Articol realizat de MARIUS OPREA, istoric.

Acest om vorbea cu o voce egală şi sigur pe sine. Mîinile sale erau roase de furcă şi de coasă, pentru că a vrut să trăiască pînă la capătul vieţii între fîneţe şi păduri.
Ion Gavrilă Ogoranu a fost orice, dar nu un extremist, ci un model. Considerat pînă în 1976, cînd a fost prins de Securitate în gara Cluj drept „inamicul public nr.1”, pentru că trecuse deja mai bine de un sfert de veac după condamnarea sa în contumacie la moarte, fără a fi prins pentru organizarea celui mai important nucleu al rezistenţei anticomuniste, Ion Gavrilă Ogoranu a ajuns din liderul de temut al rezistenţei, după destrămarea acesteia în 1955, un simplu morar, în comuna Galtiu, din judeţul Alba.
Un ofiţer superior de la Bucureşti l-a anchetat şase luni, după capturarea sa abia în 1976, pentru a afla cum a reuşit liderul celei mai importante grupări de partizani anticomunişti să scape atîta vreme. Nu a putut fi condamnat, pentru că pedepsele din anii stalinismului erau deja prescrise. Dar a fost supus unei vieţi sub control, care însă nu l-a supus. Pînă la capătul zilelor sale, a fost doar un bun creştin şi un model de cumpătare. A hrănit oameni de la capătul satului şi a murit cu tristeţea că România, ţara lui, îl sileşte să moară condamnat: cînd Ion Gavrilă Ogoranu a murit, condamnarea sa la moarte era încă în vigoare. Acum nu mai e.
*
Înregistrare făcută în 1998 la Sighet

„M-am născut în 1923, în Ţara Făgăraşului, în satul Gura Văii, sub munte. Am urmat şcoala primară în sat, liceul la Făgăraş; în liceu am cunoscut şi m-am împrietenit cu toţi colegii mei cu care mă voi fi reîntîlnit în munte, colegi din satele de-acolo; am avut profesori foarte buni, care nu au supravieţuit comunismului – practic, numai cei care au murit de moarte bună nu au fost închişi sau trimişi la Canal, fără altă vină decît aceea de a fi fost educatori buni.
Am făcut parte din Frăţia de Cruce Negoiu de la Radu Negru, împreună cu alţi zeci de tineri, apoi am intrat în armată; am făcut apoi Faculatea de Agronomie şi Academia Comerială de la Braşov. Fiind în 1948 în ultimul an, şi în ultima zi de cursuri la Cluj la Agronomie şi în penultimul an la Academia Comercială la Braşov, n-am putut să le termin, pentru că în zilele de 15 spre 16 mai ne-au căutat, să ne aresteze; eram circa 400 de studenţi din Cluj. Am aflat de iminenta arestare şi cu prietenii mei ne-am retras spre Făgăraş încetul cu încetul, toţi cîţi scăpaserăm de arestare. Din aceşti puţini scăpaţi am alcătuit grupul de rezistenţă anticomunistă din Munţii Făgăraşului, noi fiind o mică rămurică a rezistenţei româneşti, avîndu-ne tactica şi strategia noastră, soarta noastră, asemănătoare mai mult sau mai puţin cu a celorlalţi din întreaga ţară, care au luptat şi nu puţini au murit, cu aceaşi scop: dărîmarea comunismului şi întoarcerea României la libertate.
Am stat în munţii Făgăraşului pînă în 1955, cînd grupul nostru s-a despărţit în două părţi, eu m-am retras şi am rămas ascuns timp de 21 de ani în judeţul Alba, în satul Galtiu, acolo unde locuiesc şi astăzi. Am fost arestat în cele din urmă în 1976, la Cluj, unde mă duceam de cîteva ori pe an, la rude şi prieteni, acolo m-au arestat, m-au ţinut vreme de şase luni la Securitatea din Bucureşti, mi-au dat buletin şi cu pripon strîns am devenit şi eu un fel de om liber. Am lucrat într-o fermă zootehnică, printre oameni simpli, pînă în 1989”.
*
După douăzeci de ani, fugarul Ion Gavrilă Ogoranu a fost prins.
