Motto : «Ce te faci dacă liderul unei naţiuni este nebun?». «În realitate, fiecare persoană implicată în iniţierea unui mecanism nuclear ar trebui atunci să gândească la unison şi să accepte ca ei, familiile lor, oraşele lor şi toate lucrurile pentru care ei au existat, să sfârşească. Asta ar fi un pas uriaş, de la imaginea falsă a nebunului cu un buton roşu pe care e gata să apese. Mă grăbesc să adaug că foarte puţini oameni îl consideră nebun pe Putin. Da, a dat-o în bară, încearcă să îşi salveze pielea, nu să se sinucidă». (Robin Horsfall)
Pe 22 martie, NATO a dat publicităţii o filmare în care apar, în formaţie, F-18 spaniole, F-16 româneşti, Typhoonuri italieneşti, alături de un B-52, bombardierul strategic nuclear american, cu menţiunea : «O vedere din cabina unui bombardier US Air Force B-52 Stratofortress, în antrenament cu Aliaţii NATO în timpul unei recente misiuni deasupra Europei. B-52-urile se antrenează cu forţele aeriene aliate în timpul misiunii Bomber Task Force pentru a consolida parteneriatul Euro-Atlantic.» (Mirror, 22/23.3.23, Benjamin Lynch, «Nuclear bomber jet flanked by six NATO fighters in show of strength to Vladimir Putin»). Aceasta se întâmplă după ce avioane de vânătoare ruseşti au interceptat două B-52 deasupra Mării Baltice.
Intr-un tweet din 6 februarie, Luke Coffey, senior fellow al Hudson Institute, afirmă că «rusia foloseşte Crimeea ca bază pentru operaţiuni în locuri precum Libia, Siria şi Mediterana de est». Prin urmare, «eliberarea Crimeii de către Ucraina îi blochează rusiei accesul la o rampă de lansare de instabilitate».
În acest context, întrebarea care apare este dacă, ameninţată să piardă Crimeea, pe care propaganda rusă o consideră parte integrantă a Rusiei, pe motiv că ar fi fost cedată RSS Ucrainiene de către Hruşciov în 1956 (nu discutăm acum pretenţiile rusiei asupra Crimeii, va fi subiectul unui articol viitor), rusia va fi dispusă să rişte să folosească arme nucleare de un tip sau altul. Există o serie de voci militare autorizate, care consideră că toate liniile roşii setate până acum de propaganda Kremlinului, şi care au fost deja trecute, nu au dus la utilizarea unei arme nucleare fie ea şi tactică, nici împpotriva unui stat NATO, şi nici măcar împotriva Ucrainei. Nici contraofensiva ucraineană din septembrie din Est, nici eliberarea Khersonului nu au dus la vreo escaladare, în afară de neputincioasele răzbunări criminale ale muscalilor contra civililor, prin tirurile dezlănţuite cu rachete şi drone. Dimpotrivă, scriu Victoria Leukavets şi Aleksandr Goltz pentru SCEEUS (Stockholm Centre for Eastern European Studies) rusia însăşi este cea care escaladează fără motiv, spre exemplu decizând să staţioneze focoase nucleare în Belarus, arătând (dacă era nevoie, dat fiind că există focoase nucleare în enclava Kaliningrad) că poate oricând lovi ţările NATO vecine. Rachetele Iskander, montate pe avioane Su-25 reechipate ale forţelor aeriene din Belarus, ar trebui să aibă o rază de acţiune de 500km, deşi Statele Unite au date care sugerează că raza ar fi mai mare. Decizia lui Putin din 25 martie contrazice anagajamentul din octombrie 2022 de la Naţiunile Unite, când un diplomat rus nega hotărât că ar putea fi transferate, în vreun fel, focoase nucleare în ţara vecină. În plus, anunţul survine la doar câteva zile după ce «rusia şi China au dat publicităţii o declaraţie comună în care spun că ‘nicio putere nucleară nu trebuie să staţioneze armele ei nucleare dincolo de teritoriile naţionale, şi trebuie să îşi retragă toate armele nucleare staţionate în străinătate’». Măsura nu este în niciun caz proporţională cu livrarea către Ucraina de muniţie britanică pentru tancuri, cu uraniu sărăcit, «pentru că această muniţie nu intră în categoria armelor nucleare». Scopul pare deci să fie cu totul altul…
