unei rase ; o biserică autocefală locală nu trebuie aşadar să fie bazată pe un criteriu lingvistic, naţional sau etnofiletist, ci pe un criteriu local eclezial. «A fi naţionalist român înseamnă să fii, fără rezerve, un apărător al statului-naţiune» (p. 93) : să înţelegem că doar naţionalistul român apăra statul-naţiune ?! Sau orice «naţionalist», cel puţin, aşa ar suna mai logic ? Sau, dimpotrivă, domnul Georgescu, în loc să facă o eroare de logică, susţine că doar «noul» naţionalist român apără statul-naţiune de agresiunea corportaţiilor, deşi atunci ar însemna că se contrazice, pentru că ceva mai spre sfârşitul cărţii ne explică cum rusia e revoltată contra decadenţei occidentale. Din doar trei pagini şi câteva citate, rezultă aşadar că domnul Georgescu are mari probleme de logică, pe de o parte, şi că informaţiile pe care le dă sunt jumătate corecte, jumătate false. Ori din neştiinţă, ori cu ştiinţă… Ce om raţional poate avea încredere într-un astfel de personaj ?

Ne mai explică autorul cum «naţionalismul lui Ceauşescu» ar fi salvat România în 1968, şi mai afirmă că «în 1989, românii au murit pentru dezrobirea României, nicidecum pentru Noua Ordine Mondială, ‘drepturile omului’ şi ale comunităţii gay !». (p. 92, s.n.). Ce răstălmăcire… Cine studiază istoria recentă a ţărilor central şi est-europene ştie că hulitele «drepturi ale omului» au fost baza solicitărilor de libertate în statele acum, din fericire, fost comuniste…

Deşi explică în mai multe locuri că naţionalismul românesc ar fi «limitat», şi ar apăra «nevoile şi neamul» (p.131), totuşi, naţionalismul nou al lui Georgescu este al unei «civilizaţii»: poporul român este o civilizaţie (p. 46), iar «România este mai mult decât o ţară» (p. 93). Logica acestor afirmaţii va apărea ceva mai târziu, anume chiar în ultimele rânduri ale cărţii.

Călin Georgescu şi valorile transatlantice (sau «Noua Ordine Mondială»)

Într-un interviu acordat spotmedia.ro, Corneliu Bjola, profesor de studii diplomatice la Universitatea Oxford, avertizează că reuşita lui Călin Georgescu în turul întâi nu are de a face cu o « „politică obișnuită”, ci că este o acțiune deliberată menită să decupleze România de la spațiul transatlantic». Pentru cine se întrebă a cui, răspunsul este al imperiului nesătul de la Est.

1/ Georgescu vs. NATO

Să înţelegem însă ce explica Georgescu deja în 2014 despre Nato şi Rusia…

«Nu trebuie să ne fie însă teamă (de Noua Ordine Mondială, n.n.). De globalism şi de susţinătorii lui interni şi externi ne va apăra dragostea de ţară, dacă ştim să o trăim cu adevărat şi s-o creştem în suflet. Sau, ca să-l citez pe paleoconservatorul american Pat Buchanan, ‘naţionalismul, nu NATO este aliatul nostru’». (p. 138).

Deja în 2014, Georgescu sugera deci că NATO nu ne este de niciun folos, pentru că «România este o ţară distrusă economic», şi «niciodată NATO nu ar interveni», în lipsa infrastructurii… (p. 140). Observăm că narativele propagandei ruse, răspândite vizibil începând cu momentul februarie 2022, când rusia a invadat a doua oară Ucraina, de această data pe scară largă, erau deja prezente în cărţulia de căpătâi a «voluntarilor» (cel puţin aşa se auto-intitulau) lui Călin Georgescu. Aţi auzit probabil, ca şi mine, că, dacă «vin ruşii», «Nato nu ne va ajuta». Cine are nevoie de un astfel de discurs, dacă nu rusia însăşi, cu scopul de a demoraliza o ţară care este pilon regional în cadrul structurilor euro-atlantice, esenţială pentru securitatea în zona Mării Negre, şi atât de apropiată de Odesa şi de Crimeea ocupată ?

