Tariceanu, asa cum il cunoastem astazi, n-a fost inventat de Ponta. Chiar daca liderul social-democratilor, trecand peste modestia caracteristica, ar putea recunoaste intr-un final, poate in 2015, ca-i opera sa originala. Noi stim insa ca Tariceanu a existat si-n ’44. Sub numele de Tatarascu, lider PNL de anvergura, fost premier liberal. Tovaras de drum al comunistilor, de mana carora, tragic, a si sfarsit.
Provenit din familii a caror istorie incepea undeva aproape de evul mediu, Tatarascu a fost un reper al liberalismului interbelic. A fost atat de liberal incat dupa intorcerea armelor, pe 23 august 1944, a crezut, manat de instinctul de supravietuire, ca politica romaneasca ar trebui orientata catre o alianta prioritara cu Uniunea Sovietica. Partidul National Liberal, spunea Tatarascu, trebuia sa accepte mana intinsa de comunistii autohtoni, iar guvernul Petru Groza merita girat in fata occidentalilor prin implicarea sa personala.
Deciziile sale au dus la ruperea PNL in doua formatiuni distincte, iar oamenii Moscovei au decretat gruparea condusa de Tatarascu drept „adevaratul partid liberal”.
Frontul National Democrat, cum se numea alianta condusa de comunisti, caci orice formatiune-papusar simte nevoia sa-si imbrace subordonatii in roba unei largi coalitii, l-a acceptat pe Tatarascu ca vicepresedinte al Consiliului de Ministri si chiar i-a incredintat portofoliul Afacerilor Straine. O functie otravita din care, regretabil, Tatarascu, fostul premier liberal, a muscat cu mult patos.
In 1946, liberalul Tatarascu semna, in calitate de ministru de Externe al Cabinetului Groza, Tratatul de Pace de la Paris, rezumandu-se sa solicite, in cadrul Conferintei, usurarea clauzelor economice din partea Angliei si Americii. Nimic despre frontiera de Nord-Est a Romaniei. Nimic despre trupele rusesti din tara.
Dupa semnarea Tratatului de Pace, drumul pentru care Tatarascu fusese acceptat ca tovaras se apropia de final. Devine, subit, tinta atacurilor tot mai vehemente ale fostilor parteneri comunisti si simte nevoia sa reactioneze. Apeleaza la presa, dand publicitatii un memorandum pe care avea de gand sa-l supuna dezbaterii guvernamentale. Documentul cuprindea o serie de critici – tardive! – aduse Executivului din care facea parte.
In timp ce oficiosul taranistilor, Dreptatea, decreta sfarsitul carierei politice a liderului liberal („P.C.R. nu poate ierta și nu va ierta d-lui Tătărescu actul publicat”), Tatarascu isi justifica deciziile politice post-23 august ’44 in ziar sau, Drapelul. Potrivit propriilor explicatii, liberalul ar fi acceptat sa faca parte din coalitia condusa de comunisti pentru a da „o forță de echilibru și de armonizare” guvernului Groza. Fara succes.
Pana la finalul anului, Tatarascu si oamenii sai fusesera eliminati – sau, mai bine zis, epurati – din functiile detinute, iar in 1950 fostul premier se afla deja incarcerat la Sighet.
Istoria trista a liberalului Tatarascu nu e o pilda pentru domnul Tariceanu. Ci pentru electoratul sau, care, pana duminica, poate intelege de ce ultimele cuvinte ale candva increzatorului tovaras de drum al stangii au fost „cumplite vremi mi-a fost dat să trăiesc”.