*
„Este interesant un lucru, că ziua cea mai tristă, sau cel puţin aşa am simţit-o eu atunci, nu s-a petrecut pe vremea aceea, în care trăiam în munţi cu prietenii mei şi încercam să nu cădem în mîinile Securităţii, ci mai acum, în timpurile de după Revoluţie. Pe vremea aceea, chiar şi în situaţiile cele mai grave, cele mai triste, cele mai tragice, uneori de-a dreptul dezastruoase pentru noi, totuşi ne rămînea o speranţă – speranţa că într-o bună zi, lupta noastră şi jertfa noastră nu va fi zadarnică. Dacă chiar m-aţi întrebat aşa ceva, să ştiţi că m-aţi pus în dificultate, omeneşte vorbind, le-am mai spus asta şi altor tineri, ziua în care am fost cel mai trist şi fără speranţă, cel mai deziluzionat a fost ziua cînd în 1993, pare-se, am văzut la Televiziunea Română o scenă, petrecută în Patriarhie, în catedrala patriarhală; un grup de tineri îngenuncheaţi se rugau, un preot îi mîngia pe căpşor, alintîndu-i cu “dragul nostru tineret”. Copiii se rugau pentru ca
Dumnezeu să-l aducă sănătos în ţară pe Michael Jackson… aveau lacrimi în ochi şi se rugau cu cucernicie, să spunem… iar preotul le cînta în strună, să zic aşa. Şi cînd m-am gîndit că pe timpul nostru, gîndul nostru, visurile noastre erau de luptă, de muncă, de seriozitate şi credinţă în soarta poporului român. Comparaţia asta între ce am crezut noi şi rugăciunea lor mi-a prilejuit cea mai mare tristeţe a vieţii; au fost clipele cele mai grele prin care am trecut. Atunci trebuia să merg la Bucureşti, se inaugurase un muzeu al suferinţei româneşti, în apropiere de Palatul Regal, într-o casă bombardată, părăsită, arsă de la Revoluţie (fostul sediu al Direcţiei a V-a a Securităţii – n. M.O.) şi am refuzat să mai merg; la întrebarea Anei Blandiana, care e motivul pentru care nu mai fac acest drum la Bucureşti, am răpuns cam destul de aspru şi destul de nepoliticos: nu merg, pentru că nu vreu să îi fac concurenţă lui Michael Jackson. (oftează adînc – n. M.O.).
Cel mai fericit, bunînţeles că m-am simţit în ziua Revoluţiei, cînd în Bucureşti ni s-au arătat la televizor, în 22 decembrie, atîţia tineri adunaţi, în veredea aceluiaşi scop pentru care am luptat şi noi: alungarea tiraniei, alungarea comunismului, visul acestor tineri de a se înfăptui pe pământul României o altă lume, cu alte idealuri, cu alte visuri – îmi vedeam însăşi realizarea visului meu din tinereţe. Nu am aşteptat mult, în 22 decembrie am plecat din satul meu adoptiv, Galtiu, la Alba Iulia, la ceea ce s-a numit şi acolo un fel de Revoluţie; lucrurile s-au rezolvat şi pentru că la televiziune se anunţase ca oamenii care au experienţă a luptei, ofiţeri în rezervă, să se prezinte la televiziune pentru a organiza rezistenţa. Am plecat imediat în Bucureşti, la televiziune, atunci m-am aflat şi eu acolo, în zilele de 23 şi 24 decembrie, printre miile de tineri care au răspuns chemărilor şi au venit să apere televiziunea. Şi mă socotesc destul de umilt pentru că nu mi-am dat seama, de fapt, ce se petrece. Eram cumva la mijloc şi am luat toate lucrurile în serios, inclusiv mascarada cu teroriştii, care trăgeau de pe vîrfurile tuturor blocurilor din preajmă, în noi şi între ei.
Totuşi, m-am simţit bine în mijlocul acelor tineri, atunci, pentru că vedeam aceeaşi dorinţă de libertate, aceeaşi dorinţă de mai bine, aceeaşi dorinţă de schimbare în ţara noastră, pe care am trăit-o şi eu.
Înainte, pe vremuri, n-aş putea spune că am avut doar un moment fericit. Cînd cîte un singur lucru ne reuşea, în condiţiile în care noi eram în permanenţă hăituiţi de Securitate, ani la rind şi trăiam în condiţii care ne-au călit, ne-au şi îndîrjit, de exemplu să ieşim dintr-o încurcătură, dintr-o capcană care ne era întinsă… una dintre cele mai fericite zile a fost cînd am reuşit să deblocăm un grup al unor fraţi de-ai noştri care se aflau înconjuraţi în munte de trupele Scurităţii. Asta s-a întîmplat în 1952. Ei erau în mijlocul unor cercuri concentrice de trupe de Secuirtate; se aflau blocaţi cinci dintre noi, din rezistenţă. Bănuiam numai lucrul acesta, pentru că nu veniseră la o întîlnire fixată anterior. Aşa că eu i-am convins pe ceilalţi ai noştri să facem ceva să îi salvăm, mai degrabă să covingem Securitatea că nimeni nu se afla acolo, în încercuire. Şi atunci am luat iniţiativa să mergem la cabana Bâlea, să ne arătăm sutelor de turişti care erau acolo, grupuri de utemişti veniţi în week-end, după care sigur Securitatea, bănuiam noi, îşi va da seama că stau degeaba pe munte, pentru că noi ne aflăm la cabană şi vor pleca după noi, eliberînd încercuirea: lucru care s-a şi întîmplat.