În nici o pagină, Călin Georgescu trece la un Nato care nu ar ajuta România la «criza ucraineană», semn că decredibilizarea Nato are un scop precis…, şi, probabil, o sursă sigură…

2/ «Criza ucraineană».

Prima menţiune a «crizei ucrainene» apare la subcapitolul «Scutul NATO», şi este o preluare, spune Georgescu, după Ron Paul, care pare să îl apere pe Victor Yanukovych, preşedintele pro-rus care este cunoscut de poporul ucrainean ca hoţ de căciuli de blană, fapt pentru care a făcut în 1967, de altfel, doar optsprezece luni de închisoare din cei trei ani, fiind graţiat la a 50-a aniversare a revoluţiei comuniste…. Uimitor cum la moscoviţi, hoţii devin eroi naţionali şi campioni ai libertăţii, întotdeauna contra Vestului «decrepit»… Pentru consumatorii de propagandă rusă, merită menţionat că Yanukovych, deşi proaspăt ales  preşedinte al Ucrainei, nu a catadicsit să se adreseze în ucraineană, ci a vorbit în rusă. «Extrasul de pe Ron Paul Channel» (p. 141) sună cam aşa : ‘Adevărul este că puciul (se referă la Revoluţia demnităţii, n.n.) de acum câteva săptămâni, menit să-l răstoarne de la putere pe preşedintele ales Victor Yanukovych a fost pus la cale de acelaşi grup : NATO, Uniunea Europeană, Statele Unite şi FMI… În Ucraina, lucrurile sunt încurcate, iar încurcătura este din ce în ce mai mare. Ar fi mult mai bine pentru ucraineni, pentru europeni, pentru ruşi şi pentru poporul american dacă ne-am ţine deoparte şi am urma principiile unei politici externe non-intervenţioniste. Să nu le trimitem bani şi arme. Să nu ne amestecăm şi să nu luăm partea unora sau altora dintre cei implicaţi’». Recunoaşteţi probabil deja «încurcătura» din Ucraina, şi nevoia de «neutralitate», de neimplicare într-un conflict «al lor». Să precizăm însă că seria de «conflicte» «ale lor» a început cu preluarea forţată a Transnistriei şi Tighinei (căci da, Transnistria ocupată are şi un apendice dincoace de Nistru ; e vorba de războiul din 1992). Un atotcunoscător al situaţiei din Basarabia îmi explica azi cu aplomb, mie, unui descendent al unei familii de peste Prut, când l-am întrebat de ce Republica Moldova ar trebui să renunţe la Transnistria, că nu e nicio Tighină ocupată, că e vorba de Bender, că sunt două oraşe ; probabil aşa se ştie pe Tik tok, fără un elementar control al lucrurilor… Mare e grădina propagandei muscale ; cei care se pretind patrioţi şi «suveranişti» nu dau de fapt doi bani pe românii moldoveni rămaşi în ghearele ruşilor, cum nu dau doi bani nici pe suferinţele ucrainenilor din teritoriile ocupate, pe care ar fi gata, cu largheţe, să le negocieze pe un armistiţiu, deşi se pretind «creştin ortodocşi», iar creştinismul în general, «ortodox» au ba, pune persoana şi libertatea ei înainte a orice altceva pe lume…