Un articol din 6.2.2023 apărut în Foreign Policy, sub semnătura lui Kristin Ven Bruusgaard, «How Russia Decides to Go Nuclear. Deciphering the Way Moscow Handles Its Ultimate Weapon», încearcă să răspundă chestiunii legate de utilizarea armei nucleare. Deşi nu putem şti care este adevărul, ştim că înalţi funcţionari americani au asigurat că liderii militari ruşi au discutat despre împrejurările în care ar lua în calcul utilizarea armei nucleare. Este la fel de evident că, pe durata războiului din Ucraina, şi în condiţiile tensiunilor dintre NATO şi Rusia, liderii europeni şi americani trebuie să împiedice folosirea armelor nucleare de către o federaţie rusă perdantă. Una dintre condiţiile de reuşită este cunoaşterea protocoalelor ruse de utilizare a armei nucleare. Armele nucleare trebuie, pe de o parte, să nu poată fi folosite fără autorizaţia potrivită, şi trebuie, pe de altă parte, să poată fi oricând gata de lansare. «În cazul Rusiei, procesul pentru comanda de utilizare a armelor nucleare implică numeroase persoane, spre deosebire de sistemul din Statele Unite, unde comandantul şef are întreaga libertate de acţiune. Impactul armatei ruse asupra politicii nucleare este disproporţionat». Deşi sistemul rusesc de autorizare a comenzilor nucleare este centralizat, «comanda şi controlul armelor nucleare aşa-zis tactice creează probleme politicienilor din Vest care încearcă să împiedice folosirea armei nucleare de către Rusia». Practic, din cauza protocoalelor de autorizare ruseşti, Vestul trebuie să privească şi să acţioneze atât asupra lui Putin, cât şi a liderilor militari ai federaţiei ruse.
Sistemele de control
Dacă în Statele Unite, «preşedintele poate ordona lovituri nucleare fără supervizare din partea altcuiva», în Rusia lucrurile stau diferit. Formal, preşedintele poate decide singur, dar, în practică, toate datele indică că el are nevoie de consimţământul unor personaje cheie, înainte ca armata să pună ordinul în aplicare. Sistemul rusesc îşi are originea în perioada războiului rece, când era nevoie, pe de o parte, să poţi fii sigur că un secretar general senil nu va lansa vreun ordin de distrugere a lumii, precum şi că armata nu va lansa de capul ei lovituri nucleare. Ca şi preşedintele american, Putin are, spre exemplu, o valiză nucleară, însă încă două persoane dispun de alte două. Pe de o parte, Serghei Shoigu, ministrul apărării, şi Valerii Gherasimov, şeful marelui stat major. Ordinul trebuie să vină atât de la servieta preşedintelui, cât şi de la cel puţin încă una. Se presupune că autorizarea din partea lui Gherasimov ar fi esenţială, şi pentru că ordinul trebuie autentificat de la centrul de comandă al forţelor nucleare strategice, care este sub conducerea lui Gherasimov. Putin este unul dintre cei mai buni cunoscători ai protocolului nuclear. În 1998, spre exemplu, a supervizat reforma strategiei nucleare a federaţiei ruse, prin care rolul armelor nucleare în capacitatea de reacţie rapidă a crescut. Apoi a fost şeful FSB şi secretar al Consiliului rus de securitate. «Era capabil să sporovăiască despre strategia nucleară rusă chiar şi atunci când nu era pregătit când se deschidea subiectul».
Trebuie însă precizat că poziţiile lui Putin în privinţa doctrinei nucleare sunt conforme celor ale armatei, care este autoarea planificării în materie. Iar spre deosebire de Statele Unite, «nu există nicio fundaţie, niciun echivalent al RAND Corporation, care să poată ridica semne de întrebare de independente».
