Impropriu prezentat drept balet – cu surle și trâmbițe (virtuale), ca să ne adaptăm la atmosfera medievală a acțiunii –, spectacolul itinerant „Cocoșatul de la Notre-Dame” a poposit pe 6 martie și la București, pentru două reprezentații succesive. Prima dintre ele, cel puțin, a fost interesantă, dar departe totuși de „extraordinarul”, „grandiosul” și celelalte superlative cu care a fost gratulată producția în promovarea mediatică. Publicul a fost răsplătit până la urmă cu o poveste în pași de dans, pe muzica lui Péter Venczel, un mixt de balet clasic și modern cu teatru-dans și pantomimă, plus elemente preluate din sporturi cu amprentă coregrafică.
Inspirată de celebrul roman al lui Victor Hugo „Notre-Dame de Paris”, partitura pusă în scenă de Sebastian Vlad, el însuși parte din distribuție, a fost vie, colorată și foarte dinamică, impresionând în prima parte prin… cantitate (în jur de 40 de dansatori aflați pe scenă simultan). După o introducere cu proiecții 3 D pe un ecran, apariția șatrei vesele în piața din fața catedralei pariziene a trezit entuziasmul spectatorilor. Care s-a stins însă rapid, fiindcă minute bune, ansamblul a evoluat haotic, nesincronizat. Nici pașii, nici cambré-urile, nici grand battement-ul n-au avut ritm și amploare similare în execuție, scuzabil dacă ne gândim că evoluau dansatori proveniți din instituții diferite (Baletul Operei Maghiare de stat din Cluj-Napoca și Ansamblul de balet Opera Vox), dar greu de înțeles la niște profesioniști ai mișcării scenice.
După aceste clipe dezamăgitoare, care aproape te făceau să regreți cei 250 (!) de lei plătiți pe bilet, artiștii au reușit să iasă din forfoteală, arătându-și calitățile. O Esmeraldă cu nerv, vibrantă, Ioana Cristina Terebesy a însuflețit atmosfera, demonstrând simț dramatic și o tehnică bună. Unicul personaj pe poante, Esmeralda sa a fost zglobie în compania fârtaților gitani, grațioasă în scenele înfiripării amorului cu căpitanul Phoebus de Cateaupers (Florin Ianc), duioasă în compania nefericitului cocoșat Quasimodo (Alin Rîpă) și bătăioasă în conflictele cu arhidiaconul și gardienii. Cu expresivitate și în mimică, și în gestică, Ioana Cristina Terebesy și-a onorat formația de balerină clasică, executând frumos arabesque-urile și săriturile grand jeté, doar pirueta fouettés (cu peste 20 de rotații) trădând-o, fiind încheiată ușor în afara axului. Dincolo de aceste amănunte, Esmeralda a emoționat și fermecat în bună măsură sala.
Cumva umbrit de șarmul tinerei eroine, Alin Rîpă (Quasimodo) a avut prezență scenică de impact și a dovedit calități de porteur, dar și atletice, îndeosebi în scenele luptei cu gardienii puși s-o execute pe Esmeralda și în confruntarea finală și mortală cu Claude Frollo. Afișând un aer obidit în unele secvențe, năstrușnic – în altele, arătându-se naiv și devotat frumoasei Esmeralda și fioros în încercarea de a o apăra, cocoșatul a fost cuceritor prin forță și dezinvoltură.
Foarte expresiv, cu prestanță și plasticitate în mișcare, Sebastian Vlad (Claude Frollo) a întruchipat un arhidiacon torturat de ispita cărnii, complet vrăjit de Esmeralda și hotărât fie s-o aibă, fie s-o dea pierzării. Mai puțin fidel baletului clasic și mai degrabă influențat de experiența dansului-show (de televiziune sau de croazieră), el a executat un solo teatral, în cvasinuditate și în compania unor flăcări și siluete demonice proiectate pe ecran, moment cu mare încărcătură dramatică. Zbaterile sale între evlavie și chemarea trupească au culminat cu o autoflagelare cu biciul, în speranța zadarnică a alungării gândurilor păcătoase.
La polul opus, cel care i-a furat inima Esmeraldei, căpitanul Phoebus de Cateaupers (Florin Ianc), pentru a cărui moarte va plăti chiar tânăra nevinovată, a avut o prezență elegantă, dar cuminte, desenând alături de partenera sa un tablou romantic.
Inegal în evoluție, atât în componenta masculină, cât și în cea feminină, ansamblul a dat totuși poveștii culoare și contur. Regia și coregrafia semnate Sebastian Vlad au inclus, cum spuneam, altături de teatrul-dans punctat cu interjecții, salturi din gimnastică, mișcări din arte marțiale – de pildă mânuirea unor bastoane de tip kung fu, dar și elemente întâlnite în patinajul artistic, precum pirueta acrobatică în pereche executată de Quasimodo și Esmeralda. Combinații ingenioase și solicitante.
Versiunea modernă a poveștii lui Victor Hugo s-a înfățișat, în final, mai puțin ca balet și mai mult ca show derulat cu efecte speciale, pe fundal muzical cu sonorități computerizate. O experiență care, ca-n celebrul aforism voltairian despre benignitatea cititului și dansatului, n-a făcut rău lumii.
