*Soţia sa, Elena (Lily) Jora a fost arestată în 1952 şi condamnată la patru ani de închisoare, fără a fi avut o altă vină decât cea de a fi sora lui Grigore Gafencu.
*Din păcate nu există nici astăzi, măcar o placă comemorativă care să amintească trecătorilor că în casa din strada Silvestru nr. 16, a locuit compozitorul şi profesorul Mihail Jora.
Un articol realizat de IOANA VOICU ARNĂUȚOIU
Mihail Jora a fost, alături de George Enescu, personalitatea care a dominat viaţa muzicală românească a primei jumătăţi a secolului 20.
Compozitor de mare talent, dotat cu inteligenţă remarcabilă şi având o pregătirea muzicală excepţională , Jora a fost creatorul unui număr impresionant de lucrări, cuprinse în peste 50 de opus-uri, multe dintre ele premiate în ţară şi în străinătate.
De asemenea, s-a afirmat şi ca dirijor, critic muzical, remarcabil profesor al Conservatorului din Bucureşti, şi nu în ultimul rând, a fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii Compozitorilor Români.
Mai puţin cunoscut este faptul că Mihail Jora a fost de-a lungul întregii sale vieţi şi un reper moral, remarcându-se prin gesturi tranşante, francheţe şi intransigenţă, ajungând nu odată într-o relaţie conflictuală cu autorităţile diverselor regimuri politice.
Dar adevăratele probleme încep pentru Mihail Jora şi familia sa, după instaurarea în 1945 la noi în ţară, a regimului comunist. Oficial, Mihail Jora intră în atenţia securităţii în anul 1950, cînd, pe numele său, se instrumentează un dosar informativ . Este de presupus însă, că urmărirea sa a început înaintea acestei date.
La 31 decembrie 1947, Jora face un gest îndrăzneţ, cu o directă conotaţie politică: cu ocazia depunerii jurământului de loialitate a corpului profesoral al Academiei de Muzică din Bucureşti faţă de nou proclamata Republică Populară Română , a cerut să se ţină un moment de reculegere în memoria Regelui Mihai I, care abdicase cu o zi înainte. Drept urmare a devenit ţinta unor atacuri publice prin intermediul ziarelor. Referindu-se la Mihail Jora, Cornelia Pascal, autoarea articolului intitulat A început curăţenia la Conservator, publicat în ziarul Studentul Român, scria: “A ţinut să-şi manifeste solidaritatea cu monarhia jefuitoare a Hohenzollernilor…Fostul moşier deposedat de (sic.) reforma agrară ”
Fiind mulţi ani vicepreşedinte al Societăţii Compozitorilor Români, poziţie care a căpătat şi mai multă greutate după ce, în 1946, George Enescu, preşedintele societăţii încă de la înfiinţarea ei, a părăsit România, Jora s-a împotrivit cu toată tenacitatea presiunilor exercitate de autorităţi pentru a face din creaţia muzicală o unealtă a propagandei ideologiei comuniste, aşa cum inpuneau directivele Rezoluţiei din 10 februarie 1948 a C. C. al P.C. al U.R.S.S în problemele muzicii, primite de la Moscova. La întrunirea comitetului Societăţii Compozitorilor din 15 mai 1948, răspunzând compozitorilor-activişti în frunte cu Mauriciu Vescan şi Alfred Mendeshon, susţinători ai ideii creerii unei “muzici democratice”, Jora a afirmat deschis: “Nu se poate impune compozitorului să nu scrie ceea ce simte, ci ceva ce simt alţii, artistul fiind om liber, care are sufletul lui, ce-i aparţine” .
Drept urmare, nu au întârziat reacţiile vehemente în apărarea ideologizării artei.
