,,Deceniile de comunism au făcut mai mult rău României decât au făcut cele două războaie mondiale la un loc, întrucât acestea nu i-au denaturat spiritualitatea”. Data de 11 februarie 1945 a însemnat o zi neagră în istoria naţională a românilor, semnându-se Acordul de la Yalta, de către F.D. Roosevelt, Winston Churchill şi I.V. Stalin. Prin acest acord România a trecut în zona de dominaţie sovietică, mai târziu aceasta impunând un regim comunist, care a dus la degradarea fiinţei naţionale a românilor, la pierderea unor repere politice alese, în lagăre şi închisori, luptând pentru destinul românilor şi înlăturarea acestei ,,ciume” abătută asupra unui popor greu încercat. Spirite alese au militat pentru libertate şi ideal naţional, când comuniştii au mobilizat cele mai puternice forţe şi le-au trimis să smulgă legăturile frăţiei, să-i abată de la cauza şi iubirea gintei, neputând distruge dragostea frăţească dintre ei. Printre oamenii ghidaţi de iubire pentru ţară şi popor a fost şi distinsul Corneliu Coposu, personalitate de prim rang a vieţii noastre politice post-decembriste. Lupta Seniorului a fost dusă pe mai multe fronturi, acesta prezentând diferite forme de rezistentă în faţa ameninţării proeminente, şi anume în calitate de:  ziarist, politician, deţinut politic şi chiar scriitor, manifestandu-şi talentul mai ales în anii de închisoare pentru a-şi păstra mintea în activitate.

La început, Coposu, a militat împotriva regimului opresor comunist, publicând, din postura de colaborator, la ziarele: ,,Ardealul” lui Zaharia Boilă, ,,Dreptatea”, ,,România Nouă”-unde a fost redactor între 1935 şi 1938, ,,Dimineaţa”, „ABC”,  „Zorile”,  „Cuvântul Liber”, ,,Viaţa satelor”,  ,,Ţărănistul”, ,,Patria”. După debutul său la ziarului lui Z. Boilă, adierea proaspătă şi tinerească a scrisului său erupând ca o lavă în coloanele ziarului, a trecut la atacarea adversarilor politici ai lui Maniu, lăsându-se nu de puţine ori în creionarea unor adevărate pamflete. Coposu a scris diferite articole care vizau urmările ocupaţiei sovietice, partidul lui Petru Groza şi regimul despotic comunist. La adresa ocupaţiei sovietice şi a unor falşi iubitori de democraţie, în articolul ,,Ce-i trebuie României?”, menţionează, ca  o sumbră premoniţie: ,,Îşi zic patrioţi şi se intitulează democraţi, dar ceea ce vor să facă cu patria şi cu democraţia românească e preferabil să nu aflăm niciodată.” În articolele sale, acesta stăruie asupra dimensiunii personalităţii lui Simion Bărnuţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu, cântându-şi eroii, pe care i-a pus câteodată în antiteză cu fruntaşii comuniştilor, pentru a le preamări ţinuta morală impecabilă în ziarul „Ardealul”.

Un alt plan în care a militat martirul, pentru realizarea idealului naţional, sfidând regimul ce urmarea  distrugerea  spiritualităţii româneşti, a fost cel politic. A îndeplinit funcţia de secretar personal al lui Maniu între anii 1937-1940, pe care îl însoţea în toate misiunile şi negocierile politice importante, urmând ca din 1940 să fie secretarul său politic. A fost unul dintre puţinii oameni cărora li s-a încredinţat cifrul secret al corespondenţei diplomatice prin care Opoziţia negocia ieşirea României din Axă şi întoarcerea ei către aliaţii tradiţionali. La data de 12 decembrie 1944 a fost ales secretar al Delegaţiei Permanente a PNŢ, organul de conducere al partidului, totodată fiind numit în funcția de vicepreşedinte al organizaţiei PNŢ din judeţul Sălaj. Datorită perseverenţei sale, în lupta anticomunistă şi promonarhistă, în anul 1946 a fost ales în funcţia de secretar general adjunct al PNŢ din Ardeal şi Banat. Înainte cu câteva luni de alegerile din anul 1946 publică articolul „De vorbă cu un comunist”; apare următorul dialog între reporter şi interlocutor: „Toţi vă detestă. Nu ve-ţi realiza nici cinci procente. –Recunosc că suntem detestaţi. Dar vom realiza majoritatea electorală”. Astfel, după principiul lui Stalin  – „Fiecare votează cu cine vrea şi iese cine trebuie” – ,  alegerile din 19 noiembrie au fost măsluite de comunişti, PCR obţinând  78,46% din voturi. După ultima şedinţă – 3 iulie 1947- a PNŢ, două zile mai târziu are loc descinderea armatei şi a poliţiei la sediul partidului din Str. Clemanceau. Pe data de 14 iulie 1947 în urma capcanei întinse de către Securitate au fost arestaţi, la Tămădău, liderii PNŢ (Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr) care urmau să plece în străinatate, la sfatul lui Maniu. Corneliu Coposu a fost arestat şi el, fiind ridicat de la sediul partidului, de către o companie de jandarmi,  pentru fapte ce interesează Siguranţa. La 17 iulie 1947 Iuliu Maniu este arestat împreună cu alţi fruntaşi ţărănişti, urmând ca pe 29 iulie PNŢ-ul să fie dizolvat de Consiliul de Miniştri.

