Nu ştiu când s-au scurs 8 ani de la acea zi de 1 mai 2006, când eroul rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului se stingea senin, răpus de o necruţătoare boală galopantă. Ion Gavrilă Ogoranu ne părăsea la vârsta de 81 de ani, într-o Românie care nu înţelesese să se împace cu propriul său trecut. Să şi-l asume ca atare şi să răscumpere nedreptăţile unei jumătăţi de veac de ocupaţie comunistă.

Bădia Gavrilă pleca din această lume purtând în cazierul său stigmatul unei condamnări la moarte. Legea 221, care permite reabilitarea în justiţie a celor condamnaţi politic de regimul comunist, avea să intre în vigoare abia după 3 ani de la moartea sa. Iar soţia sa, Ana Gavrilă-Săbăduş, eroina căreia practic acest popor îi datorează supravieţuirea lui Ogoranu, avea să-l urmeze la scurt timp, nesuportând vremelnica despărţire, plecând în suflet cu nedreptatea refuzului autorităţilor de a-i recunoaşte calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă.

Aceste lucruri sunt reprezentative pentru o societate care nu a dorit să-şi cunoască trecutul şi să şi-l asume, cu crimele şi ororile lui. O ţară în care, după evenimentele din decembrie 1989, structurile puterii au rămas în mâinile aceloraşi torţionari ai unui întreg popor, în timp ce eroii săi, ce ce luptaseră şi suferiseră pentru Libertate, au rămas la marginea societăţii. Un popor care la crepusculul tiraniei din decembrie 1989, preferase să-i ovaţioneze pe călăi şi odraslele lor, scuipându-i pe cei care-i vegheaseră Demnitatea.

Iată de ce, efigia lui Ion Gavrilă Ogoranu şi statutul său în lumea românească postcomunistă este reprezentativ pentru destinul întregii sale generaţii de luptători pentru libertate şi adevăr.  Gavrilă nu s-a iluzionat niciodată aşteptând recuniştinţa maselor mancurtizate de bolşevism.  „Puţini, foarte puţini ne vor înţelege, ne vor iubi şi vor relua lupta noastră pierdută, ca să meargă spre biruinţă”, spunea el nu cu mult înainte să ne despărţim.

Dar este important ca aceia care au înţeles lupta sale şi şi-au însuşit acest ideal al Libertăţii şi Demnităţii naţionale, să-şi unească eforturile şi să-şi canalizeze energiile în vederea realizării dezideratelor  generaţiei de la 1948.

Pentru că situaţia societăţii româneşti este una de restrişte în primul rând sufletească. Dirijată de o clasă politică decăzută moral, supusă subdezvoltării economice şi măcinată de o corupţie instituţionalizată, România tânjeşte la marginea focarului unui nou război rece care oricând poate deveni o conflagraţie internaţională. Germenii totalitarismului freamătă pretutindeni, erupând în toate instituţiile prin abuz, corupţie, ilegalitate.

Iată simptomele unei societăţi bolnave, care riscă să-şi repete oricând trecutul terifiant. La 24 de ani de la Revoluţie, în România nu există un muzeul al totalitarismului, în şcoli nu se învaţă la modul serios această pagină a istoriei recente, Rezistenţa anticomunistă nu are încă un monument naţional,  ultimii torţionari vinovaţi de crime împotriva umanităţii mor în lux şi sunt îngropaţi cu onoruri naţionale, protejaţi patern de autorităţile penale, iar mulţi dintre demnitari au mâinile şi sufletul pătate de sânge.

Este poate ceasul al 13-lea în care mai putem face ceva. Dar tot nu este târziu, dacă peste morminte îngropate în nedreptate şi destine frânte vom reuşi să ridicăm edificiul Adevărului, singurul în mpsură să ne facă liberi cu adevărat şi să garanteze României de mâine un destin demn în rândul ţărilor civilizate ale lumii.

Să luăm aminte! Lupta continuă!

NR Articol preluat de pe site-ul Findaţiei Ogoranu.

 

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.