În revista Rampa din mai 1948, Nina Cassian, în articolul intitulat Pentru o muzică nouă, scria: “Mihail Jora a deviat de la firescul măiestrit al Priveliştilor Moldoveneşti spre o poziţie de zgârcit subiectivism care a luat când forme miniatural moderne ca în Joujoux pour ma dame, când, acum în urmă, forme evazioniste, fantastice. Nimeni nu poate nega talentul sau competinţa lui M. Jora, nici locul pe care îl ocupă în compoziţia românească, iar dacă astăzi arta sa ni-l arată depărtat de echilibrul sănătos al unor lucrări precedente aceasta se datoreşte fără îndoială rezistenţei făţişe de a se apropia de ideologia progresistă.”
De asemenea, Jora a uzat de poziţia pe care o avea în conducerea Societatea Compozitorilor pentru a se opune hotărârii autorităţilor de a folosi exclusiv criteriile politice spre a marginaliza pe cei pe care partidul comunist îi considera “dubioşi” , cum erau Constantin Silvestri , Theodor Rogalski, Theodor Grigoriu, Emil Monţia, Marţian Negrea ş.a., sau pe care chiar intenţiona să îi dea afară din S.C.R., Dinu Lipatti, Paul Constantinescu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Constantin Brăiloiu, Ion Nonna Otescu ş.a.
Faptul că George Enescu a rămas preşedinte al Societăţii Compozitorilor Români timp de trei ani după plecarea sa din ţară, până în 1949 când a fost exclus din societate, s-a datorat, de asemenea, poziţiei ferme dar şi abilităţii cu care Mihail Jora punea în discuţie relaţia Societăţii Compozitorilor cu marele artist.
Atitudinii sale intransigente şi în opoziţie cu politica şi imixtiunile în creaţia artistică a regimului, se adăuga originea sa “nesănătoasă”, motiv suficient pentru a deveni indezirabil.
Cine este Mihail Jora
Mihail Jora descindea dintr-o veche familie de boieri moldoveni , iar prin căsătoria cu Elena Gafencu, devenise cumnatul lui Grigore Gafencu, fost ministru de externe al României între 1938-1939 şi ministru plenipotenţial la Moscova între 1940-41. Fiind stabilit în străinătate , Grigore Gafencu a fost judecat în 1947 în contumacie, împreună cu Alexandru Kretzianu, Grigore Niculescu-Buzeşti şi Constantin Vişoianu.
Unul din documente dosarului informativ instrumentat lui Jora, revelator pentru atitudinea sa ostilă, cu nedisimulate accente de dispreţ, faţă de regimul comunist, este o Fişă profesională, datată 17 octombrie 1953 , care poartă antetul Ministerului pentru Artă de pe lângă Cosiliul de Miniştrii. Este de fapt o autobiografie, cum era numită în epocă, concepută cu scopul de a pătrunde, prin intermediul numeroaselor întrebări, în viaţa persoanei care o completa, dar şi a rudelor apropiate.
Răspunzând întrebărilor referitoare la funcţiile profesionale deţinute, Jora nu se sfieşte să încheie enumerarea cu următoarea concluzie: “Am părăsit – fără excepţie – aceste funcţiuni, de câte ori am socotit că injoncţiunile politice ale tuturor guvernelor şi regimurilor, în treburile muzicale, sunt dăunătoare artei pe care o servesc.”
Dar iată şi alte câteva întrebări la care răspunsurile lui Jora sunt remarcabile prin concizie şi ironie ascuţită:
– Participări la manifestări de artă:
– Înainte de 23 August 1944 ————„nenumărate”
– După 23 August 1944 ————–„prea puţine”
– Lucrări premiate ——————— —-„nenumărate”
– Situaţia politică ————————— –„N`am făcut politică şi nici nu fac”
– Dacă are rude în străinătate (..) şi gradul de rudenie -„Grigore Gafencu –cumnat, George Enescu – văr”
– Când şi în ce împrejurări au părăsit ţara – „Cu paşapoarte”
– Se va (sic) indica persoanele care pot da referinţe asupra dvs. – „toată ţara românească”
-Dacă mai aveţi ceva de adăugat – „E a patra autobiografie pe care o dau şi sper că nu voi mai fi deranjat de azi înainte”
Destituit din funcţia de director a Academiei de Muzică, dar şi din cea de profesor, Jora va fi exclus şi din Societatea Compozitorilor Români, când aceasta a fost transformată, prin hotărârea Conferinţei din 21-22 octombrie 1949, în Uniunea Compozitorilor din R.P.R.