3/ O atitutidine «alternativă» faţă de Rusia

Cum explică Georgescu «al lor» atitudinea autorităţilor române: «În ţara noastră, cei care încearcă să prezinte puncte de vedere echilibrate sau alternative, care contrazic interpretările oficiale, sunt etichetaţi imediat drept rusofili. /…/ Oare românii şi ruşii nu mai pot să întreţină relaţii normale ? Este un semn de maladie mentală să apreciezi sau să critici cu obiectivitate Rusia ?» Remarcaţi, vă rog, cât de echidistant încearcă să apară domnul Georgescu… Pentru că, spune el, autorităţile române sunt «mai catolice decât Papa», a se citi americanii, din cauza servilismului «până la trădare» (a cui trădare, probabil a prietenilor ruşi ai dumisale) faţă de «marile corporaţii» de care România este «ocupată». De ce scriu prietenilor ruşi, pentru că «Este foarte trist că s-a ajuns la o asemenea situaţie nemaiîntâlnită de foarte mult timp în relaţiile României, ale românilor în general, cu alte popoare.» După ce ne ameninţă că «adevărul este unic şi biruitor», trece brusc la capitolul logic, «Rusia» (p. 142). Referitor la rusia, «atât poporul român cât şi cel rus se împărtăşesc cu apa marelui fluviu al spiritualităţii creştin-ortodoxe, care va curge în veşnicie». Rusia «actuală nu este anti-occidentală, ci doar anti-globalistă. Şi este deschisă către nou». «Ea oferă o zonă de oportunităţi în plan economic pentru toţi, cu condiţia să nu ne lăsăm sugrumaţi de lozinci şi prejudecăţi». Ce a suferit grupul Ilaşcu, pentru cei care îşi amintesc manifestaţiile de la ambasada federaţiei ruse din anii 90, este probabil doar o lozincă globalistă, pentru cei care acuză Uniunea europeană de toate relele. Ce «dezvoltare» şi ce «oportunităţi economice» «oferă» rusia, putem afla din articolele publicate de proiectul Realităţi din Crimeea al Radio Libertatea, pe care le traduce expresmagazin. Citând din «American Conservative» din 11 februarie 2014, domnul Georgescu ne informează, la pagina 143, că rusia nu este URSS, ci că Kremlinul urmăreşte o restauraţie conservatoare, «pe baza unei viziuni care favorizează suveranitatea statului-naţiune şi stabilitatea status quo-ului în faţa răspândirii democraţiei de tip occidental». Despre ce stat-naţiune poate fi însă vorba în cazul rusiei ? Chiar numele este însuşit de imperiul moscovit, numit Moscovia până la anexarea pământurilor ucrainene la 1721, când Moscovia s-a redenumit «Imperiul rus», prin aproprierea numelui străvechiului Kyiv Rus’. Moscovia ca stat-naţiune înseamnă, de fapt, revenirea la zona din 1462, de dinainte de cucerirea Republicii Novgorodului, anexată în cele din urmă în 1478. Ce scriu acum se încadrează, pentru moscoviţi, la capitolul «rusofobie». Şi totuşi, aceasta este realitatea istorică pe care rusia încearcă să o facă uitată, deversând zoaiele unei propagande agresive asupra ţărilor libere din Europa.

Ne mai explică domnul Călin Georgescu cum, «orice părere am avea despre Vladimir Putin», «multe ţări euro-atlantice s-au îndepărtat de rădăcinile lor, inclusiv de valorile creştine.» Aici, pentru că numitul Georgescu vorbeşte de «realităţi actuale» care «confirmă» spusele lui Putin, ar trebui să amintim câteva fapte. Fapte, nu lozinci. În 2017, RFI România anunţa, cu stupoare, că în federaţia rusă a fost dezincriminat parţial violenţa domestică. În 2022, am putut asculta cu oroare înregistrările BND, Serviciul federal german pentru apărarea Constituţiei, în care soldaţi ruşi erau încurajaţi sau sfătuiţi de mame şi chiar de soţii să violeze cu spor ucrainence… Iar dacă undeva în Europa au dispărut valorile creştine, cred că oricine priveşte harta confesiunilor din Germania reunificată va fi uimit sau îngrozit, după caz, de zona gri care corespunde fostei RDG, zona de ocupaţie rusă, în care ateismul se declară majoritar. În Belgia se pot observa în schimb troiţe cam la fiecare intersecţie, şi încă, cu flori proaspete… Am putut admira tinerii, copiii şi mai puţin tinerii care depun flori la mormintele şi monumentele apărătorilor libertăţii, morţi în cele două războaie mondiale. Am putut asculta liturghia integral, duminică, pe postul de radio unu, ceea ce în România nu se mai întâmplă pe Radio România Actualităţi. Şi da, există acolo un echivalent al Radio Trinitas. Creştinismul adevărat, cum spune şi părintele Daniel Benga, parohul român de la München, se vede în manifestarea empatiei faţa de vecinul care suferă o nedreptate uriaşă. Altfel, credinţa e o vorbă goală. Dar totuşi, cei care se pretind «creştini» şi îl admiră pe Putin cu subiect şi predicat, contrar spuselor Realităţii TV, nu au nicio sensibilitate faţă de vecinul atacat, pe care autorităţile române vor să îl ajute. Pentru a reveni la depravarea clamată a Occidentului, ce ţară creştină, sau care apără valorile tradiţionale, ar dezincrimina violenţa domestică ? Ei bine, a făcut-o rusia lui Putin, pentru a pregăti carnea de tun pentru genocid în Ucraina.

