Sociologii ne învaţă că modelul civilizaţional românesc l-a constituit, vreme de sute de ani, obştea sătească: o comunitate în care relaţiile dintre membri sunt întotdeauna personale (deci întemeiate pe privilegii arbitrare, nu pe reguli neutre) şi în care distribuţia bunurilor publice, în special a acelora care denotă statutul social, se face pe un traseu ierarhic, în funcţie de existenţa sau inexistenţa relaţiilor personale cu deţinătorii puterii.
Ei bine, aceiaşi sociologi ne dau vestea tristă că modelul obştii săteşti a continuat să se perpetueze şi în modernitate. Cu alte cuvinte, în cazul românesc vorbim despre o modernizare eşuată: modelul comunităţii urbane, bazat pe relaţii neutre între indivizi egali, nu a reuşit să-l înlocuiască pe cel al obştii săteşti.
În 2010, partidele sunt, la noi, colecţii de obşti săteşti. La fel sunt şi celelalte instituţii publice – universităţile, spitalele, ministerele, primăriile, asociaţiile de orice fel şi aşa mai departe, ba chiar şi redacţiile ziarelor, sau, mai nou, blogurile. În general, spaţiul public, la noi, inclusiv relaţia dintre autorităţi şi cetăţeni (şi inclusiv aşteptările pe care cetăţenii le au de la autorităţi), se întemeiază pe modelul obştii săteşti şi este cel mult o colecţie de astfel de obşti.
Simplu spus, asta înseamnă că cetăţenii României au, cel puţin marea lor majoritate, o mentalitate fundamental rurală – chiar şi cei care trăiesc în mediul urban şi care, în consecinţă, ar trebui să dezvolte un model urban de comunitate.
Şi, la fel ca obştile din evul mediu, noile obşti săteşti care populează pseudo-urbanitatea românească nu gândesc decât până la marginea propriului plai. Avem astfel, de exemplu, plaiul Băseştilor, cel al Videnilor, cel al Bourenilor, al Tăricenilor, al Năstaşilor, al Ponţilor, al Antoneştilor şi aşa mai departe. Aşa cum niciodata în evul mediu aceste plaiuri n-au format un regat, nici plaiurile obştilor săteşti contemporane nu formează o naţiune.
Obştea sătească nu se poate transforma de la sine, pe cale evolutivă, într-o comunitate urbană. Cele două modele de civilizaţie se exclud reciproc. Modernizarea înseamnă tocmai acest lucru: destrămarea modelului obştii săteşti şi înlocuirea lui cu cel al comunităţii urbane. Acest proces a durat în Occident cam 200 de ani. La noi nici măcar nu a început.
În mod normal, în România vectorul politic al modernizării ar trebui să fie PNL. Aceasta este misiunea sa istorică, misiune care derivă din chiar originile sale paşoptiste. Celelalte partide româneşti nu au o problemă de fond cu modelul obştii săteşti şi cu perpetuarea acestuia. Ţărănismul şi ruralitatea sunt preţuite şi de populari, şi de socialiştii autohtoni.
Dar poate PNL să îşi asume misiunea sa istorică? Doar dacă, printr-un miracol, ar ajunge să fie populat de liberali, nu de penelişti ca în prezent. Niciunul dintre şefii de după 1989 ai acestui partid nu a dat vreun semn că ar înţelege misiunea istorică a partidului şi cu atât mai puţin că e capabil să contribuie la împlinirea ei. PNL e azi o obşte sătească în care diferitele familii extinse luptă între ele pentru caftan şi căpătuială.
Încă şi mai dizgraţios, luptă pentru distrugerea unor instituţii cu potenţial modernizator, precum ANI. Declaraţiile lui Crin Antonescu în această privinţă sunt năucitoare: „opţiunea noastră, a liberalilor, e să ne ghidăm în această derută de respectarea principiilor formulate în mod excepţional de domnul Frundaâ€; „consecinţa logică ar fi ca noi să desfiinţăm o instituţie butaforicăâ€.
Acum 150 de ani, Kogălniceanu formula, în Parlamentul României, problema fundamentală a liberalismului autohton: scopul nostru, spunea el, este să transformăm un popor de ţărani într-o naţiune de cetăţeni. Ei bine, acest scop nu a fost atins nici până în ziua de azi. Dar liberalii români din secolul al XIX-lea au meritul că măcar au început modernizarea, au arătat drumul şi, în bună măsură, s-au ţinut de el. Peneliştii de azi, ruralizaţi între timp, au mize mult mai meschine. În schimb, dau bine pe sticlă. Sau aşa cred ei.