Această conferinţă trebuia să impună transformarea muzicii într-o artă cu mesaj propagandistic, după ce sloganurile „muzică democrată”, „muzică pentru clasa muncitoare” şi multe altele de acest gen, apărute deja în limbajul discuţiilor şedinţelor compozitorilor, nu reuşiseră să aducă pe linia dorită de partid, pe cei care aveau deja o unanimă recunoaştere şi se bucurau de prestigiu în lumea muzicală. Tocmai pentru a arăta clar care era viitorul muzicii şi a impune o conducere a compozitorilor din care să nu mai facă parte „rămăşiţele trecutului”, din prezidiul conferinţei au făcut parte Iosif Chişinevski şi Leonte Răutu, reprezentând forurile superioare de partid, şi Wanda Nikolski, conducerea sindicatelor. Conferinţa a avut rezultatele scontate: numele Societăţii Compozitorilor Români a fost schimbat în Uniunea Compozitorilor din R.P.R., şi, în funcţia de preşedinte al nou înfiinţate uniuni a fost ales Matei Socor. A fost alcătuită şi o comisie, care, pentru a verifica ”calitatea de membru al U.C. din R.P.R.”, urma să se ocupe de „reânscrierea şi înscrierea membrilor”.
La ordinul autorităţilor, comisia a cărei „responsabilă” era Hilda Jerea, având ca membrii copozitori care militau pentru ideologizarea mesajului muzicii, au reuşit să-i elimine pe Mihail Jora, George Enescu, Dinu Lipatti, Constantin Brăiloiu, Ionel Perlea, Marcel Mihalovici, Stan Golestan, Tiberiu Brediceanu, fără ca proaspătul preşedinte să încerce măcar să schiţeze un gest în favoarea lui Jora, Enescu şi Brăiloiu, care, în 1943, au intervenit printr-un memoriu Ministrului de interne, semnat şi de Mihail Andricu şi Emanoil Ciomac, pentru a fi eliberat din Lagărul de la Târgu Jiu, unde era închis. Mai mult, Mihail Jora a avut parte de o nouă lovitură; prezentând comisiei „de triere” a uniunii o nouă lucrare, Burlesca pentru orchestră, aceasta a fost respinsă şi trecută pe lista „exemplelor de decadentism” .
Deşi izolat din cauza înlăturării sale din toate instituţiile în care profesa, Mihail Jora începe să fie din ce în ce mai urmărit de securitate. Conform documentelor dosarului său informativ, corespondenţa îi era interceptată, iar convorbirile telefonice ascultate.
Soţia sa, Elena (Lily) Jora a fost arestată în 1952 şi condamnată la patru ani de închisoare, fără a fi avut o altă vină decât cea de a fi sora lui Grigore Gafencu. În lumea care îl înconjura, populată de oportunişti notorii, relaţia strânsă şi plină de afecţiune cu vechii prieteni dar şi cu mulţi dintre foştii săi discipoli, luminează peisajul întunecat al vieţii sale. La reuniunile găzduite de Jora, se strângeau constant un grup de apropiaţi, compozitori, intelectuali, unii aflaţi şi ei în atenţia securităţii.