4/ Când vine vorba de revoluţiile «antiruseşti»

Referitor la Ucraina, domnul Georgescu acuză în 2014 autorităţile române de a fi «creat o isterie războinică». Aflăm şi că ameninţarea nu este reală, ci este «o manipulare nu doar grosolană, ci şi jignitoare, la adresa condiţiilor precare de trai din România, care ar trebui să constituie principala preocupare a clasei politice». (p. 145). Practic, rusia ne trasează sarcini, acuzând că suntem în «stare de alertă», vina fiind evident a noastră, pentru că ne plasăm împotriva «Bastionului ortodox» care luptă cu ambiţiile mondialiste occidentale, sprijinite de «braţul înarmat» al Statelor Unite (Nato…, p. 144). «Jaful colonial» este desigur nu ce am putut vedea cu oroare în Ucraina ocupată, ci se întamplă în ograda noastră. Ba chiar dimpotrivă, jaful nu este al rusiei imperiale, ci al «forţelor transnaţionale» şi «oligarhilor lacomi» cărora le-a căzut pradă «Ucraina, acest stat lipsit de istorie şi experienţă»… Minciună mai mare, cu greu ne-am putea imagina. Prin secolul al XVII-lea, călugării primitivi  din Moscova descopereau cu stupoare civilizaţia strălucitoare a Kyiv Rus’… Domnul Georgescu, dacă ar fi consultat cărţile de la BCS/BCU referitoare la Rusia Kieveană, ar fi putut avea o imagine clară şi distinctă asupra istoriei statului pe care îl numeşte în 2014, precum propaganda rusă din 2022, «lipsit de istorie şi experienţă».

În Revoluţia Demnităţii din ianuarie-februarie 2014, când tineri ucraineni au murit luptând pentru libertate şi Europa, striviţi de preşedintele penal Yanukovych, domnul Georgescu ne spune că «se încearcă să se justifice ceea ce nu poate fi justificat :  o lovitură de stat antirusească, instrumentalizată din zona atlantică, într-o ţară ale cărei graniţe de vest se află la doar câteva sute de kilometri depărtare de Moscova» (p. 146, s.n.). Aşadar, Ucraina să înţelegem că e pământ de jure rusesc ? După cum am mai publicat în expresmagazin, nici măcar dictatorul din Belarus nu are tupeul să afirme o asemenea enormitate, în 2024… Totuşi, o face în 2014 actualul prim clasat în turul întâi al unui stat (încă) membru NATO. Susţinerea Ucrainei, scria Georgescu, este o «manipulare abjectă», iar «interesul României este ca această criză să ia sfârşit cât mai curând.» ; «actuala clasă politică este incapabilă să soluţioneze gravele probleme ale României. Marile ameninţări /…/ sunt incompetenţa, laşitatea şi trădarea de ţară, nu Rusia sau altă naţiune». Dar dacă rusia nu e o ameninţare, de ce rusia (împreună sau independent cu domnul Georgescu) consideră că Revoluţia ucraineană e o lovitură de stat antirusească ?! Vă puteţi imagina inimaginabilul, în care într-un viitor ipotetic nu prea îndepărtat, România cu Georgescu preşedinte să treacă printr-o revoltă populară cauzată de îndepărtarea de NATO şi UE, iar Viktor Orban să denunţe o «lovitură de stat antirusească» la Bucureşti, la doar câteva sute de kilometri de Crimeea ? Orchestrată, desigur, de «mafia financiară globală». Iar numitul Georgescu să ceară ajutorul militar al Moscovei ? Şi inimaginabilul lui Georgescu nu se opreşte aici.