La vârsta de 33 de ani, în momentul când avea în față o carieră strălucită, Corneliu Coposu este arestat şi va sta închis în temniţele comuniste 17 ani şi jumătate, pentru faptul că a crezut sincer într-un viitor democratic al ţării sale. Traseul urmat de Seniorul Coposu, începând cu anul 1947, în temniţele comuniste a fost următorul: Ministerul de Interne (M.I.), Malmaison, Văcăreşti, Snagov, Piteşti (din fericire înainte de macabrul experiment de reeducare), M.I., Craiova, Uranus, M.I., Jilava, Malmaison, Capul Midia, Ghencea, Bragadiru, Popeşti-Leordeni, M.I., Uranus, Jilava, Gherla, Sighet, Aiud, Râmnicu-Sărat, M.I. şi domiciliul forţat la Rubla. În 11 septembrie 1948 a fost transferat la Craiova unde i-a fost zidită uşa de la celulă timp de 8 luni. În acest timp a reuşit să sape o gaură în perete până la celula profesorului Hudiţă(care se afla în aceeaşi situaţie), orificiu prin care puteau comunica. După mărturisirea lui Coposu, deszidirea a fost, paradoxal, o dezamăgire, pentru că astfel a fost descoperită şi astupată calea de comunicaţie. În 1950 va fi pedepsit la carceră de mai multe ori, împreună cu Şerban Ghica, fiind selectaţi cu precădere cei ce au avut un rol deosebit în partidele istorice. La punctul de lucru erau transportaţi în vagoane de marfă, după care săpau şi încărcau pământul timp de zece ori pe zi, cu o pauza de masă de jumătate de oră, într-un frig de până la -25ºC, cu mâinile goale: ,,Munca era foarte grea… la Capul Midia, unde…cam 70 de oameni au paralizat datorită supraefortului pe care îl reclamau torţionarii ce stăteau cu biciul la spatele nostru, obligându-ne să muncim cu mult peste puterile pe care le aveam”. În ciuda regimului strict din închisoare, la Râmnicu Sărat, deținuţii au reuşit să vorbească între ei prin alfabetul Morse, utilizat prin bătăi în ziduri sau prin tuse. După 8 ani petrecuţi în închisorile comuniste, pe data de 16 iulie 1955 e condamnat la 15 ani de detenţie grea, fiind acuzat de crimă împotriva păcii şi activitate intensă împotriva clasei muncitoare. De remarcat este faptul că, judecat în sfărşit, după aceşti ani de detenţie fără nici un temei legal, fie el şi inventat, Corneliu Coposu a apelat, fără succes, la toate formele posibile de atacare a sentinţei, nuanţând prin rezistenţa şi activităţile sale faptul că este un războinic înzestrat cu o încăpăţânare constructivă în vederea desăvârşirii misiunii sale sacre.  Seniorul avea diferite boli: tahicardie, reumatism cronic, amigdaloctomie şi a avut şi un spasm cerebral (17 februarie 1952), însă nimic nu l-a înlăturat de la cruciada sa dusă pentru poporul român. Deşi era inapt pentru munci grele, acest lucru nu a contat pentru acei oameni diabolici. Când a ieşit din închisoare cîntărea 51 de kg, leşina dacă trebuia să stea mai mult de 10 minute în picioare şi avea dificultăţi în a vorbi. În lungile perioade de izolare totală, pentru a-şi păstra mintea în activitate, Coposu a ,,scris” mii de poezii, printre care se remarcă faimoasa poezie ,,Ruga”, inventa şi rezolva probleme de matematică, făcea traduceri literare. Iar atunci când nu era singur în celulă, întreprindea o adevărată acţiune de alfabetizare a deţinuţilor de drept comun, utilizând tot felul de improvizaţii. Consider că cea mai grea înfruntare a comunismului a avut-o în anii dureroşi de închisoare, deoarece a trecut peste toate torturile acestui regim satanic, rămânând neclintit la datoria sa, care nu s-a gândit s-o abandoneze nici în momentele în care moartea ar fi fost o alinare pentru suferinţa îndurată.

