Home Actualitate Lucian Mîndruță: De ce n-am nevoie să-i explic mamei cu cine să voteze

Lucian Mîndruță: De ce n-am nevoie să-i explic mamei cu cine să voteze

by Redactia

S-a născut în 1943. Când au venit comuniştii la putere, avea 4 ani. Când bunicul a plecat în puşcărie, luat într-o noapte de acasă, cred că împlinise nouă.

S-a născut în 1943. Când au venit comuniştii la putere, avea 4 ani. Când bunicul a plecat în puşcărie, luat într-o noapte de acasă, cred că împlinise nouă.

Şi nu era cu mult mai mare când fratele cel mare a fost şi el arestat, iar ea a rămas în grija surorilor şi a bunicii.

Aşa a copilărit. În casă cu două scaune goale la masă, ale celor plecaţi la puşcărie. Cu cărţi poştale scrise mic de tot, să încăpă cât pe-o palmă, de la penitenciarul Piteşti, apoi Poartă Albă şi Canal. Cu Securitatea care mai întâi a venit şi-a ars biblioteca. Şi-apoi s-a întors să mai întrebe. Şi iar să mai întrebe câte ceva.

Până la urmă a reuşit să plece din satul de la care familia mea şi-a luat numele: Bîrla. A ajuns la Bucureşti şi-a făcut liceul sanitar. Atât avea voie: dintr-o familie a unui avocat, nici unul dintre copii n-a avut dreptul să se înscrie la facultate. Nu aveau dosar bun. Partidul Comunist avea o treabă: să construiască o societate nouă, în care ăştia care gândeau pe stil vechi să nu mai poată să mai scoată capul. Să mai influenţeze pe cineva. Doamne fereşte, să conducă!
Eu am apărut în 1967. Şi-am plecat de acasă, dus de ea spre o cameră mică, cu chirie, prin 73, după încă un scandal cu tata. M-a crescut cum a putut, dintr-un salariu de asistent la spitalul a€œ23 August”, aripă fără spăgi şi cu muncitori umili şi plini de silicoză. Când comunismul a adus cu el lipsurile, la noi în casă au venit primele. Săptămâni întregi aveam o singură bucată de carne în casă, despre care ea pretindea că n-o interesează. Că nu-i e poftă. Că nu-i e foame.

N-a ştiut ce să-mi spună despre lumea în care trăiam. Doar mi-a cumpărat cărţi. Nu m-a sfătuit să mă adaptez. Mai ales că şi eu, şi ea, ştiam un lucru pe care cărţile celorlalţi copii, pline de balivernele luptei de clasă, nu-l spuneau: bunicul şi unchiul meu făcuseră puşcarie pentru un singur motiv, nici în ziua de azi dispărut: ura poporului român pentru diferenţă. Dispreţul multora pentru libertatea de a gândi.

Nu ştiu dacă şi-a dorit să fac carieră. Adevărul e că am trăit permanent amândoi în frica rămasă din copilăria ei, care nu i-a dat niciodată dreptul să viseze la o viaţă normală, nici măcar pentru mine.

O are acum. Şi asta e cea mai mare fericire secretă a mea. Odată la câteva săptămâni mă duc în casa familiei de la ţară. Opresc la supermarket înainte şi iau carne. Pui. Şi porc. Şi vită. Câteva caserole, cu care nu pot totuşi, oricât aş încerca, să acopăr amintirea farfuriei goale a mamei mele, din anul de graţie 1985.

Mai e nevoie, după toate astea, să vă spun de ce nu a trebuit să-i explic niciodată cu cine să voteze?

Nici acum nu trebuie. Mama mea nu ştie care e răul mai mare sau răul mai mic.

Ca şi mine, nu ştie decât care-i jegul.

E roşu. Şi-acum l-au dat cu lac, să nu se mai vadă dedesubt mizeria plevei niciodată plecată de la putere.

NR Text publicat pe gandul.info

You may also like

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cele mai recente

Actualitate

Economie

Stiinta

@2023 – Expres Magazin. Toate drepturile, rezervate.