Presupunerea este că în situaţia vreunei luări în consideraţie a opţiunii nucleare, Putin s-ar consulta cu Gherasimov şi cu Shoigu, în care, în principiu, are încă încredere. «Ca răspuns, oamenii lui Gherasimov (care supervizează planificarea nucleară în rusia) ar furniza /…/ aspectele cheie ale politicii curente şi dezbaterilor asupra consecinţelor practice şi riscurilor folosirii armelor nucleare». «… apoi vor face o recomandare dacă Rusia ar trebui să atace sau să păstreze opţiunea pentru mai târziu. Dacă ar recomanda utilizarea nucleară, sau dacă li s-ar ordona să expună variante de lucru, cel mai probabil ar furniza sfaturi detaliate despre tipul de atac de luat în calcul, arma de folosit, tipul de ţintă, unde în lume ar trebui lovit, şi care ar fi consecinţele anticipate».
Ori, până acum, strategii ruşi au fost preocupaţi fundamental să convingă NATO, care deţine tehnologie militară mai avansată, «să renunţe la obiectivele sale într-un război cu Rusia». Trebuie de asemenea amintit că «doctrina rusă cere ca arma nucleară să fie folosită doar în caz că existenţa rusiei însăşi este în pericol». Chestiunea însă este că liderii de la Kremlin «au specificat că invadarea Ucrainei nu este tipul de război în care rusia să utilizeze arme nucleare.». Totuşi, aceeaşi doctrină nu spune mare lucru despre eventuala înfrângere a rusiei în Ucraina.
Funcţionează şantajul nuclear?
Având în vedere dezorganizarea forţelor convenţionale ale federaţiei ruse în Ucraina, «se pune întrebarea dacă arsenalul nuclear al rusiei ar funcţiona mai bine». Ori, aici răspunsul ar trebui să fie afirmativ, consideră Kristin Ven Bruusgaard, pentru simplul motiv că forţele nucleare au fost o prioritate timp de decenii; cu menţiunea că este puţin probabil să se ajungă la utilizarea lor în Ucraina.
Care este atunci miza? Într-un tweet de marţi, 28 martie 2023, ambasada federaţiei sus-numite la Londra îl citează pe secretarul consiliului de securitate rus, Nicolai Patrushev, care declară că «Rusia este răbdătoare şi nu intimidează pe nimeni cu avantajul ei militar. Totuşi, ea deţine arme unice avansate, capabile să distrugă orice duşman, inclusiv Statele Unite, în caz că existenţa ei este ameninţată» (vezi foto). Ameninţarea nucleară arată a şantaj la adresa aliaţilor din Vest, pentru a-i determina să nu se implice direct în ajutorarea Ucrainei. Într-adevăr, «NATO a fost împiedicat să se amestece direct/…/ însă, în ciuda ameninţărilor nucleare, ţările NATO furnizează Ucrainei un portofoliu tot mai larg de armament sofisticat.» Excluzând deci armele strategice, rusia ar putea lua în calcul să recurgă în Ucraina «mai probabil la arsenalul ei nuclear substrategic». Sunt arme nucleare propulsate de platforme «bazate pe aer, mare sau pământ, şi care pot, în general, să fie deplasate pe distanţe mai scurte decât arsenalul strategic». Focoasele au şi ele alt impact, fiind vorba de ordinul «unu până la câteva sute de kilotone». De amintit, aici, că bomba de la «Hiroshima avea o încărcătură de aproximativ 15 kilotone». O posibilă explozie de 800kt ar produce o minge de foc pe 230 până la 389kmp, cu o durată de 3 până la 6 ore, şi temperaturi de 200-260C. Căldura ar fi atât de mare încât «materialele îngropate, nearse, ar lua foc în contact cu aerul şi la câteva luni de la explozie.» Spre exemplu, Bucureştiul (municipiu) are o suprafaţă de 240kmp, zona urbană 412kmp… În zona mingii de foc nu ar fi niciun supravieţuitor. Cei din adăposturi, chiar de adâncime mare, s-ar sufoca sau ar fi prăjiţi de vii, iar cei care ar scăpa pe străzi ar fi arşi de vii în furtuna de foc. Se estimează că o astfel de explozie, în chiar centrul Bucureştiului, ar putea rade de pe faţa pământului totul până la, şi poate inclusiv, aeroportul Otopeni.
