Acolo unde pământul se-mpreunează cu apa, unde sălciile sărută cu vârful crengilor apele, acolo unde nuferii albi şi galbeni abia îşi lasă văzută floarea de după umbra verde a frunzelor printre care se ascund, acolo unde lebedele îşi ascund puii şi pelicanii te-ntreabă miraţi de ce le tulburi ţinutul; acolo este Delta Dunării. Cel mai frumos loc din lume în care paşii m-au purtat vreodată, sufletul mi s-a vindecat şi mintea mi-a alergat pe luciul apei ca o raţă sălbatică speriată de motorul vreunei bărci traversând canalele ascunse de coroanele copacilor.
Am călătorit în aproape toate colţurile pământului, am stat în hotelurile cele mai „înstelate”, am fost pe insule populate de bogaţi, dar nimic nu se compară cu asfinţitul soarelui în Dunăre, cu nemărginirea acestui ţinut sălbatic, pe care urbanul nu l-a dezvirginat încă. Aici m-am simţit, mai mult ca oriunde, o trestie gânditoare, o trestie suferindă, o trestie sângerândă!
Murighiol. Lacul violet. Un sat la fel de pescăresc precum cel din Saint Tropez, dar din care lipsesc şi iahturile luxoase ale miliardarilor ruşi şi cluburile zgomotoase cu muzică house. Aici, psihedelice sunt doar luna, care la-nceput este roşie, apoi se-nalţă devenind albă, stelele cerului, pescarii care duc după ei legea mării şi onestitatea de-a nu fura năvodul nepăzit al altuia, pentru că blestemul apei te va ajunge, apa imensă pe care plutesc doar flori nemaivăzute şi păsări rare…
Am trăit câteva zile şi-am visat câteva nopţi într-o casă din lemn, cu acoperişul din stuf, aşa cum numai la Humuleştii lui Creangă am mai văzut o bojdeucă, am mâncat borş de peşte şi peşte prăjit, ficat de viţel la tigaie cu ochiuri moi deasupra, am băut vinul dragostei şi mi-am condamnat memoria la amnezie când voia să se întoarcă înainte de acest timp.
Aici, în imensitatea apelor neclintite, în care n-am văzut albastrul azur al Pacificului sau al Oceanului Indian, în care picioarele nu mi-au păşit pe nisipul alb al plajelor dominicane, aici, unde Dunărea este de-un verde muştar mâlos şi unde albul nuferilor este mai imaculat decât al rochiei de mireasă, aici mi-am pus fruntea pe pământ, i-am simţit căldura rece şi mi-am dorit o casă. Nu am mai invidiat nici palatele înalte de trei etaje de pe Şoseaua Nordului, nici vilele moderne din Primăverii, ci mi-am dorit o casă mică în care să-ncap eu şi amintirile mele, cu acoperişul din stuf şi-o barcă pe care să-nvăţ s-o mânuiesc şi care să mă ducă departe de lume, aproape de mine.
Sălbăticia acestor locuri şi oamenii rari pe care-i întâlneşti din când în când pe canale mi-au dat dimensiunea a ceea ce-nseamnă să fii stăpân peste un loc şi nu să-mparţi cu alţii aglomeraţia urbană a unui ţinut turistic invadat de îmbogăţiţii parveniţi ai acestei ere.
Mi-aş dori atât de mult să pot să-mi cumpăr întoarcerea, măcar timp de-un sezon, într-o Românie arhaică, autentică, asemeni celei din copilăria mea de la ţară, când alergam cu picioarele-n ţărână şi când furam struguri din viile vecinilor.
Nu mă interesează tratatele care ne spun câte specii de plante găseşti aici, nu vă voi ţine o lecţie de zoologie despre fauna acestor ţinuturi, nu m-a atins nici faptul că aici s-au descoperit rămăşiţele pământeşti ale martirilor creştini Epictet şi Astion sau monede din timpul împăratului Constantin cel Mare.
Pentru mine, Delta Dunării a însemnat, înainte de toate, o terapie vizuală, un context care mi-a dat o linişte şi-o pace interioară pe care numai o insulă sufletească iluzorie ţi le poate da şi revelaţia că, oricât de sofisticat ai fi şi orice brand ţi-ar străluci pe umăr sau la încheietura mâinii, natura, întoarcerea la originile umane în care totul era gol şi verde şi fericirea de-a fi făcut acest pas înapoi reprezintă cea mai importantă cucerire pe care o poţi face în anumite momente ale vieţii.
O să râdeţi, dar vă mărturisesc că nicio călătorie luxoasă asezonată cu numărul pierdut al banilor cheltuiţi pe confort nu m-a ridicat la cer mai mult ca aceasta în Delta Dunării, ca plutirea pe apele care puteau duce acolo unde voia imaginaţia mea, ca noaptea venită devreme şi greierii care înlocuiau ştirile de la Realitatea TV. Zile-ntregi n-am avut ziare, n-am avut Internet şi mi-am tratat cu indiferenţă nemaivăzută şi telefonul, pe care-l uitam acasă înainte să urc pe barcă. Am descoperit canale pe care nu trecea nimeni, decât vreo pasăre în zbor spre un copac chelit de frunze, căsuţele din chirpici ale pescarilor arşi de soare, câte un turist străin aflat pe barca vreunui şerpaş, legenda unui bogat celebru care-şi petrece toată vara în Deltă şi despre care oamenii vorbesc cu respect, dar şi cu teama de-a nu primi de la el oferte ameţitoare pe care să nu le poată refuza pentru a-şi trece în proprietate casele lor, satele, pământurile şi apele Dunării, am descoperit sentimentul că natura, vorba lui Dante, este cu adevărat arta lui Dumnezeu, căci tot ce a construit omul de la Rai încoace a fost superficial, utilitar şi megalomanic, în dorinţa de a-şi demonstra sieşi că poate rivaliza în creaţie cu lumea originară.
Delta Dunării nu este însă locul pentru cei care suferă de singurătate, ci dimpotrivă, este făcută pentru cei care îşi sunt lor înşişi de ajuns. E un loc în care nu-i cauţi pe alţii, ci te găseşti pe tine şi, mai ales, atunci când te-ai găsit, nu te plictiseşti. Îl evoc mereu pe Minulescu, cel care a spus atât de profund… mă plictisesc rar şi niciodată singur! Eu sunt unul dintre oamenii de acest gen.
Iubesc Delta Dunării, nu pentru că însuşi Herodot, părintele istoriei, a scris despre ea, nu pentru că aici Dunărea se varsă-n mare, ci pentru că civilizaţia n-a ajuns încă s-o pângărească, să-i omoare peştii, păsările, sălciile şi liniştea. E ca o redută necucerită ce-a rezistat eroic asaltului urban care n-a învins-o. Şi-o voi iubi atât timp cât voi simţi că ea este mai mult a mea decât a altora…
Mai multe jurnale de călătorie puteţi citi pe site-ul
