Cu o întârziere de cel puțin doi ani Europa descoperă că se află în război. Într-un război pe care liderii săi l-au ignorat cu insistență, ascunzându-se în spatele discursurilor cantonate într-o ideologie generoasă și civilizată, lansându-se în politici care au logică economică și justețe umanistă, fără să bage de seamă că și discursul și politica au ajuns să se îndepărteze periculos de mult de realitatea cotidiană. Pe de o parte avem miliția Daech, care nu este interesată de umanismul modern occidental decât pentru a-l exploata ca pe o slăbiciune, de partea cealaltă reacții ale liderilor occidentali care stârnesc din ce în ce mai mult scepticismul propriilor concetățeni. Nici măcar acțiunile militare nu au reușit până acum să impresioneze. Nu este foarte clar dacă bombardamentele din noaptea trecută, la Raqqa, au avut efectele scontate de armata franceză, dar comunicatul Daech susține că au fost distruse facilități abandonate, iar miliția teroristă nu a suferit pierderi.
Între timp, în Franța, vedem cum acțiunile poliției scot la suprafață un adevăr pe care-l bănuiam cu toții: rezerve de arme și de materiale periculoase, suspecți de pregătirea unor acte teroriste, cu sau fără cetățenie franceză, belgiană etc. Dacă aceste măsuri ar fi fost aplicate sistematic, cel puțin după atacul din ianuarie, de la Charlie Hebdo, poate că atrocitățile de vineri seara nu s-ar fi petrecut. Dar autoritățile europene par mai mult preocupate de integritatea mesajului ideologic decât de o reacție promptă în fața unui pericol pe care doar acum încep să-l înțeleagă. Nu este întâmplător faptul că vedem știri neliniștitoare, despre musulmani atacați pe stradă, despre vandalizarea unor locuri sacre ale comunităților islamice, evenimente care s-au înmulțit în cursul zilei de luni și care, de fapt, nu fac decât victime printre persoane nevinovate. Este improbabil ca asemenea acte de vendetă să atingă un terorist. Ele sunt, însă, expresia distanței care se mărește între discursul elitelor politice și reacția străzii, distanță alimentată de ruptura dintre discursul oficial și nevoia oamenilor de a gestiona o situație pe care nimeni nu o explică mulțumitor. Lipsa de reacție credibilă a decidenților politici nu poate decât să antreneze după sine un dezastru la nivelul reacției populare.
La Viena se discută despre procesul de pace în Siria deja de două săptămâni, fără ca progresele să fie întrezărite. Coșmarul care a transformat vineri Parisul într-un câmp de război nu a reușit, cel puțin aparent, să accelereze ritmul acestor negocieri. Sâmbăta trecută, după atacul de la Paris, încă se mai vorbea despre faptul că ar trebui să mai așteptăm 18 luni până când o alianță sofisticată, compusă din europeni, americani, iranieni și puterile din Golf să poată acționa coordonat. În ultimele 18 luni Daech s-a proclamat stat, apoi Califat, a cucerit Mosulul, a ocupat o parte din Siria, a comis un număr necunoscut de masacre, a distrus comunitățile yazidite și creștine din nordul Irakului și estul Siriei, a devastat prețioase situri antice, a făcut peste 300 000 de victime printre irakieni si sirieni, a făcut sute de victime în acte de terorism organizate sau inspirate în Canada, Franța, Egipt, Tunisia, Algeria, Nigeria, Camerun, Chad, Kenya, Liban etc. Ce vor reuși să facă în următoarele 18 luni? Astăzi diplomații par să sugereze că în ianuarie am putea avea o înțelegere stabilă cu privire la procesul de pace în Siria. Noțiunea însăși de “proces de pace” pare nelalocul său în acest context.
Pericolul cel mai mare pentru noi se află, însă, în consecințele politice pe care le poate avea această atitudine confuză și lentă. Proiectul European se cufundă într-o criză care se agravează în fiecare zi. Datoria greacă, vulnerabilitatea economică a țărilor sudice și a celor răsăritene, problema ucraineană, oboseala morală produsă de austeritate, eșecul multiculturalismului și teama de terorism, pericolul Brexit-ului, presiunea refugiaților veniți din Orientul apropiat și din Africa….. Sistemul este fisurat și cât de curând va ceda undeva. Poate chiar în mai multe locuri. Și nu se întrevede nicio soluție credibilă și nici măcar nu prea se mai aud voci lucide. În schimb, încă se mai găsesc destui europeni (și români, desigur), care cred că Europa a luptat în războaie care nu erau (sunt) ale sale. Ce eroare! Priviți în jur: toate războaiele din lume sunt ale noastre!
Priviți refugiații sirieni, irakieni, algerieni, eritreeni care asediază granițele europene în Italia, Grecia, Serbia, Germania. Acești oameni, de care atât de mulți europeni nu se pot împiedica că nu se teamă, vin în Europa pentru că noi am eșuat să-i ajutăm să rămână în propriile țări. Slăbiciunea aliaților occidentali de-a duce Irakul până la o soluție politică stabilă, ezitările în războiul din Siria, deciziile catastrofale în cazul Libiei – cât despre reacția față de ISIS nu am niciun cuvânt acceptabil din punct de vedere editorial – toate acestea ne-au adus în degringolada în care se află astăzi Uniunea. Se pot felicita rușii și iranienii, care sprijinind dictatura lui Bashar al-Assad în Siria au pus Europa în fața aceastei probleme cvasi-insolubilă. Nu-i de mirare că se așează pe poziții de forță în discuțiile de la Viena. Nu contează pentru ei, evident, faptul nimeni nu s-ar gândi să plece din Orientul apropiat pentru a căuta refugiu în Rusia domnului Putin sau în Iran.
