«Politica este forma suprema de caritate, in timp ce comunitatea este sursa suprema a intregii autoritati politice», asta e definitia democratiei in politica, dar si in religie catolica. M-am lovit de definitia asta citind despre viata lui Karol Wojtyla. Ma intereseaza modul de a gandi a elitei poloneze si felul in care religia poate deveni o arma redutabila impotriva cutumelor si labilizarii unui popor (macar fiindca ei au privilegiul unei elite bine ancorata in realitate); de unde vine credinta reala si demnitatea enoriasului catolic? Recunosc, traiesc o criza, imi vine greu sa ma identinfic cu statutul meu de roman ortodox!
«Politica e suprema forma de caritate», pentru ca mediaza accesul la educatie, la sanatate, traseaza destine, stabileste reguli, da drepturi, si defineste in liniile cele mai fine si subtile dreptul la viata, indriduieste forma noastra de normalitate sociala, dar este si cea care da sens dreptului la speranta si fericire; statul poate face asta prin oamenii din comunitate, care adera si contribuie activ la modul in care acest conglomerat de drepturi si obligatii functioneaza. Interfata intre Stat si Comunitate o reprezinta Elitele, inzestrate cu credibilitate si cu o educatie superioara, dar si cu abilitati diplomatice si de formatori de opinie.
Asta in timp ce:
Dictatura se defineste in primul rand prin decredibilizarea elitelor si separarea categorica intre politic si comunitate, lipsa de comunicare; se poate lupta impotriva ei, prin coalizarea elitelor, mai ales cand sloganul este in numele democratiei; aici apare fractura logica privind paralela intre ani ’46 si 2014 pentru Romania, armele sunt aceleasi, tintele multiple, conditiile sunt total diferite. Coalizarea pentru propria tara a elitelor romanesti, pare insa, astazi,un deziderat imposibi de realizat.
Marea majoritate a celor care faceau parte din elita romaneasca a fost exterminata in beciurile Securitatii, iar cealalta parte a pactizat cu Securitatea.Ceea ce nu le-au explicat securistii acestor elitisti este ca in final se urmareste decredibilizarea lor, efectul constatat in dictaturi mult mai blande decat a fost comunismul, este exact pierderea interesului pentru o elita muta sau care «canta fals» fata de nevoile natiei; pentru ca exista un raport direct intre cat crede populatia in politicile statului si elite (in mintea credinciosului exista inradacinata ideea ca toti conducatorii sunt alesii Domnului, cum si geniul este un dar divin).
Si aici se vede cel mai bine cum elitete umilesc un popor, tinandu-l in ignoranta si dand exemplul lor de lipsa de coloana verticala, gandind in functie de suma care le intra in cont si avantajele imediate. M-am amuzat teribil cand, intamplator, am vazut un preot la Trinitas TV, respectat si ascultat de un numar mare de romani, care se lauda ca a crescut 4 copii, din care unul infiat… evident toti erau stabiliti in strainatate, casatoriti si cu nepoti. Unul nu mai era in tara, dar el ne explica cum sa induram perioada prin care trecem aici, in Romania, asteptand si iubind. Aceasta «marturisire» se adauga la cea a liderilor de sindicat, deputati, senatori, manageri, oameni de televiziune, actori, copii al caror viitor se croieste in alta lume, nu in tara lor. Poate si de asta ne permitem sa fim lasi, sa furam, sa mintim sa ne desconsideram unii pe altii, fiindca nu avem nici macar responsabilitatea de a lasa o tara „la cheie” copiiilor nostri. E suficient sa furam si sa induram noi, pentru a le oferi o viata frumoasa lor in alta lume. Restul e un circ ieftin inclus in pretul biletului de avion.
Si ma tot intreb daca regimul comunist nu ne-a invatat suficient sa induram si nu ne-a desensibilizat excesiv? Avem nevoie de o tara pentru copii care raman, totusi? Sau vom spera ca ei sa aiba o viata mai buna, noi transformandu-ne in infractori de drept comun pentru a le putea oferi acel stil de viata, intr-o alta tara unde parintii si bunicii si strabunicii acelor copii au muncit, au luptat, s-au sacrificat sa construiasca o societate cat mai buna pentru copii lor? Oare victimele colaterale vor fi in continuare tinerii ambitiosi, dar modesti, ai acestui neam, carora le vom impune acest sentiment tembelizant si labilizant ca nu suntem in stare sa schimbam nimic si ca ei nu conteaza? Poate ca da.
Politica damboviteana nu cunoaste ideea de a indrazni sau de a lupta, si pare ca totul e accentuat de confesiunea noastra ortodoxa. E adevarat ca nu e bine sa te pui cu incapatanarea celui care vinde pe 30 de arginti, e singura lui arma viabila si dublata de o putere discretionara, poate sa fie letala oricarei forme de rezistenta. Asa e si elita de conjunctura a Romaniei, nimic nu o clinteste din intunericul ei, asteptandu-l pe Isus sa le aprinda lumanarea mantuirii. Am o veste proasta: Isus a inviat pentru toate popoarele care ii recunosc existenta si unicitatea si era datoria elitei de martiri sa o pastraze aprinsa, dar au preferat sa elogieze sfintii doar in rugaciuni.
Insa unui prost nu-i trec pragul decat profitorii. Iar in cazul elitei romanesti profitorul diavol le-a intrat adanc in buzunare, iar «greseala de gandire» le da doar un motiv de iertat. Dar asta nu este un martiriu, ci un alt subtrefugiu al lasitatii.