O notă informativă din 29 mai 1952, semnată cu numele de cod „Petra”, relatează, în afara datelor legate de ceea ce discutaseră invitaţii lui Jora, imaginea unei mici comunităţi, în care oamenii deveniseră suspicioşi şi circumspecţi, bănuind infiltrarea în anturajul lor a unor agenţi ai securităţii. Documentul dezvăluie însă şi o situaţie dramatică: „Petra” – reiese din contextul notei sale informative – veche cunoştiinţă a lui Mihail Jora şi un apropiat al muzicienilor din anturajul lui, nu este bănuit de nimeni că ar putea fi agent, drept care i se relatează diverse lucruri, pe care, cu zel, le consemnează în nota sa către securitate. Astfel, poeta Mariana Dumitrecu îi povesteşte că soţia dirijorului George Georgescu, însoţindu-şi soţul la Moscova, a relatat „ce prost şi obosiţi arată oamenii, nemâncaţi şi prost îmbrăcaţi”; compozitorul Ion Dumitrescu, îi vorbeşte despre cât de marcat este Jora de arestarea soţiei sale: „au venit noaptea la 3 şi au ridicat-o, – îi povesteşte el agentului – a doua zi Jora a cerut o audienţă la tov. Răutu care l-a primit, promiţându-i că va căuta să-i convingă pe cei de la Interne să-i dea drumul.”
De altfel, şi alte persoane îi relatează agentului suferinţa lui Jora legată de arestarea soţiei sale: „Astfel, discutând cu Lizet Georgescu, cântăreaţă la Opera de Stat, aceasta a afirmat că ‚Jora este foarte afectat de nenorocirea cu Lily, că în fiecare noapte la 3 nu mai poate dormi şi plânge ca un copil’”.
Aflăm din rezoluţia biroului de securitate care a evaluat nota informativă ca fiind „sursă serioasă”, că „s-a dat (sic) instrucţiuni informatorului să caute să stabilească prin anturajele respective, impresiile artiştilor care au vizitat Uniunea Sovietică”.
Într-o altă Notă a Securităţii, datată 8 septembrie 1952 , document strict secret, sunt sintetizate, într-un text cu argumentări care frizează uneori ridicolul, acuzele care i se aduc lui Mihail Jora: în 1950 a purtat corespondenţă cu George Enescu „pe care-l informează despre situaţia din ţară. Tot în acest an, faţă de unii compozitori a afirmat că nu va admite niciodată să i se spună „tovarăş””. „Susnumitul este cunoscut ca element în lucrările căruia se manifestă cosmopolitismul şi influenţa ideologiei burgheze, influenţă pe care o exercită asupra unor compozitori şi în special asupra foştilor săi elevi ca Paul Constantinescu, Ion Dumitrescu, Klepper Leon ş.a. cu care întreţine relaţii şi care îl vizitează. De asemeni, cu ocazia plenarei din februarie 1952 a fost susţinut de compozitori (sic) Ioan Dumitrescu şi Klepper Leon care au afirmat că lucrările lui trebuie cunoscute de public fiindcă vor avea succes.(…..).”
Plenara la care face referire nota, a avut loc în 4-5 februarie 1952 şi avea ca scop redactarea unei „rezoluţii” cu titlul „Despre dezvoltarea muzicii în R.P:R.” . Ideea elaborării rezoluţiei s-a născută, sub presiunea autorităţilor, în cadrul Săptămânii muzicii româneşti, care avusese loc între 22-29 septembrie 1951. Este foarte interesant faptul că în programul concertelor evenimentului menţionat, au fost programate, printre alte lucrări, în concertul de deschidere dirijat de Constantin Silvestri, Rapsodoa întâia de George Enescu, iar în concertul coral, dirijat de Emanuel Elenescu, o lucrare a lui Jora, ambii compozitori fiind eliminati din lista membrilor, în momentul transformării Societăţii Compozitorilor Români în Uniunea Compozitorilor din R.P.R.. Cu toate acestea, în textul rezoluţiei menţionate, Jora era aspru criticat pentru lucrările sale care erau „lipsite de fond”, „formaliste”, „decadente” şi „cosmopolite”. Taberei criticilor, formată din Hilda Jerea, Mauriciu Vescan, Alfred Mendesohn, Silviu Natra, Constantin Palade, Vasile Popovici, Diamandi Gheciu şi condusă de Matei Socor, i se opunea cea în care erau Ion Dumitrescu, Leon Klepper şi Mihail Andricu, care au avut curajul să îl apere pe Jora. Numele şi argumentele lor au fost aflate de Securitate din informările amănunţite ale celui sau celor care au luat parte la discuţii şi aveau sarcina să facă informări, şi astfel, nu pentru prima dată, cei trei au ajuns să stârnească suspiciunea vigilentei instituţii care veghea să nu există abateri de la linia ideologiei partidului. Deşi nealinierea creţiei lui Jora la noua estetică agresiv impusă a stârnit discuţii aprinse în cadrul Uniunii Compozitorilor, nota Securităţii concluzionează: „Întru cât nu s`a constatat – din verificare – ca susnumitul să ducă o acţiune duşmănoasă, manifestările sale constând în diferite discuţii, propunem: – Închiderea dosarului şi clasarea lui în cadrul Problemei.”