5/ Transnistria, Bugeacul şi Nordul Bucovinei

«Creştinul» Georgescu, în răspăr cu domnul Vasile Bănescu şi cu părintele Benga, acuză că «murim de grija altora, ne preocupă problemele lor, când noi înşine suntem în prăpastie ca ţară, din mai toate punctele de vedere». Rusia nu are nevoie de o Românie mândră că a depăşit Ungaria, dar care o fi aici interesul lui Georgescu? Prezidenţiabilul afirmă că «România nu trebuie să fie preocupată de Transnistria, ci de teritoriile româneşti cum ar fi Nordul Bucovinei şi Basarabia de Sud, precum şi de soarta bisericilor şi a şcolilor româneşti din Ucraina» (pp. 147-148); despre care teritorii, ne explică că au fost «ocupate ilegal de Ucraina». (p. 20) S-ar spune că, în 2014, domnul Georgescu intuia ce va declara Zaharova în 2022-24, şi ce susţin, la unison, cu o obstinaţie debordantă, diverşi agenţi FSB deghizaţi în popi ortodocşi prin Bugeac… Am putea să ne mai întrebăm la ce îi foloseşte lui Georgescu armata obligatorie, din moment ce popoarele rus şi român sunt prietene întru «veşnicie». Poate să lupte contra NATO, sau contra Ucrainei, ca să recupereze «teritoriile» ? Sau ca să îndoctrineze tinerii în stil etnofiletist, la scară naţională, în spiritul patriarhului sectei de la Kremlin şi a exponenţilor locali ai sectarismului, cei de la firul ierbii şi uneori mai de sus ?

În loc de concluzie

Nu am analizat programul socio-economic al domnului Georgescu, au făcut-o deja alţii, în presa scrisă precum şi la puţinele televiziuni cărora le-a făcut onoarea să le ameninţe ieri cu «echipa de avocaţi». Am preferat o analiză de text, care dezvăluie o gândire incoerentă, pro-rusă, aliniată perfect cu propaganda Kremlinului, şi care, fapt care ar trebui studiat mai bine de instituţiile abilitate, a coincis perfect cu prima invazie a Ucrainei din 2014. Cam toate afirmaţiile lui din «Cumpăna României» la adresa NATO, UE, Statelor Unite şi autorităţilor române se regăsesc în narativele propagandei ruse de după invazia a doua, cea din 2022, iată, cu opt ani înainte. Un lucru binecunoscut de experţii în (schizo-)fascismul rusesc, cum îl numeşte profesorul Andreas Umland, este că lucrătura propagandistică a Kremlinului atacă o naţiune (că tot le place lor să invoce suveranitatea) uneori chiar şi cu zeci de ani înainte de atacul armat. Scopul este demoralizarea populaţiei, distrugerea încrederii în autorităţi, demoralizarea armatei. În aşa fel încât la momentul decisiv, armata eliberatoare să fie primită cu braţele deschise. Sau, mai rău, ţara să se ofere singură, pe tavă, prin alegeri libere, pe modelul Mussolini şi Hitler. Suveranismul domnului Georgescu, chiar fără să îi atribuim vreo coluziune cu federaţia rusă, precum şi timingul, ne duc însă la un răspuns clar la întrebarea Qui prodest?. Federaţiei ruse, în lupta contra României europene şi atlantiste, României moderne, pentru care a luptat, nu în genunchi, cum pretinde Georgescu în josul paginii 20, ci cu capul sus, guvernarea din 96-2000.

Surse foto:

1/ instagram Ukraine, hărţile suprapuse ale Moscoviei (statul-naţiune muscal/moscovit) la 1462, respectiv cel numit federaţia rusă, 2024, conform frontierelor recunoscute internaţional;

2/ instagram saintjavelin, Dmitri Peskov şi ameninţarea extremistă;

3/ fb Vlad Voiculescu şi nu numai, meme comparativ Georgescu/Putin.

CNSAS, scrisoare deschisă

Angajații de la Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) au transmis o scrisoare deschisă politicienilor şi societăţii civile în care solicită predictibilitate şi echitate salarială,„ un apel pentru viitorul nostru democratic”. Angajații CNSAS susțin că după trei decenii de eforturi pentru construcția unei democrații solide, dar și de lupte cu urmele trecutului, societatea românească nu a beneficiat de o lustrație, deși o parte importantă și-a dorit despărțirea de comunism.

