Mulţi sunt analiştii care se întreabă ce va mai rămâne în picioare, după „valul” de arestări care se pare că nu se va termina prea curând. Clasa politică actuală se va transforma, spun unii, adică se va primeni de voie, de nevoie, lăsând în loc „noua generaţie” politică. Alţii se uită, însă, în spatele politicienilor actuali, şi acolo, unde este locul celor care zâmbesc frumos, pentru a da bine „şeful” la cameră, nu prea se vede nimic, sau, măcar, nimic important, care să facă diferenţa dintre vechea şi noua clasă politică, în următorii ani.
Faptul că descoperirea şocantă a corupţiei ţinută până acum sub preş mai bine de 20 de ani a început în urma unui şut în dos aplicat cu eficienţă de conducerea Europei, dar mai ales a SUA a devenit evident pentru toată lumea. Interesant este, însă, că potentaţii politici încă mai încearcă să dea impresia că ei au fost cu „ideea”, dar fac şi eforturi disperate să mai salveze măcar vârfurile politicii actuale. Ce înseamnă, însă, în mod real, întinerirea sau primenirea clasei politice? Culmea, aproape pe nesimţite, acest lucru chiar s-a realizat, evident, la presiune judiciară, aşa că vedem deja în Parlament, Guvern şi chiar la conducerea partidelor oameni noi, mai tinerii decât dinozaurii vânaţi până acum de procurori. Rezultatele nu sunt, însă, nici pe departe cele scontate. Cu ce ne vom alege, oare, după alegerile locale şi parlamentare, din 2016? Cu Ghiţă şi Şova? Sau rămânem cu Victor Ponta
şi Klaus Iohannis, care au în spate membri de familie cu grave probleme penale? Unii ar spune că mai bine lipsă, dar, culmea, aceştia sunt alternativa oferită de partidele actuale la clasa politică pe care propagandiştii politicii o numesc „îmbătrânită sau baronizată”. Aşa cum spunea cândva Lucian Blaga, tinereţea nu este o virtute, decât atunci când este însoţită de alte virtuţi, iar în cazul prăfuitei noastre clase politice tinere, aceste virtuţi sunt, mai degrabă, de natură penală, decât unele autentice.
În România, întinerirea clasei politice s-a făcut, până acum, cel puţin, doar prin impunerea pe scena politică, cu banii lui tăticul sau ai lui tata-socru, a unor tineri care nu reprezintă decât fiii sau nepoţii vechilor nomenclaturişti comunişti, pe care toată lumea strigă din toţi rărunchii că vor să-i schimbe. În schimb, în alte state democratice nu există o obsesie permanentă legată de întinerire sau de necesitatea limitării mandatelor politice. Din contră, se consideră că politicieni trebuie să devină doar oameni cu foarte multă experienţă, care nu se poate acumula decât în mulşi ani de experienţă profesională, în diferite domenii, dar care au şi timpul necesar pentru a se ocupa de problemele fundamentale ale naţiunii, iar profilul se potriveşte foarte bine cu cel al vechiului „sfat al bătrânilor”, sau al pensionarilor de valoare de astăzi.
la alţii este o mândrie să fii membru al unui parlament cu o vechime de 30-40 de ani, înseamnă că ai corespuns decenii de-a rândul aşteptărilor electoratului. La noi au apărut, în schimb, cam prea mulţi mucoşi cu tuleiele încă necoapte pe obraz, care se cred mari politicieni şi formatori de legi. Media de vârstă în România este de 48 de ani la Camera Deputaţilor şi de 51 de ani la Senat, în timp ce Senatul SUA are o medie de vârstă de 62 de ani, iar Camera Reprezentanţilor, 57 de ani. Este foarte greu de anticipat, astfel, cine va face parte din clasa politică viitoare, în condiţiile în care politicienii vechi, care au tocit destule bănci ale şcolilor serioase din timpul comunismului a fost luat de absolvenţi pe bandă rulantă de la „Spiru Haret” sau „Brâncoveanu”, sau cu doctorate luate la foc automat.
Dacă foştii politicieni mai aveau o brumă de experienţă politică, în sensul că, cel mai probabil, au crescut în sărăcia ridicată de comunişti la rang de artă, şi s-au ridicat prin propriile forţe şi muncă asiduă, beizadelele de astăzi sunt coborâte direct din puful vilelor cu zeci de camere făcute de părinţii lor din şpăgi, iar majoritatea nu au muncit o zi măcar, în toată viaţa lor, dar acum sunt puşi în situaţia de a produce legi, şi a le aplica. Excepţie fac, totuşi, amantele, descinse şi ele în politică şi prezentate drept nişte fecioare autentice, despre care nu ne putem hazarda să spunem că nu au muncit, ba din contră, au transpirat destul de mult, dar nu pentru postul în care au fost numite. În ultimele două mandate, ne-am pricopsit, în politică, în ultimele două mandate mai ales, cu tot ce are mai jalnic tânăra generaţie post-decembristă. Este curios ce fel de tineri vor mai scoate
politicienii de la naftalină, la următoarele alegeri, mai ales că situaţia externă a României se împute pe zi ce trece, iar vizitele din ce în ce mai dese ale oficialilor SUA în ţara noastră ar trebui să le dea foarte mult de gândit pseudo-politicienilor autohtoni.
