Incontinenţa urinară este definită ca pierderea involuntară de urină. Acest simptom poate fi cauzat de diverse condiţii medicale, majoritatea putând însă beneficia de un tratament eficient.

O simptomatologie similară, ce uneori coexistă cu pierderea involuntară de urină, este incontinenţa fecală. Ambele condiţii deteriorează major calitatea vieţii pacientului, reprezentând de cele mai multe ori şi o problemă socială, cu implicaţii la nivelul familiei şi al comunităţii din care face parte individul. Incontinenţa urinară ridică şi numeroase probleme economice, de la costul ridicat al îngrijirii pacientului, la scăderea eficienţei individului la nivel social. Costul total al îngrijirii pacienţilor cu incontinenţă urinară este, în multe ţări dezvoltate, superior cheltuielilor asociate multor boli cronice sau cu caracter mult mai grav.

Incontinenţa urinară afectează pacienţi de ambele sexe, indiferent de vârstă sau de grupul etnic din care fac parte, deşi este recunoscută o incidenţă mai crescută în rândul femeilor. Cauzele care o produc sunt dintre cele mai diverse, de la malformaţii congenitale şi tulburări hormonale la iatrogenii. Identificarea mecanismului care a dus la apariţia incontinenţei este de cele mai multe ori primul pas spre instituirea unui tratament corespunzător.

Deşi această simptomatologie reprezintă o preocupare pentru orice sistem de sanătate, nu se cunosc date precise privitoare la incidenţa bolii. Astfel, dacă se studiază, de exemplu, incidenţa incontinenţei la pacienţii cu o anumită patologie neurologică, atunci procentul poate fi de 75%. Dacă însă urmărim prezenţa acestui simptom la un anumit moment de timp, în populaţia generală, procentul scade la aproximativ 3-5%. Totuşi, dacă vom studia câţi dintre subiecţii care nu suferă în prezent de incontinenţă urinară au prezentat acest simptom cândva în cursul vieţii, atunci procentul va creşte către 30%.

În funcţie de mecanismul fiziopatologic ce o produce, sunt descrise mai multe tipuri de incontinenţă urinară:

Incontinenţa urinară de efort

Incontinenţa de efort este pierderea de urină ce apare în urma unor activităţi fizice de intensităţi diferite – ridicarea unor greutăţi, tuse, râs. Aceasta se datorează unei creşteri a presiunii intraabdominale care depăşeşte forţele ce se opun eliminării urinii. Cele mai frecvente cauze ale acestui tip de incontinenţă sunt reprezentate de slăbirea musculaturii planşeului pelvin la femei (după naşteri sau odată cu instalarea menopauzei) sau de leziuni ale sfincterului urinar la bărbat (cel mai frecvent iatrogen, în urma unor intervenţii chirurgicale). Incontinenţa urinară de efort este forma cea mai frecvent întâlnită.

Incontinenţa urinară prin imperiozitate micţională

Imperiozitatea micţională este definită ca senzaţia de a urina, instalată brusc şi care nu poate fi amânată. Această modificare patologică poate fi consecinţa unor afecţiuni neurologice ce induc contracţii reflexe ale musculaturii vezicii urinare, condiţie denumită sugestiv sindrom al vezicii hiperactive.

Incontinenţa urinară de tip mixt

Această entitate patologică presupune coexistenţa mecanismelor ce produc incontinenţa de efort şi cea prin imperiozitate. Întotdeauna, unul din mecanisme are rolul predominant, iar celălalt este numai accesor. Identificarea cauzei predominante este cheia de boltă în tratamentul incontinenţei urinare de tip mixt.

Enurezisul

Enurezisul se defineşte ca pierderea de urina ce se produce în timpul somnului. Este considerată normală la copiii mici, dar devine o problemă severă odată cu înaintarea în vârstă, împiedicând de cele mai multe ori viaţa de cuplu.