„Ascensiunea autoritarismelor, seducţia populismului, falsificarea ideologică a trecutului istoric, manipularea memoriilor totalitare în scopuri nedemocratice fac ca întreaga noastră activitate formativă să devină parte a unui efort naţional de consolidare a rezilienţei societale. CNSAS nu este doar o instituţie. Este un angajament al României democratice, un ideal. Lumile libere supravieţuiesc prin idealurile lor. În acest orizont, vrem ca cei 23 de ani de construcţie instituţională să nu se piardă. Vrem să nu ne mai plece oamenii. Vrem predictibilitate şi echitate salarială. Nu putem asista pasivi la destructurarea instituţiei, prin demotivare, absenţa dotărilor necesare îndeplinirii mandatului public încredinţat şi lipsa de interes a decidenţilor. Facem, astfel, un apel public pentru ca istoria şi cunoaşterea să nu fie parcate în irelevanţă şi uitare”, spun angajaţii CNSAS în scrisoarea deschisă care a ajuns la președintele Klaus Iohannis, premierul Marcel Ciolacu, președinții Senatului și Camerei Deputaților, partidele politice și socieatea civilă, adică toți cei care pot schimba prin deciziile lor soarta unei instituții vitale penytru viitorul României.

În scrisoare este menționat faptul că în această instituție au rămas mai puțin de 200 de specialiști, deoarece mulți angajați au plecat pentru locuri de muncă mai bine plătite.

„Drenarea personalului CNSAS către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Conturi a României, Ministerul de Externe, Ministerul Educaţiei, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Finanţelor şi instituţii subordonate (ANAF, Autoritatea Vamală Română) etc. a luat amploare în ultimii ani. Timp în care n-am mai putut atrage, în compensaţie, nici măcar pe cei tineri, proaspăt absolvenţi de facultate şi dornici să facă… istorie. Puţinii colegi care ni s-au alăturat au ales, adesea, să plece în scurt timp, deoarece deprinderea competenţelor necesare se face într-o perioadă îndelungată, pe care nu o aveau la dispoziţie, din pricina multiplicării sarcinilor de serviciu, distribuite unui personal de specialitate tot mai restrâns”, se explică în scrisoare.

„Am fost, cândva, 𝗮𝗽𝗿𝗼𝗮𝗽𝗲 𝟯𝟬𝟬 de entuziaști, care am pornit pe un drum necunoscut, spre aducerea la lumină a adevărului. Am muncit, zi de zi, pentru ca spațiul public românesc să fie curățat de umbrele încăpățânate ale trecutului.

Am muncit, zi de zi, pentru ca generațiile confruntate cu minciuna să revadă chipul adevărului, iar copiii noștri să se nască, să crească și să trăiască într-o Românie democratică.

Am muncit, zi de zi, pentru a contribui la construcția unei democrații bazate pe valorile lumii libere. Am primit, nu fără eforturi și în etape, Arhivele Securității.

Cu fiecare copertă deschisă, cu fiecare filă citită, am învățat să descifrăm, să inversăm un sistem conspirativ prin definiție.

Am căutat, zi de zi, cheia unui cifru pe care nu ni l-a oferit nimeni, ne-am străduit să așezăm în bună ordine piesele unui puzzle a cărui imagine ne-a lipsit”, spun angajații CNSAS în scrisoarea deschisă.

„Astfel că mai puțin de 200 dintre noi, mai vechi sau mai noi, am rămas, ancorați poate în idealurile cu care am pornit la drum, având de gestionat o instituție incomparabil mai complexă decât cea de la începutul anilor 2000 și cu un patrimoniu arhivistic de peste 28 km liniari. Lipsa unor măsuri urgente de stopare a plecărilor voluntare din direcțiile de specialitate va priva iremediabil interesul public de expertiza unor profesioniști ce nu pot fi înlocuiți cu ușurință.