Revenind la politica nucleară, chiar şi aprobarea pentru un focos tactic este dată prin aceeaşi procedură care implică autorizarea de către preşedintele rusiei şi unul dintre cei doi militari de la vârf. «Dar dincolo de acest pas, există puţină informaţie publică disponibilă despre /…/ protocolul nuclear, decât despre procedurile de urmat în cazul armelor mai mari». Este extrem de probabil ca autorizarea folosirii armei nucleare să nu mai fie legată de sistemul de detecţie a unui atac asupra rusiei, ceea ce revine la a considera că rusia «preferă să fie prima care să utilizeze armele nucleare într-un conflict. Şi nu ar trebui să contăm pe relativa sănătate mintală a armatei». În cazul în care rusia ar decide să apeleze la armele nucleare, ar intra în acţiune Directoratul 12 al Ministerului apărării, care «controlează focoasele ruseşti, în locuri de stocare centralizată», iar «focoasele ar fi instalate pe rachete». Se pune problema că «multe din rachetele capabile să transporte focoase nucleare au fost folosite în Ucraina». Este vorba de Iskander, Kalibr şi Kinzhal. CIA, conform directorului William Burns, supraveghează activitatea de mutare a focoaselor nucleare, dar aceasta nu semnalează neapărat un atac iminent. Totuşi, într-o astfel de situaţie, «liderii Vestului şi ai Ucrainei ar putea face demersuri pentru a convinge oficialii ruşi să renunţe. Demersurile ar putea include mesaje asupra riscurilor, /…/ atenţionare militară, /…/ presiune asupra Moscovei prin măsuri coercitive neconvenţionale, precum cyberatacurile». În sfârşit, în cazul în care Kremlinul ar fi receptiv la aceste mesaje, se pune problema dacă ordinul de retragere ar putea fi pus în aplicare. Se ştie că «Rusia/…/ are proceduri de retragere, aşa cum a fost demonstrat în exerciţiul din 2013».
Vestul a semnalat clar că nu cedează şantajului nuclear… Într-o conferinţă pe facebook, pe 6 martie 2022, purtătorul de cuvânt pentru politică externă şi de apărare al Partidului Popular European, Michael Gahler, a avertizat că nu este cazul ca Rusia să se gândească la atacuri nucleare asupra Lumii libere, care dispune, la rândul ei, de capacitatea de a distruge Rusia în cazul respectiv. În aceeaşi zi, Radio France International România anunţa că două bombardiere strategice B-52 Stratofortress au putut fi văzute patrulând pe cerul României. Bombardierele decolaseră de la o bază din Scoţia, iar ziarul scoţian care publicase ştirea cu câteva ore înainte a fost acuzat de propagandă anti-rusă… Ca fapt divers, conferinţa respectivă a avut, printre urmăritori, vreo 70 de ruşi care îşi exprimau indignarea. În sfârşit, în plină isterie nucleară, la sfârşitul lui septembrie – începutul lui octombrie 2022, când mulţi locuitori ai Kyivului erau poate mai speriaţi decât noi, ceilalţi, de perspectiva unui atac nuclear (e drept că mulţi dintre ei fuseseră puşi să defileze pe străzile Kyivului la o zi după accidentul nuclear de la Chornobyl, cu consecinţe dramatice asupra stării lor de sănătate de mai târziu, vezi, în acest sens, şi declaraţiile de anul trecut ale lui Dmytro Kuleba, ministrul ucrainean de externe, referitor la soţia sa, pionieră în acel fatidic 1986), PPE a organizat o nouă conferinţă online, cu aceeaşi Michael Gahler şi Andrius Kubilius. Acesta din urmă a fost prim-ministru al Lituaniei în timpul crizei economice. Trebuie semnalat că măsurile sale austere, între 2008 şi 2012, au permis una dintre cele mai eficiente reveniri economice în Lituania, faţă de restul ţărilor europene.
Până la urmă, chiar contează dacă Putin e sau nu e nebun? …Ei bine, la această nouă conferinţă din 5 octombrie 2022, Michael Gahler a explicat că este puţin probabil, ca să nu spună aproape exclus, ca rusia să folosească măcar o armă tactică. Motivele principale ar fi : 1/ s-ar demonstra clar că rusia a pierdut partida; 2/ ar motiva şi mai mult Ucraina să lupte; 3/ Statele Unite au informat clar pe cei responsabili din rusia că orice folosire a vreunui focos tactic ar duce la un răspuns american cu consecinţe catastrofale pentru ruşi. Probabil este vorba, desigur, de cei din lanţul de comandă nucleară. Andrius Kubilius a invocat, la rândul lui, posibilitatea unor atacuri cibernetice asupra silozurilor ruseşti.
