În 2006 l-am văzut ultima oară pe domnul Ion Diaconescu când i-am luat, de altfel, şi ultimul interviu, împreună cu Bogdan Brătescu. A fost o discuţie care a durat peste 4 ore şi, deşi se întunecase, noi nu ne dădeam duşi din apartamentul lui modest din Piaţa Unirii. Eram pur şi simplu captivaţi şi impresionaţi de discuţia cu preşedintele PNŢCD chiar dacă nu era prima oară când îl vedem sau cînd aflam despre trecutul său. Un politician devotat binelui public, şi nu al lui personal, nu mare român. Vă redăm textul scris în 2006 când Ion Diaconescu avea 88 de ani. Iată ce spunea despre liderii politici de astăzi:
Băsescu.Are talent politic. E, însă, după mine, un tip dificil. Vanitos, plin de el, setos de putere.
Tăriceanu. E aşa cum se manifestă, are destulă abilitate, dar are ghinion că s-a întâlnit cu Băsescu, care e mâncător de colegi.
Iliescu. A rămas tot comunist. A fost susţinut la început şi pentru că luase puterea după Ceauşescu. M-am dus prin 90 prin Ardeal şi acolo un cetăţean tot îl critica pe Iliescu. Nu înţelegeam cu cine este şi l-am întrebat, „nu te supăra, dumneata cu cine votezi până la urmă? Păi. Cu Iliescu, mi-a răspuns. Vasăzică îl critici, apoi îl votezi. De ce? Păi dacă e la putere? Luaţi şi voi puterea şi vă votez”
Ciuhandu. Am zis, când l-am ales preşedinte, că dăm lovitura cu spiritul ăsta de la Timişoara. Problema e că partidul trebuie condus de la Bucureşti, iar Ciuhandu nici nu este o figură prea bătăioasă.
Despre Maniu şi Mihalache
Iuliu Maniu era un om foarte serios, pedant în mişcări şi atitudine, dar nu făcea nici un rabat la principii. Extrem de politicos, dar o persoană rece, care nu făcea concesii. Maniu a avut vocaţia opoziţiei, adică ne-am complăcut mai mult în opoziţie pentru că societatea era bolnavă şi ca să ajungi la putere trebuia să faci compromisuri, să accepţi mofurile lui Carol al II-lea sau să promiţi că dai, deşi ştiai că nu e bine să dai.
Ion Mihalache , din contră, era un tip expansiv, un mare orator, care te mobiliza prin asta. A refuzat să se dezică de crezul său, nu l-a trădat pe Maniu deşi i s-a cerut şi pe vremea lui Carol al II lea şi în timpul comuniştilor. În puşcărie a fost un erou.
A fost torturat, până la capăt, la 80 de ani, nu a avut dreptul la medicamente, dar a refuzat să dea declaraţii prin care să se dezică de crezul său.
Text de Oana Stănciulescu, Bogdan Brătescu, 2006