Aceia dintre noi care vor rămâne, vor mai fi, probabil, în scurt timp, 𝗺𝗮𝗶 𝗽𝘂𝘁̦𝗶𝗻 𝗱𝗲 𝟭𝟱𝟬. Ceea ce, împreună cu recenta anulare a posturilor vacante și imposibilitatea organizării vreunui concurs de recrutare de personal prefigurează un previzibil blocaj instituțional (…)”, avertizează reprezentanții CNSAS în scrisoarea deschisă.

Angajații CNSAS vor sprijin, „măsuri urgente de stopare a plecărilor voluntare din direcţiile de specialitate va priva iremediabil interesul public de expertiza unor profesionişti ce nu pot fi înlocuiţi cu uşurinţă”.

CNSAS și Securitatea

Urmașele Securității au făcut tot ce au putut pentru a încetini procesul de deconspirare, Primul semn că va urma un proces dificil de predare a dosarelor instituțiilor de forță comuniste a fost chiar de la începutul anilor 90, în momentul în care s-a decis ca accesul la arhivele fostei Securități, în fapt chiar cheile de la depozitele cu dosare, să rămână la urmașul Securității, la SRI, serviciu condus atunci de Virgil Măgureanu. Legea nu prevedea preluarea totală a arhivelor, așa cum s-a întâmplat în Germania cu STASI, ci predarea treptată a dosarelor către CNSAS. Hotărârea de Guvern nr. 1134 din 1992 a împărţit fondul fostei Securităţi între mai multe instituții – Serviciul Român de Informaţii, Ministerul Apărării, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei, Serviciul de Informaţii Externe, Ministerul Public, transferarea dosarelor fiind automat mult mai dificilă.

În timp ce „Oficiul Gauck”  din Germania a publicat numele informatorilor într-o carte care numără mii de pagini, CNSAS nu a avut obligația să refacă onoarea pătată a victimelor comunismului.

Am încercat să citesc justificările lui Ciolacu, ajutat de Corpul de Control al său, care și-ar fi propus chiar în urmă cu un an să verifice activitatea instituției, dar s-a brodit să vină cu concluzii abia după ce Marcel Ciolacu a rămas fără certificatul de revoluționar cu rol determinant. Pentru că domnul Ciolacu nu a vrut să fie un simplu revoluționar cum nu a vrut să fie nici un simplu politician, a vrut să fie cu rol determinant.

Principala acuzație a Corpului de Control al prim-ministrului este că Mihai Dodu a încălcat legea protecţiei datelor cu caracter personal. Cu alte cuvinte, Mihai Dodu a vorbit public despre dosarul de revoluționar al lui Marcel Ciolacu. Deși în presă au răzbătutu în ultimele decenii numeroase cazuri de falși revoluționari, dosarele revoluționarilor au fost ținute la secret în ultimele. Este corect? Dacă legea prevede acest lucru, nu ar fi fost o datorie să modifice o lege strâmbă? Cetățenii nu au dreptul să știe ce fapte eroice a înfăptuit un revoluționar? De ce să fie secrete? Abia așa se cunosc eroii. În schimb, dl Ciolacu a preluat modelul predecesorilor săi -mari lideri politici-  și a decis noaptea ca hoții să-l schimbe pe Mihai Dodu. A sperat că dacă va lua o decizie în crucea nopții va trece neobservată. La fel a gândit probabil și Florin Cîțu când l-a schimbat pe Octav Bjoza, fost deținut politic, din funcția pe care o deținea.

Să mai amintim faptul că Marcel Ciolacu a dat in judecata Secretariatul de Stat condus de Dodu, aflat, de altfel, în subordinea guvernului, iar primul termen în instanță va fi peste câteva zile,  pe 11 ianuarie 2024.

Dar și faptul că de 30 de ani nimeni nu a reuși sau nu a vrut să facă ordine în dosarele falșilor revoluționari, cei care de 30 de ani primesc de la stat bani și beneficii.

Încă o palmă pe obrazul democrației dâmbovițene greu încercate în ultimele decenii, care pare că nu mai poate rezista de la sine, fără ca societatea să nu facă scut împotriva tuturor tentativelor din ce în ce mai dese spre autocrație, spre limitarea drepturilor și libertăților. În acest moment, România seamănă mai mult cu Ungaria cea hulită decât cu o altă țară civilizată din Europa.