Desigur, excluderea atacului nuclear rusesc se bazează pe foarte probabila constatare că Putin este criminal, dar nu şi nebun. De altfel, anul trecut în martie, la unul din cursurile susţinute CEX -Centrul de Excelenţă în Filosofie, profesorul Gabriel Săndoiu, discutând despre esenţa răului şi marxism, a explicat din punct de vedere logic, răspunzând unei întrebări din sală, referitoare tocmai la şantajul nuclear rusesc, cum poate fi forţată rusia să se supună regulilor dreptului internaţional, pornind de la faptul că Putin nu este nebun, ci că are un comportament de derbedeu. Aşadar, încheia profesorul Săndoiu, singura cale de a pune la punct un derbedeu este să nu te sinchiseşti de ameninţările lui şi să fii sigur că trebuie să îi arăţi că eşti mai puternic decât el. Într-o postare pe linkedin, de joi, 30 martie 2023, Robin Horsfall, fost SAS, ridică şi el întrebarea : «Ce te faci dacă liderul unei naţiuni este nebun?». Răspunsul său face referire tocmai la faptul că nu un singur om este responsabil pentru activarea unei arme nucleare. «În realitate, fiecare persoană implicată în iniţierea unui mecanism nuclear ar trebui atunci să gândească la unison şi să accepte ca ei, familiile lor, oraşele lor şi toate lucrurile pentru care ei au existat, să sfârşească. Asta ar fi un pas uriaş, de la imaginea falsă a nebunului cu un buton roşu pe care e gata să apese. Mă grăbesc să adaug că foarte puţini oameni îl consideră nebun pe Putin. Da, a dat-o în bară, încearcă să îşi salveze pielea, nu să se sinucidă». Frica nu face altceva decât să îţi blocheze mintea şi prin urmare şi capacitatea de decizie.
Încetineala Vestului…
Kristin Ven Bruusgaard observă că Vestul speră să nu fie confruntat cu vreun atac nuclear rusesc. «Armata pare hotărâtă să rezerve armele nucleare pentru un război potenţial cu NATO : un eveniment pe care Moscova încearcă cu disperare să îl evite, dar pe care un atac nuclear rusesc în Ucraina l-ar putea provoca». «Se poate însă ca armata să nu mai asculte de raţiune dacă ruşii vor fi confruntaţi cu înfrângeri semnificative – precum o campanie ucraineană de succes pentru Crimeea sau atacuri Ucrainene masive asupra oraşelor din rusia cu arme furnizate de NATO. În consecinţă, spune ea, «ţările din Vest au ţesut o linie fină, furnizând Ucrainei capacităţi esenţiale dar abţinându-se să trimită sisteme de luptă care ar provoca cu siguranţă o confruntare directă cu Moscova». Însă în ultimul an, liniile roşii au tot avansat. Până la urmă, singurul moment cu adevărat critic ar fi ca militarii ruşi să considere că este inevitabilă confruntarea directă cu NATO. Un atac nuclear nu ar ajuta deloc rusia să câştige războiul, cum spunea şi Michael Gahler, pentru că Ucrainenii vor fi şi mai determinaţi să lupte, în faţa unor orori tot mai indescriptibile. Iar Vestul nu va putea lăsa pe responsabili «să obţină succesul în campania de cucerire, pentru că precedentul ar fi teribil». Statele Unite însă ar trebui să decidă ce fel de răspuns vor da, iar militarii ştim încă de anul trecut că au luat în calcul diverse măsuri, cel mai probabil convenţionale (într-o conferinţă a London School of Economics, din mai anul trecut, un amiral american explica că o măsură ar putea fi scufundarea întregii flote a Mării Negre). Frica, scrie Robin Horsfall, paralizează decizia. Iată poate şi motivul pentru care, de ceva săptămâni, propaganda rusă tot mai activă în România, dar şi în alte ţări ale Vestului lărgit, încearcă să strecoare dubiul în legătură cu capacitatea NATO de a răspunde «maşinăriei de luptă» a federaţiei ruse. Se spune insistent