Închiderea dosarului nu a însemnat însă încetarea urmăririi sale de către Securitate. Ştiind acest lucru, Jora nu renunţă la comportamentul lui tranşant, nici când autorităţile îi permit revenirea ca profesor la Conservator, nici când, vrând să aplice noua politică a regimului de „apropiere” faţă de marile personalităţi ale vieţii culturale, conducerea nou înfiinţatei Uniuni a Compozitorilor, aprobă reprimirea sa în anul 1953.
Gesturile de apreciere nu se opresc aici: Mihail Jora obţine Premiul de Stat pe anul 1953 cu baletul Când strugurii se coc şi Sonata pentru vioară şi pian, iar la 2 iulie 1955 devine membru titular al Academiei Române. Tot în seria acestor gesturi curtenitor demonstrative, se inscrie şi includerea lui Jora într-o delegaţie, din care au mai făcut parte Alfred Alessandrescu, Constantin Silvestri, Ion Dumitrescu dar şi marele susţinător al regimului, Alfred Mendelshon, care, în 1956 a făcut o călătorie în Belgia şi Franţa, participănd la comemorarea unui an de la moartea lui George Enescu. Compozitorii români au avut prilejul să asiste la Bruxelles la premiera Oedip-ului enescian.
Şeful Direcţiei I-a a Securiăţii Statului semnează o scurtă informare către Direcţia a-III-a în care se spune: „Vă facem cunoscut că cu (sic) ocazia voiajului în Franţa, compozitorul Jora a vizitat fugari români stabiliţi la Paris printre care: Constantin Brăiloiu, Ion Dragu, Alice Mănescu – verişoara lui Jora, o nepoată care este secretară la Ambasada Braziliei. De asemeni, s-a întreţinut puţin şi cu cumnatul său – Grigore Gafencu, acesta fiind grav bolnav. Jora a vorbit cît a vrut şi despre tot ce a vrut, despre el şi despre situaţia din R.P.R. A arătat că soţia sa, soră cu Gafencu a stat 4 ani la închisoare, n-a primit viza de ieşire pentru a-l însoţi, din această cauză. (….) A spus că „ei, cei din R.P.R. sînt resemnaţi” pentru că atît el cît şi alţii ca el sunt în situaţii privilegiate, cum nu se poate mai bine şi mai privilegiaţi. Au lefuri foarte mari, trăiesc extrem de bine şi nici nu izbutesc să cheltuiască tot ce cîştigă pentru că în afară de mîncare nu se găseşte nimic altceva de cumpărat, care să-i tenteze.”
Un document al M.A.I. – Direcţia 372, strict secret, datat 3 iunie 1963 , propune „scoaterea materialului de la dosarul de obiectiv (problemă)” privindu-l pe Mihail Jora „şi clasarea lui la arhiva Serviciului „C” cu scoaterea elementului din evidenţa elementelor duşmănoase”.
Motivul clasării dosarului este decesul lui Grigore Gafencu „la Paris în anul 1957, aşa după cum rezultă în materialul alăturat”. Materialul menţionat este un articol apărut în revista Bulletin Europeen – Tribune libre de l’europeisme – cu ocazia împlinirii a 5 ani de la moartea diplomatului român. Trebuie spus că „fiţuica reacţionară”, cum este numită publicaţia de către Securitate, avea ca preşedinte pe Maurice Faure şi preşedinţi de onoare, printre alţii, pe Dr. Konrad Adenauer, Sir Winston Churchill, Robert Schumann.
