Sub strălucirea singuratică a Lunii, mărginit de maluri stâncoase, lacul traversat în tăcere de siluete albe grațioase a fascinat pentru aproape trei ore publicul prezent în sala Operei Naționale din București, într-o sâmbătă de februarie. Pe urmele romanticului și straniului Ludwig al II-lea al Bavariei, supranumit „regele lebădă” din cauza pasiunii obsesive pentru elegantele înaripate, spectatorii au putut pătrunde într-o minunată poveste fără granițe, transpusă muzical de un compozitor rus, Piotr Ilici Ceaikovski, și narată expresiv de balerini cu origini diferite, demonstrând fără tăgadă universalitatea dorinței ca dragostea să învingă răul.
În versiunea semnată de Oleg Danovski și pusă în scenă de fiul său, Oleg Danovski jr., baletul „Lacul lebedelor” devine un basm dansat, o feerie care absoarbe privitorul înlăuntrul său și-l ține captiv încă mult timp după căderea cortinei. Decorul impunător cu accente gotice și costumele cu cromatică vie animă scenele desfășurate la palat, în contrast cu austeritatea peisajului lacustru, unde apele sunt însuflețite doar de gingașe atingeri de lebădă.
În rolul delicatei Odette, prințesa transformată în pasăre de blestemul vrăjitorului Rothbart, Rin Okuno a impresionat prin tehnică și prin finețea de stampă japoneză, dar i-a lipsit fragilitatea, vulnerabilitatea arătată de Cristina Dijmaru în montările precedente. Cu totul altfel au stat lucrurile la transformarea sa în Odile, creația lui Rothbart (Gigel Ungureanu) ca „replică” întunecată a Odettei, menită să-l păcălească pe prințul Siegfried și să-i fure inima. Cu o energie diabolică, Rin Okuno a intrat perfect în pielea seducătoarei, dovedind simț dramatic și o muzicalitate aparte. De-a lungul întregii partituri, n-a ratat niciun accent orchestral fără a-l marca, reușind să dirijeze practic respirația întregii săli cu pozele sale. Arabesque-urile și penché-urile ei au avut contururi precise, iar de vârtejul de 32 de piruete înlănțuite (fouettés en tournant) ale lebedei negre s-a achitat entuziasmant.
Strălucirea partenerei l-a pus din păcate în umbră pe Siegfried (Ionuț Diniță), care a avut o evoluție sensibilă, însă fără relief. L-a dezavantajat și prezența unui Bufon (Riku Kawanishi) aproape omniprezent, posesorul unei tehnici curate și al unui joc artistic expresiv. Piruetist remarcabil, Riku Kawanishi a demonstrat viteză și energie explozive, și nu doar în seria de grand jeté en tournant en manége (pentru neinițiați, acele sărituri de tipul „șpagat în aer”, executate circular în jurul scenei). Poate că nu dă impresia de plutire a unui Nureev sau Polunin, dar în rolul jovialului Bufon a fost foarte convingător, atât prin mișcări, cât și prin gestica și mimica năstrușnice.
„Stolul” lebedelor, cele 24 de balerine din corpul de bază, cărora li s-au adăugat ocazional grupul de lebede mari și cel de lebede mici, a funcționat omogen și a transmis un belșug de emoții privitorilor: de la tristețea pierderii înfățișării umane, sub blestemul vrăjitorului, la speranța recăpătării ei, prin dragostea lui Siegfried pentru Odette, urmată de deznădejdea trăită după seducerea prințului de către Odile. În ciuda unor scurte nesincronizări, corpul de balet este într-un vizibil progres și are un suflu proaspăt.
Per ansamblu, noua montare este încântătoare, sensibilă și jucăușă, presărată cu micro-pauze, de câteva secunde, pentru aplauze, după fiecare execuție spectaculoasă, plus „furișarea” soliștilor de după cortină, între acte, intrând în complicitate cu publicul încurajat astfel să ovaționeze artiștii. Finalul fericit al reunirii lui Siegfried cu Odette, cu anihilarea lui Rothbart și dispariția blestemului, a încununat o poveste magică, care a ținut asistența sub vraja ei. Pentru Ludwig al II-lea, lacul cu lebede a însemnat sfârșitul enigmatic, dar pentru publicul bucureștean, „Lacul lebedelor” poate fi începutul unei iubiri. Pentru balet.
Foto și text – Mădălina Firănescu