că nicio armată nu poate face faţă atacului în val uman. Ori nimic mai greşit, valul uman din 7 februarie 2018 în Siria (atacul trupelor Wagner asupra unei bazei militare americane, la Khasam/Conoco Fields, guvernoratul Deir ez-Zor) a fost oprit cu arme adecvate, deşi americanii erau copleşiţi numeric (1 la 8). În noiembrie, Thomas C. Theiner, fost expert la Marele Stat Major Italian si comando Truppe Alpine, explica într-o conferinţă pe tweeter, pentru Mriya Report, cum se poate opri un val uman dacă ai avantaj tehnologic. Tancurile occidentale, net superioare celor ruseşti, sunt fundamentale şi o necesitate urgentă pentru linia frontului. Scopul şantajului nuclear este aparent tocmai să întârzie livrările de arme către Ucraina, şi să forţeze Vestul să se gândească de două ori înainte de a trimite noi tipuri de armament. Calculul rusesc ar fi total greşit, dacă ar sugera că teoria moscovită «a primei utilizări ar îngrozi Ucraina şi ar determina Vestul zdruncinat să ceară pacea în loc să continue lupta».
Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei, se adresa astfel la Institutul Suedez de Afaceri Internaţionale, la Stockholm, pe 8 martie 2023 : «Nu am fost niciodată de acord cu cei care au susținut că războiul din Ucraina este o chestiune limitată, care privește doar o singură țară. După cum știm cu toții, invazia militară total nejustificată și neprovocată împotriva Ucrainei este produsul unei ideologii imperialiste, care susține că Rusia – deja cea mai mare țară de pe Pământ – trebuie să devină și mai mare și că Rusia are dreptul la o sferă de influență în Europa. Națiunile noastre susțin astăzi eforturile de autoapărare ale Ucrainei nu numai pentru că acest lucru este corect din punct de vedere moral și justificat din punct de vedere legal, ci și pentru că știm că o victorie a Ucrainei este esențială pentru securitatea întregului nostru continent. » Pentru Lumea liberă, o victorie a Rusiei este de neconceput, nici moral, nici legal, şi nici geo-strategic. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Atât pentru Ucrainenii care nu vor mai muri, cât şi pentru Europenii şi Americanii care nu vor mai simţi atât de dur povara economică.
Surse foto : tweeter (@RussianEmbassy; @reshetz, 28.3.2023);
Note : 1/ Am scris «rusia» şi «rus» cu «R» mic. Denumirea de «Rusia» a fost pentru prima oară utilizată în 1721, în sintagma «Imperiul rus». Înainte de proclamarea imperiului, care i-a inclus şi pe strămoşii Ucrainenilor de astăzi, ce numim azi impropriu «rusia» se numea Moscovia, iar termenul care descria locuitorii era muscal, folosit şi în limba română în mod curent în secolul al XIX-lea. «Muscal» provine din polonezul şi ucraineanul «moskal», însemnând «cetăţean al Moscoviei». Alipirea Kyivului la Moscovia a permis lui Petru I să fure şi termenul de «rus» («rutean» înseamnă «rus») şi să pretindă că noul stat redenumit ar fi a treia Romă. Moscovia, de fapt, este un stat succesor atât al Imperiului mongol, cât şi al Kyiv rus. Din păcate, în afară de religie, şi mai mult cu numele, Moscovia nu a preluat nimic din civilizaţia Kyivului, păstrând, aparent până în zilele noastre, caracteristicile de cuceritori ale vechilor mongoli : Moscovia a fost, de altfel, singurul principat al Kyiv Rus condus direct de prinţi mongoli… Iar intrarea ei în istoria europeană a avut loc prin ocuparea Republicii libere a Novgorodului.
2/ Numele proprii reprezentând localităţi din Ucraina sunt trecute conform pronunţiei ucrainene, iar nu celei ruseşti. De aceea apare în text Kyiv, iar nu Kiev, Chornobyl, iar nu Chernobyl.