Personalitatea lui Grigore Gafencu era omagiată în această revistă datorită activităţii sale, dusă în sprijinul ideii, care abia se năştea, de a se realiza o Europă unită. Moartea lui, despre care „atotştiutoarea” Securitate părea să afle cu cinci ani întârziere, nu trecuse însă neobservată ziarului Scînteia. Oficiosul partidului comunist a publicat un articol denigrator, care a atras o replică usturătoare şi plină de curaj din partea lui Jora, pe care, desigur, Scînteia nu a publicat-o.
„Am cetit cu mult interes nota (..) apărută în ziarul Scânteia nr. 3818 din 1 februarie 1957 – va scrie Jora. Interesul izvorăşte din faptul că rareori s-au putut aduna mai multe inexactităţi scrise cu atâta rea credinţă ca în acea notă. (…) Există o elementară datorie de a nu împroşca un mort cu noroi, chiar dacă ţi-a fost adversar politic. Iar când acest adversar a fost leal, se cuvine să-ţi descoperi măcar creştetul, păstrând tăcerea. E regretabil că Scânteia, organul Comitetului Central, a publicat rândurile cu pricina, în contradicţiile cu demersurile făcute, nu de mult, de factori cu răspundere, pentru a relua raporturi normale cu omul batjocorit astăzi, pe patul de moarte. Iar anonimului redactor vă rog să-i transmiteţi întregul meu dispreţ.”
Mihail Jora a murit la 10 mai 1971, lăsând în urmă o creaţie impresionantă, şi, celor care l-au cunoscut, imaginea unui reper moral în peisajul culturii româneşti, contorsionată de normele impuse de regimul comunist. “A fi studiat cu Jora trece în ochii tuturora drept o garanţie” – scria compozitorul Pascal Bentoiu .
„Mihail Jora a fost un om cu o atitudine morală şi cetăţenească exemplară, model de cinste, corectitudine, generozitate, vrednicie şi totală abnegaţie pentru înflorirea culturii româneşti” – va lăsa consemnat compozitorul Ion Dumitrescu, unul dintre discipolii săi cei mai apropiaţi şi executorul său testamentar. După moartea soţilor Jora, Ion Dumitrescu, pe atunci preşedintele Uniunii Compozitorilor, a încercat să ducă la îndeplinire dorinţa lui Mihail Jora, exprimată în testamentul său, de a se constitui, cu mobilierul, tablourile, obiectele şi biblioteca familiei Jora, în imobilul din str. Silvestru nr. 16, unde a locuit timp de mai bine de 40 de ani, „Casa memorială Mihail şi Elena Jora”.
Stădania lui Ion Dumitrescu a fost zadarnică; „M-am prezentat personal la tov. D.P . Am pledat, am fost refuzat categoric. Intervenţia n-a izbutit.”
Din păcate nu există nici astăzi, măcar o placă comemorativă care să amintească trecătorilor că în casa din strada Silvestru nr. 16, a locuit compozitorul şi profesorul Mihail Jora.
Note de subsol
Mihail Jora s-a născut la 14 august 1891 la Roman, judeţul Neamţ. A studiat la Conservatorul din Iaşi, şi apoi, în perioada 1912-1914, la Conservatorul din Leipzig, unde a studiat compoziţia cu Max Reger şi pianul cu Robert Techmuller. Între 1919-1920 a studiat la Paris cu compozitorul Florent Schmitt. A fost de asemenea, licenţiat în drept.
Dosarul informativ nr.715, Arhiva C.N.S.A.S..
La 30 decembrie 1948, Marea Adunare Naţională, fără a avea cvorumul necesar, a adoptat Legea nr. 363, prin care România a fost proclamată republică populară. Partidul Comunist Român, după modelul sovietic, a dobândit controlul total asupra statului.
Octavian Lazăr Cosma, Universul Muzicii Româneşti, Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, Bucureşti., 1995, pag.159.
Octavian Lazăr Cosma, op. cit. pag.166.
