Nu credeam să-l văd pe Marius Manole mai dezgolit decât în „Richard al III-lea” (pus în scenă la Bulandra, în regia semnată Andrei Șerban și Daniela Dima), unde apare în… pampers. Doar că acolo există și o justificare: teribilul personaj eponim traversează o regresie spre vârsta infantilă, vârstă la care se construiește sau năruie echilibrul sufletesc, cu consecințe pentru toată viața.
Ei bine, la Teatrul Național din București, stadiul cvasinudității actoricești a fost depășit. Și, din păcate, fără justificare artistică. Piesa „Repetiție pentru o lume mai bună”, în regia lui Radu Afrim, prilejuiește o neașteptată întâlnire vizuală a publicului cu părțile intime ale protagonistului Paul Negrescu, interpretat altfel excepțional de Marius Manole. Scena goliciunii frontale, prevăzută chiar în prima parte, surprinde mai ales prin inutilitate. Deasupra încăperii în care se derulează actul amoros dintre Paul și iubita lui Patricia (Crina Semciuc), amândoi în lenjerie, coboară un ecran pe care se proiectează iubirea carnală la dimensiune mărită și în varianta totalei dezveliri. Ceea ce înseamnă că nuditatea a fost deja înfățișată, iar descotorosirea ulterioară de chiloți a personajului masculin ridicat în picioare (în vreme ce partenera rămâne culcată, în bikini și sutien) este gratuită. Și pare cumva caraghios că Paul păstrează maieul pe el, pe care și-l trage apoi cât să-și acopere „socoteala” sau „cariciul” – cum zice mai încolo decrepitul Cordoș (Emilian Mârnea) – , defilând așa preț de câteva minute prin decorul apartamentului de bloc.
Firește, la o piesă cu avertisment legat de vârstă (16+), scrisă de un talentat mânuitor al condeiului în registru satiric (Mihai Radu) și pusă în scenă de un regizor nonconformist și provocator, erau de anticipat scene dezinhibate, inconfortabile pentru unii privitori. Doar că atunci când ele întregesc un tablou, un personaj sau o acțiune, devin acceptabile. Ceea ce nu e cazul aici. Fresca umană desenată pe scenă era suficient de pitorească și de convingătoare prin diversitatea și grotescul ei, pentru a mai fi nevoie de tușe excesiv îngroșate.
Dincolo de acest prim șoc vizual, acțiunea ne poartă prin destinul lui Paul, născut în plin regim comunist și marcat de destrămarea familiei și recompunerea ei într-o formă departe de a fi perfectă. Oglindă cu efect de lupă a realității acelor vremuri, scenariul înfățișează oameni înstrăinați chiar și-n ipostazele cele mai intime, suflete capabile de elanuri scurte de duioșie, dar caracterizate de secetă emoțională și de derapaje diverse. Familia de origine a lui Paul e un teritoriu al compromisului care maschează, după cum se dovedește în final, un îngrozitor abuz, e o formă fără fond, ceea ce explică și trimiterea tatălui bolnav la azil, refuzul reprimirii lui acasă, detașarea totală a fiului de muribund și chiar abandonarea defunctului înainte de a fi înmormântat. Eșecul familial îl urmărește pe Paul și-n căsnicie, soldată cu un divorț și o fiică plecată prin țări străine, totul prezentat într-o alternanță de sentimental și caricatural. Iar episodul disputei dintre ex-nevasta Mădălina (Mirela Oprișor) și amorezul flautist Dinu (Istvan Teglas) având ca miză… câinele vorbitor (Ștefan Iancu) e pe cât de absurd, pe atât de savuros.
Povestea are interesante ruperi de ritm care despică firul narativ, creând o structură arborescentă. Poate chiar prea încărcată, acoperind aproape trei ore fără pauză, ceea ce epuizează resursele multor spectatori. La reprezentația din 8 aprilie, după două ceasuri, în sală începuse butonatul telefoanelor. În plus, unele personaje secundare, care evident că au rostul lor în romanul originar, par parazitare în scenariul dramatic și doar complică desenul epic (de pildă Carmenuța, nepoata primăriței din Gostinu, un soi de Wednesday Addams înarmată cu o figură placidă și un cuțit pentru „torturat” fratele).
În construcția textului, rememorările joacă un rol esențial, monologurile fiind portițe de evadare din curgerea firească a timpului. Azi-ul și ieri-ul se împletesc și contopesc, discursul narativ sunând mai degrabă plat decât melancolic. Pe de altă parte, efervescența dialogurilor e alimentată cu replici de un umor inteligent, din registrul causticului și al sarcasmului mai degrabă decât din cel blajin. Există totuși un preaplin de trivial și scatologie, manifestat din abundență în exprimare, dar și în gestică. Senilul Cordoș aproape că e condamnat la statul pe WC, cu tot ritualul de pregătire.
Beneficiind de un decor formidabil (gândit de scenografa Irina Moscu) și de o distribuție de primă mână, spectacolul are parte și de ingenioase inserții video, și de veritabile momente coregrafice, amalgamând teatrul cu filmul și dansul într-un mod inspirat. Secvența senzual-acrobatică a asistentei medicale Tamira (Raluca Aprodu) este o felie de măiestrie, dacă o pot numi așa, fiind executată cu multă expresivitate și o tehnică admirabilă. Deși ar părea deplasat în vecinătatea patului de muribund (Mircea Negrescu, tatăl lui Paul, interpretat de Marius Bodochi), dansul tinerei reprezintă de fapt întregirea binomului Eros-Thanatos, o ciocnire a impulsurilor vieții și morții, după cum a descris-o Freud în „Dincolo de principiul plăcerii”.
Decupat dintr-un comentariu al lui Paul referitor la pregătirile zeloase de odinioară ale vizitelor Tovarășului și Tovarășei (Ceaușescu) în diverse locuri, titlul „Repetiție pentru o lume mai bună” sună parodic, subliniind intenția autorului. La reprezentația din 8 aprilie însă, a doua de după premieră, s-a văzut numai repetiția. Lumea mai bună, fie ea și imaginară, din păcate nu.