Oamenii fug din calea războiului, fug adeseori de sărăcie, dar mai mult decât orice fug de constrângerile la care sunt supuși în propriile lor societăți. De aceea este Europa atractivă, pentru că, într-un ocean de societăți obsedate de control asupra individului suntem cea mai apropiată variantă de libertate pe care acești refugiați o pot percepe. Un comentator al unei televiziuni internaționale spunea în plină vară, în culmea crizei refugiaților, că Germania este un Eldorado pentru refugianții sirieni. Da, dar Europa este un Eldorado a libertății individuale, nu neapărat al bogăției – dacă bogăție ar căuta, ar putea fugi cu toții în Dubai sau în Arabia Saudită. Și pentru a rămâne în registrul comentariilor inepte, să mai amintesc câteva care m-au stupefiat cu deosebire. De exemplu, un geograf care prezent în studio la France24 vorbea despre “umilințele” la care europenii i-au supus pe arabi începând din epoca cruciadelor! Să facem un sondaj în țările arabe să vedem câți sunt cei care știu ceva despre cruciade și cât le pasă! Ca să nu mai spun că aceste cruciade nici măcar nu au adus cine știe ce victorii monumentale și permanente Occidentului. Altul, sociolog de meserie, face teorii psiho-sociale și ne spune că Mahomed (da, da, Profetul însuși) ar fi devenit figura-simbol a unui soi de proletariat internațional post-modern!
Într-o lume în care cei mai mulți dintre oameni trăiesc în societăți și sub regimuri constrângătoare, care le îngrădesc libertatea și-i lipsesc de speranțe, este firesc să graviteze spre Europa. Dar Europa, este ea cu adevărat pregătită pentru o astfel de încercare? Să ne acoperim cu o cupolă anti-glonț și să rămânem ascunși sub ea până trec necazurile? Criza europeană evoluează din ce în ce mai mult spre o criză de identitate. Nu-i de mirare că responsabilii politici francezi sunt atât de intimidați încât nu au îndrăznit decât două zile după eveniment să vorbească despre atacul din Thalys ca despre un act terorist. Mai mult, chiar astăzi, în fața unei tragedii incredibile, privesc stupefiată cum, la France24, o doamnă senator a Republicii face tot ce poate pentru a evita să recunoască posibilitatea ca unii dintre atacatori să fi ajuns în Franța ascunși în valul de refugiați. Apare știrea care spune clar că doi dintre ei au fost identificați, că au venit, într-adevăr, prin Grecia, drept pretinși refugiați, iar doamna evită să retracteze stupiditățile înșirate până atunci și începe să vorbească despre teroriși ceceni, antrenați în tabere din Ucraina! Dacă atât pot face aleșii națiunilor europene, să rămână încuiați în interiorul unei dogme pe care nimic nu o poate buscula, ne explicăm dovezile de impotență politică la care asistăm de când a început oroarea Daech. Între timp, Daech își continuă atrocitățile în Siria și Irak, împotriva vieții oamenilor, a istoriei și a identității lor. Nu-i de mirare că opinia publică europeană este din ce în ce mai exasperată și cade pradă tot mai ușor populismului, fie celui de stânga de tipul Syriza și Podemos, fie dimpotrivă, extremei drepte naționaliste și xenofobe.
Vor fi alegeri curând în cele mai mari țări europene. În Germania dreapta extremă nu are mari șanse, dar în Franța, Frontul Național stă mult mai bine. Poate că acesta va fi locul în care proiectul european se va rupe: dacă Frontul Național ajunge să guverneze Franța, Uniunea Europeană a ajuns la finalul istoriei sale și vom fi cu toții târâți în asta. Poate că din acest motiv ținta atacurilor – de trei ori anul acesta – este Franța. Nu este deloc imposibil ca strategii Daech să fi sesizat că aici este veriga slabă a Uniunii. Iar acelora dintre noi care se pot bucura de scenariul prăbușirii proiectului european, le sugerez să facă de acum schimb de locuri cu refugiații sirieni, pentru că, în mod clar, habar nu au ce noroc au că s-au născut în Europa și că nu știu ce înseamnă să trăiești altfel, anume într-o societate care nu dă doi bani pe individ, pe drepturile și pe aspirațiile lui. În ce-i privește pe românii eurosceptici din snobism, ar fi bine să înțeleagă faptul că o epidemie de extremism de drepta naționalist în Europa occidentală va avea drept rezultat aproape inevitabil abandonarea noastră în mâna rușilor.
Comparația facilă cu invaziile barbare din antichitatea târzie, la mare modă vara trecută, este inutilă și nu face decât să ne îndepărteze de esența situației. Dacă doriți o comparație cu istoria romană, mai nimerit ar fi să înțelegem că Imperiul Roman s-a prăbușit atunci când societatea a devenit prea confuză și elitele prea slabe pentru a-și mai purta războaiele. Desigur, în secolul al V-lea romanii nu știau că lumea lor s-a sfârșit, nu au citit semnele vremii lor. Suntem noi mai buni de-atât? Putem înțelege că refugiul într-o continuă defensivă, comoditatea, compromisul constant cu barbaria, refuzul acțiunii directe, la adăpostul pretextelor de tot felul, sunt rețeta sigură a dezastrului? Este mare nevoie de elite europene capabile să fie deopotrivă democratice și hotărâte. Mă uit în jur și nu le văd.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.