Suită pentru orchestră, compusă în anul 1924.
Octavian Lazăr Cosma, op. cit. pag.162.
Op. cit., pag. 186-87.
Constantin Silvestri a fost unul dintre muzicienii pe care Jora i-a iubit şi ajutat, apreciindu-i calităţile muzicale excepţionale. Într-o scrisoare adresata dirijorului George Georgescu, din 5 martie 1940, Constantin Silvestri vorbeşte cu nesfârşită recunoştinţa despre generozitatea lui Mihail Jora: „Acum aproape 3 ani, negativismul continuu ce mă înconjura şi-a atins climaxul, zdrobindu-mi orice avânt de tinereţe şi de viaţă. După luni de neurastenie, n+am şovăit să autodafe-z lucrările mele.Atunci mi-a sărit în ajutor maestrul Jora, şi dacă azi nu sunt încă în „lumea definitivei renunţări” i-o datorez numai lui. Umblând cu căciula în dreapta şi-n stânga, mi-a cerşit atâţea bani, ca să pot sta 7 sau 8 luni în sanatoriu. – Miracolul tinereţii a învins. – Din nefericire reântors la Bucureşti, mijloacele mele (la un salariu de 7000, cota doctorului era 3000!) nu mi-am îngăduit urmarea tratamentului „ambulatoriu” mult timp. (…). Urmarea o ştiţi: şoc pleural, pleurezie-lichid. Plecând iar cu farfuriuţa, maestrul Jora m-a obligat să plec iar o luna –două (cât mi-or ajunge finanţele) sprre a încerca o „refacere”. Nu ştiu dacă înţelegeţi recunoştinţa nemăsurată ce i-o datorez d-lui Jora. Nu mi-a fost profesor sau mentor – cum cu gând uşuratec îl „scuză” unii – El mi-e un părinte.” În: Viorel Cosma, Dirijorul George Georgescu – mărturii în contemporaneitate, Editura Muzicală, Bucureşti, 1987, pag. 137.
Dosarul nr.434/1949-Fondul Uniunea Compozitorilor (Arhivele Statului) cuprinde o lungă listă a categoriei „de scos”. În: Octavian Lazăr Cosma, op. cit. pag. 186-87.
Familia Jora este atestată documentar din anul 1392. În: Mihail Jora studii şi documente, Ed. Muzicală a U.C.M.R., Bucureşti, 1995, vol.1, pag. 382.
Grigore Gafencu, nu a mai revenit în România după 1944. Datorită intervenţiilor prin memorii adresate participanţilor la Conferinţa de pace de la Paris din 1946 (făcute la îndemnul liderului P.N.Ţ., Iuliu Maniu), a activităţii sale în cadrul Grupului de rezistenţă al românilor din Elveţia, începe să fie atent urmărit de autorităţilor române. (Sinteza S.P.I. privind mişcarea de rezistenţă a românilor din străinătate). În: România – Viaţa politică în documente -1946, Arhivele Statului din România, Bucureşti, 1996, pag.297-307
Dos.I 715, Arhiva C.N.S.A.S., pag. 8-12.
Răspunsurile sunt scrise de mână. Conţinutul numeroaselor întrebări îl irită în mod evident pe Jora, scrisul său devenind din ce în ce mai nervos şi literele din ce în ce mai mari.
O.L.Cosma, op. cit., pag. 205.
Arhiva C.N.S.A.S., Dos. I715, pag. 29-31.
O.L.Cosma, op. cit., pag. 230.
Idem, pag. 294.
Nr. 8161 din 16 iunie 1956. Dos. I 715, pag.17.
Dos. I715, pag. 1.
Mihail Jora – Studii şi documente, Ed. Muzicală, Bucureşti, 1995, pag. 451-52.
Pascal Bentoiu, Mihail Jora, în: Mihail Jora studii şi documente, Ed. Muzicală a U.C.M.R., Bucureşti, 1995, vol.1, pag.44.
Un articol realizat de IOANA VOICU ARNĂUȚOIU