Ultimul front în care a activat Seniorul a fost cel politic, după ieşirea din închisoare  luând legătura cu foşti ţărănişti, cu care se întâlnea la înmormăntări şi cu alte ocazii pentru reînfiinţarea partidului, sub atenta supraveghere a Securităţii. În 1970, conform rapoartelor Securităţii, Corneliu Coposu a elaborat un program de reorganizare a PNŢ, motiv pentru care a fost avertizat, acest lucru soldându-se cu percheziţii domiciliare sub acoperirea organelor de miliţie şi contactare periodică. Pe 14 noiembrie 1971 Coposu afirmă că în anul 1947, cu ocazia afacerii Tămădău, Maniu între patru ochi i-a spus: ,,tu eşti ca şi copilul meu, poate într-o zi şi în locul meu, prin orice vom trece să nu te gandeşti o clipă să-ţi părăseşti ţara. Eu sunt sigur că voi sfârşi întemniţat la comunişti”. Coposu zice:,, legământul l-am făcut şi îi voi fi fidel toată viaţa”, această declaraţie reliefând loialitatea Seniorului faţă de misiunea sa, de poporul român şi de stimabilul Maniu . Corneliu Coposu este arestat şi anchetat pentru ultima oară, vreme de trei zile (12 decembrie 1989). În total, după eliberarea din 1962, suportase 27 de percheziţii la domiciliu şi zeci de convocări la Securitate. Pe 16 decembrie 1989 are loc începutul revoluţiei de la Timişoara, iar pe 21 la Bucureşti. Între 21-22 decembrie 1989, în casa lui Corneliu Coposu este elaborat Apelul PNŢCD, semnat iniţial de 10 persoane, atâtea câte putuseră fi găsite, printre care: Ion Diaconescu, Ion Puiu, Ion Barbuş, Sergiu Macarie, Nicolae-Ionescu-Galbeni, Ioan Lup. La 26 decembrie Corneliu Coposu îi telefonează la Cluj lui Ion Andrei-Gherasim, nepot al lui Ilie Lazăr, pentru a-i propune sa-i fie şef de cabinet, ceea ce s-a şi realizat, iar ziua următoare l-a chemat pe Ioan Huiu la Bucureşti pentru reorganizarea partidului. Pe data de 8 ianuarie 1990 are loc reînfiinţarea oficială a Partidului Naţional Ţărănesc-Creştin şi Democrat, al cărui preşedinte este ales Corneliu Coposu, iar în cadrul Congresului UECD la Bruxelles din 1 februarie 1990, partidul aderă la acest organ. Pe 27 septembrie e reales preşedinte PNŢCD. Alegerile locale dau câştig de cauză, cel puţin în oraşele mari, Convenţiei Democratice din România (9 februarie  1992). Coposu, membru în Consiliul Uniunii Europene Creştin-Democrate şi în Internaţionala Creştin-Democrată, participă la congrese ale partidelor omoloage PNŢCD din diferite ţări.

Pe 13 iunie primeşte ,,Premiul Flacăra“, ca o recunoaştere a înaltei sale ţinute morale. În 5 decembrie 1994 declară în cotidianul ,,Ziua”: ,,Partidul de guvernământ se va spulbera în momentul în care va părăsi puterea”. Primeşte gradul de ofiţer al Legiunii de Onoare(6 octombrie 1995), de la francezi, decoraţia fiind acordată la Bucureşti, din dorinţa Seniorului de a se afla printre români într-un moment atât de special . Ultima apariţie în public a lui Coposu are loc la Conferinţa Naţională a Femeilor din PNŢCD. Pe 11 noiembrie 1995 se stinge din viaţă martirul poporului român, decesul înregistrându-se la ora 9:22 minute. Seniorul Coposu a fost un torent năvalnic ce şi-a depăşit albia şi a măturat stavilele. A surpat maluri, a sfărmat stânci şi munţii ce i-au stat în drumul dreptăţii, reflectând în adâncul valurilor o iubire nemăsurabilă pentru poporul român.

Oana Bonțea, elevă

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.