Un ac să fi încercat să arunci în sala mare a Ateneului, pe 2 august, și n-ar fi avut unde să cadă! Atâta aglomerație a fost neobișnuită, nu fiindcă melomanii n-ar fi destui cât să umple până la refuz spațiul disponibil, ci fiindcă era miez de vară, caniculă, iar destinațiile culturale nu sunt neapărat cele mai căutate în perioada vacanțelor.
Ei bine, ce-am văzut în acea seară de miercuri la Ateneu a depășit orice imaginație! Nu doar fotoliile regulate erau pline ochi, ci și strapontinele (pe care nu le mai văzusem de mult pe culoarele sălii), plus vreo trei rânduri de scaune instalate… pe scenă! Da, pe scenă, în spatele pianului Steinway, unde au luat loc niște spectatori cumva privilegiați de apropierea muzicienilor, deși probabil că sunetul receptat nu a fost chiar cel mai fericit.
Ce a atras atâta lume la Ateneu? Cel mai probabil, combinația explozivă de repertoriu „comercial”, artiști de mare calitate și instrumente de excepție. Căci, în compania pianistului Constantin Sandu, venit din Portugalia, unde trăiește, violoniștii Gabriel și Simina Croitoru au fost protagoniștii concertului intitulat „De la Mozart la Piazzolla” și au încântat publicul cu piese nemuritoare, interpretate pe două viori-vedetă: el – pe vioara Guarnieri del Gesù „Catedrala”, fabricată în anul 1731 de lutierul cremonez Joseph Guarnerius, iar ea – pe vioara Paul Kaul, creată special pentru George Enescu și având dimensiunile și formatul mâinii stângi a compozitorului. Ingrediente suficiente, iată, pentru a face Ateneul neîncăpător!
Concertul propriu-zis a urmat un fir cronologic, debutând cristalin cu Sonata mozartiană în mi minor pentru vioară și pian, urmată de un pasaj melancolic și… nocturn, semnat Chopin. După care peste sală s-au revărsat ritmurile irezistibile ale tangoului, într-o succesiune plină de pasiune și dramatism. Întâietatea i-a aparținut celui supranumit „The Golden Astor”, maestrul Piazzolla, de la a cărui dispariție tocmai se împliniseră 31 de ani, luna trecută. „Anotimpurile” sale, replică modernă a barocelor „Anotimpuri” vivaldiene, au introdus publicul în atmosfera argentiniană, crescând pulsul și temperatura în sala unde aerul condiționat abia mai făcea față.
Regelui incontestabil al genului Tango Nuevo, Astor Piazzolla, cel care a știut ca nimeni altul să împletească sonoritățile afro-sud-americane cu măreția muzicii simfonice și cu inflexiunile jazzului, i-au urmat în derularea repertoriului alte nume mari, precum Angel Villoldo și Carlos Gardel, creatorii unor veritabile hituri, ca „El Choclo”, „Volver” și „La Cumparsita”. Greu să reziști așezat la auzul lor, îndeosebi dacă în memoria afectivă păstrezi atât de popularele versiuni ale lui Julio Iglesias, reunite pe albumul „Tango”, din 1996, nominalizat la premiul Grammy: „Quién sabe si supieras que nunca te he olvidado/ Volviendo a tu pasado te acordarás de mí.”
Încântarea publicului s-a reflectat imediat în mișcările muzicienilor de pe scenă, frumoasa și expresiva Simina Croitoru imprimând sunetelor viorii sale culoare, zâmbet și o legănare fermecătoare. Un motiv în plus să simți ritmul tangoului invadându-te și vizual și forțându-te să te ții de mânerele fotoliului pentru a nu dansa. Poate n-ar fi stricat un avertisment preventiv pe bilete, de genul: „Atenție! Urmează ritmuri care vă pot antrena involuntar”.
Dincolo de glumă, a fost clar că valul de tangouri a copleșit publicul. Dacă decorul grandiosului Ateneu nu i-ar fi intimidat, probabil c-am fi văzut spectatori ridicându-se și aplaudând ritmic, ca la concertele pop. Și poate că acesta ar fi unul din lipsurile evenimentului: faptul că de pe scenă au lipsit tradiționalul bandoneón (armonică), familiar genului, și o pereche de dansatori de tango, care să completeze tabloul muzical, suplinind totodată pornirea publicului spre mișcare. Căci până la urmă, tangoul înseamnă atingere și dans, provocator și pătimaș.
Seria tangourilor s-a încheiat extaziant cu celebra „Historia de un amor”, care a emoționat mai ales suflarea feminină din sală, chiar și-n absența versurilor cântate: „Es la historia de un amor/ Como no hay otro igual…” Ecourile latino au lăsat loc apoi, la bis-uri, unui Divertisment amuzant, comparat de Gabriel Croitoru cu o lecție la școală, unde vocea de la catedră, ilustrată de ritmurile disciplinate, de tip menuet, alternează cu vânzoleaza elevilor când profesorul se întoarce cu spatele, agitație redată prin sonorități de jazz. Un final destins pentru un spectacol de neuitat!
