Unificarea dreptei seamănă mai degrabă a necrofilie politică

Politicienii români par desprinşi de realitate, în încercarea lor absurdă de a ţine în viaţă, pe aparate, un sistem creat doar pe bază de cumetrie şi corupţie, menit să-şi protejeze acoliţii. USL a murit, chiar şi în accepţiunea lui Ponta, care nu participase la primul parastas, cel oficial, dar ideea unificării pentru a menţine viabil un sistem politic expirat a rămas în mintea tuturor, fie de stânga, fie de dreapta.

Unificarea stângii a avut un oarecare succes doar pentru că exista acolo un partid mare, PSD, care a înghiţi cu uşurinţă peştii mai mici, ultimul de mestecat pe masă fiind partidul „lu` domnu Dan”. Pe dreapta, însă, mult-proclamata fuziune seamănă mai degrabă cu un act de necrofilie politică, între câteva partide care trăiesc acum doar din iluzia puterii de care s-au bucurat odinioară. Fără mult-aşteptata perfuzie din bani publici, partidele de dreapta nu mai sunt acum decât nişte biete cadavre politice sau în moarte clinică, dar există acolo câţiva gânditori care vor neapărat să îşi protejeze interesele menţinând aceste formaţiuni pe linia de plutire. Modelul USL, care a luat dreapta pe nepregătite a fost adoptat acum, la fel de găunos, de partidele de dreapta. Este, totuşi, îndoielnic faptul că cele două formaţiuni, PNL şi PDL; aflate la un nivel aproximativ egal, în acest moment, în simpatia
electoratului, vor putea să realizeze acest deziderat fără a trezi revolte sau nemulţumiri printre membrii lor marcanţi. PNL riscă efectiv dizolvarea, prin fuziune, deşi, momentan, ţine coada sus în faţa PDL, încercând să preia conducerea noii formaţiuni. Ideea nu este deloc rea, doar că este pentru prima dată, după Revoluţie, când nu avem decât o vagă idee cine va candida pentru alegerile prezidenţiale, cu doar câteva luni înainte de scrutin.

Fără un proiect politic viabil, bazat pe programe de dezvoltare şi nu doar pe necesitatea de a forma o putere care să contrabalanseze PSD, dar şi fără un lider autentic, nu împins în faţă de aceiaşi vechi baroni galbeni, cum este Klaus Johannis, şi fără acces la infuzia de capital din zona fondurilor publice, este îndoielnic faptul că dreapta ar avea timpul necesar pentru a întrece PSD şi sateliţii săi, în cursa pentru Cotroceni. Ar fi pentru prima dată când PSD ar deţine toate pârghiile de putere în stat, lucru care nu poate duce decât la o viitoare dictatură, fie ea şi de catifea, fiind total nociv democraţiei autentice, aşa cum s-a dovedit a fi şi guvernarea PDL, cu Traian Băsescu la butoane. Echilibrul în România ar trebui să fie ţinut de o opoziţie vocală, dar, în cazul nostru, liderii din opoziţie sunt prea ocupaţi de preluarea puterii în perspectiva fuziunii, pentru a mai critica în mod pertinent şi
deviaţiile puterii. Scenariul dorinţei de unificare a dreptei, care a dus, de fapt, la scindare nu este unul nou, el a mai fost practicat şi în anul 2000. Pe acest fond, tentativa lui Tăriceanu, de rupere în două a PNL, ar putea deveni brusc viabilă, şi asta nu datorită imaginii acestuia, care este una, mai degrabă, de circ, cât a nemulţumirilor tot mai acute ale liberalilor faţă de fuziunea suspect de grăbită cu PDL şi dezertarea din ALDE. În cazul în care noul partid al lui Tăriceanu ar atrage până la 20 de parlamentari şi doi eurodeputaţi, aşa cum anunţa presa, acest lucru ar echivala cu un seism de grad 7 pentru PNL, dar şi un dezastru în negocierile de fuziune cu PDL, pe care încearcă acum să-l domine. Chiar şi preşedintele ALDE, Graham Watson îndeseşte ceaţa de pe dreapta, după ce a transmis încurajări pentru demersul lui Tăriceanu.

Pe de altă parte, excluderea micuţului apendice al lui Băsescu, PMP, din construcţia dreptei unite poate părea o idee bună, din perspectiva experienţelor canibalice ale actualului preşedinte asupra tuturor formaţiunilor pe care le-a controlat pe faţă sau din umbră, dar, în disperarea sa, Băsescu ar putea împinge PMP într-o alianţă tot atât de halucinantă ca cea dintre PSD şi PP-DD, şi anume către o colaborare cu Victor Ponta, pe care l-a hulit până acum.

În condiţiile actuale, mulţi analişti mizează pe şansele unui candidat independent cu notorietate, sau, poate, chiar pe reactivarea unor construcţii politice de mult apuse, cum ar fi monarhismul. Fiecare dintre cei menţionaţi nu ar putea, totuşi, să strângă simpatia a suficient de mulţi politicieni, care să-i susţină din umbră, încât să învingă un candidat de dreapta sau de stânga, ba chiar ar diviza voturile.  În anul 2000 s-a produs un fenomen asemănător, atunci când Isărescu, Stolojan, Teodor Meleşcanu, Petre Roman, Gyorgy Frunda, Niculae Cerveni şi afaceristul independent Eduard Manole şi-au împărţit voturile electoratului, cu ajutorul unei formule anti-PSD, dar rezultatul a fost dezastruos, prin creditarea lui Vadim Tudor cu prea multe şanse şi prin câştigarea detaşată a alegerilor, la final, din partea lui Ion Iliescu. Pe acest fond, PSD, chiar din postura de 40%, cât este scorul real al acestui partid, are
toate şansele să strângă, în turul al doilea, chiar o parte din voturile electoratului dur de dreapta, fapt care va rescrie istoria într-un mod dezastruos, pentru partidele de dreapta. Ponta îşi riscă, însă, pielea, într-o asemenea încercare, pentru că eşecul ar antrena cu el şi finalul carierei sale politice.

Acesta este, de altfel, şi motivul pentru care şi PSD ezită să-şi desemneze oficial candidatul, în speranţa că va găsi, printre oamenii cu notorietate, vreun „iepuraş” dispus să se sacrifice, dar şi suficient de docil încât să răspundă la comenzi, în varianta câştigului. Cine va fi, însă, beneficiarul votului venit de la nemulţumiţi este deocamdată neclar, dat fiind că, după experienţa Diaconu de la europarlamentare, s-a dovedit faptul că şi independenţii pot oferi surprize marcante în alegerile unde numele candidatului contează. Până atunci, însă, revine întrebarea lui Nenea Iancu Caragiale, actuală, după cum se vede, şi astăzi: „Coniţa mea, eu cu cine votez?”