La moartea lui Günter Grass. În august 2006, la 78 de ani, laureatul german al premiului Nobel din 1999, Gunter Grass, a recunoscut că a fost membru SS încă de la vârsta de 17 ani.

Și chiar dacă era marele Grass, nu a fost scutit de critici. Au fost unii care chiar s-au întrebat dacă Grass ar mai fi primit premiul Nobel în cazul în care ar fi mărturisit mai devreme, iar biograful lui nu a ezitat să dea o sentință dură, la aceea dată: “Acesta este sfârșitul lui Grass, ca instant morală”. Iar Grass a mai trait încă 9 ani după mărturisire.

Nu știu ce ar mai rămâne, din puținul care mai este, din sistemul de valori clădit după 89, dacă am avea mărturisitori ca Grass.

În anii de după Revoluție, serviciile secrete au scos la lumină doar câteva dosare ale unor liberali vechi, 3-4 jurnaliști, tot cam atâția scriitori, Mona Muscă, vreo două persoane nesemnificative și cam atât. Restul sunt adânc ascunse.

Fără prea mare vâlvă s-a stins subiectul și s-a aprins, sau reaprins, al turnătorilor, nu cel al mărturisitorilor.

Grass spunea după unificarea Germaniilor că nu vrea să se urce „într-un tren pe care nu îl conduce nimeni și care nu răspunde la semnalele de avertizare. Eu am rămas în picioare pe peron”. Mulți români n-au vrut nici ei, în ultimii 25 de ani, să urce într-un tren condus de foști și actuali securiști, turnători, fii de securiști și torționari, dar societatea civilă și-a văzut de propriul interes, oricare a fost acela, și a mers în primul vagon al trenului fără să clipească.

Autobiografia lui Grass, care include și capitolul mărturisirii apartenenței la SS, se numește “Decojind ceapa”.

“Înlăturând foliile cepei, adică scriind, iese la lumină, folie cu folie, frază cu frază, ceea ce fusese ascuns”, spunea Grass.

Eu nu mai trag nădejde că cineva – instituție sau persoană – va decoji ceapa în România. Adevărul este adânc ascuns, peste el fiind folii, fraze, cuvinte, decizii, un hățiș greu de desțelenit în viitorul apropiat.