Incontinenţa prin prea-plin

Mai degrabă o formă de pseudo-incontinenţă este întîlnită la pacienţii care nu pot goli complet vezica urinară în timpul micţiunii, fiind un semn al decompensării aparatului urinar inferior, datorită unui sindrom obstructiv subvezical. Urina ce se acumulează în continuu la nivelul vezicii este evacuată în cantităţi mici atunci când volumul său depăşeşte capacitatea de stocare a organului.

Datorită multitudinii cauzelor posibile, diagnosticul diferenţial al tipului de incontinenţă urinară este uneori dificil. Pe de altă parte este binecunoscut faptul că fiecare formă a bolii beneficiază de tratament specific, tratament ce nu este eficient în alte forme de boală, astfel că diagnosticul minuţios este un factor esenţial în stabilirea tratamentului. O anamneză atentă poate orienta diagnosticul, de aceea relatarea cât mai amănunţită a circumstanţelor şi caracterelor pierderii de urină este extrem de importantă. Examenul clinic poate pune în evidenţă malformaţii, fistule sau alte condiţii potenţial responsabile de incontinenţă.

În armamentarium-ul urologului modern există o multitudine de investigaţii paraclinice ce pot facilita explorarea pacientului ce suferă de incontinenţă urinară. Investigaţiile imagistice (ecografia, explorările radiologice cu substanţă de contrast) sau cele intervenţionale fac parte din rutina evaluării acestor pacienţi. Un instrument foarte util şi în acelaşi timp simplu de utilizat este calendarul micţional. Pacientul este instruit să noteze datele semnificative legate de micţiuni şi de pierderile de urină pe o perioadă de câteva zile. Se obţine astfel o evaluare obiectivă a circumstanţelor legate de pierderea de urină.

Mult mai moderne şi oferind o cantitate semnificativ superioară de informaţii sunt investigaţiile urodinamice complexe. Acestea pot simula funcţionarea aparatului urinar în diverse situaţii, încercând să reproducă simptomatologia pacientului, concomitent cu măsurarea parametrilor funcţionali ce însoţesc pierderea de urină. Devine evident că această explorare, deşi nu face parte din rutină, are o valoare uriaşă atât ca instrument de diagnostic dar şi pentru urmărirea rezultatelor tratamentului instituit.

Deşi în trecut incontinenţa urinară era privită mai degrabă ca o fatalitate, medicina modernă a dezvoltat o serie de tratamente, de la cele mai anodine până la tratamente foarte invazive dar foarte eficiente.

Medicul specialist urolog poate recomanda, în anumite cazuri, modificări ale modului de viaţă, care, dacă sunt respectate, vor ameliora semnificativ simptomatologia pacientului. În alte situaţii poate fi util un program de reeducare a musculaturii planşeului pelvin, tratament ce oferă o îmbunătăţire semnificativă a calităţii vieţii în peste 80% din cazuri, dacă indicaţia a fost corectă. Tratamentul medical al incontinenţei urinare, deşi mai recent intrat în armamentarium-ul urologului, oferă rezultate foarte bune în anumite forme ale bolii. Chirurgia are indicaţii în diverse forme ale incontinenţei urinare. Tehnicile chirurgicale folosite sunt dintre cele mai diverse, de la injectarea unor agenţi embolizanţi la nivelul uretrei până la intervenţii complexe, ce îşi propun refacerea anatomiei aparatului urinar. Totuşi, contrar percepţiei generale, chirurgia nu rezolvă întotdeauna pierderea de urină, iar, chiar în cazul în care pacientul redevine continent după operaţie, este de aşteptat o recidivă după 10-15 ani.

Prin complexitatea sa, dar şi prin implicaţiile sociale şi economice pe care le are, incontinenţa urinară este o condiţie medicală redutabilă, ce în prezent face obiectul numeroaselor conferinţe şi asociaţii ştiinţifice interdisciplinare, ce încearcă să sistematizeze terminologia, metodele de diagnostic dar şi opţiunile terapeutice. Indiferent de cauza care o produce, incontinenţa urinară poate beneficia de un tratament eficient. Este deci necesar ca orice persoană care acuză pierderi involuntare de urină să consulte medicul urolog, care va face o evaluare completă a cazului, recomandând terapia adecvată.

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.