Într-adevăr, atunci mi-am dat seama că noi, un grup mic de şase oameni, cîţi ne-am aflat la cabana Bâlea, pot să schimbe şi să deplaseze unităţi de sute de oameni foarte bine hrăniţi şi înarmaţi, nu ca noi, printr-o mişcare inteligentă, deşi foarte riscantă. Dar am făcut-o pentru fraţii noştri, pe care ne durea să îi lăsăm pradă încercuirii Securităţii. Le-am dovedit atunci şi ne-am dovedit şi nouă că degeaba au cotropit munţii cu miile, noi, o duzină de oameni, le putem ţine piept nu atît cu armele, pentru că orice confruntare era inegală, ci cu inteligenţa, care făcea ca orice mobilizare a lor să fie zadarnică. Acesta era unul din felurile noastre de a lupta, adică să îi punem să ne caute tocmai acolo unde nu eram şi să-i vedem umiliţi, cum se întorceau cu camioanele la bazele lor, fără să reuşească să facă ceva împotriva noastră. M-aţi întrebat mai înainte de cîte ori am fost mai trist; de cîte ori pierdeam un prieten, pe cineva dintre fraţii noştri , desigur că eram trişti… Pentru fiecare dintre ei, ceva din sufletul nostru se rupea şi singura mîngîiere pentru pierderea suferită era că mîine sau poimîine ne va veni şi nouă rîndul şi ne vom revedea într-o lume mai bună; deci nu sîntem o excepţie, ei nu sînt o pierdere, ci ne vom reîntîlni. Poate că nu m-am simţit mai trist, ci mai tensionat, în alertă, înfricoşat chiar… am fost de multe ori…
Dar cea mai mare spaimă nu am trăit-o într-o zi, ci într-o noapte, în 1953. A fost o noapte… fără să ne dăm seama, am intrat în mijlocul unei tabere, unui dispozitiv al Securităţii; eram deasupra satului Cârţişoara, total blocaţi: în munte, de unde coborîsem, se îmbarcau în camioane unităţi ale lor, iar sub noi, satul era de asemenea împînzit de trupe ale Securităţii. Spre munte am încercat să urcăm, dar la tot pasul erau patrule. În sat, se aliniau convoaie de camioane care îmbarcau pe cei ce îşi terminau patrularea şi debarcau pe alţii. Noi eram la mijloc. O patrulă a trecut prin apropiere şi ne-au strigat, crezînd că sîntem unii de-ai lor… am scăpat ca prin minune, i-am strigat şi noi şi i-am salutat, ei ne-au întrebat “unde se adună compania a doua”, noi le-am spus că în sat, în capătul satului, nu ştiu dacă acolo se adunau sau nu se adunau; ei bine, toată noaptea am ţinut-o din grijă în mai grijă, un singur pas greşit ne putea costa viaţa. A fost o noapte teribilă pentru toţi, în jur foiau sute de soldaţi ai Securităţii, se auzeu ordine răstite, cîinii din sat… Vedeţi, vorbim aici de frică, adică de o componentă a vieţii de soldat, care e de mai multe feluri. E mai întîi o frică biologică, o frică instinctivă, atunci cînd te confrunţi cu un asemenea pericol care este confruntarea cu duşmanul, care îţi vrea moartea. Frica este mai mare chiar atunci cînd porneşti o acţiune, un atac în încercarea de a ieşi dintr-o încercuire sau a scăpa de urmăritori. În timpul confruntărilor, frica ne dispărea ca prin minune. Dar e o atfel de frică, eu îi spuneam frică raţională, adică frica de ceva ce nu s-a întîmplat, dar se poate întîmpla, pericolul nu e prezent, dar s-ar putea ivi. Aceasta a fost cea mai grea, pentru că ne-a însoţit ceas de ceas, faţă de un pericol care ar putea să survină în orice moment… Şi cu cît durează aşteptarea asta mai mult, cu atît frica creşte şi te consumă mai mult. Ei bine, lucrul acesta, frica aceasta din acea noapte de noiembrie din 1953 ne-a însoţit pînă cît practic eram blocaţi, nu ne puteam duce nici spre pădure, nici spre sat, mai era şi lună plină pe deasupra…eram deseori văzuţi de grupe de patrulare, practic ne-am strecurat printre ei şi ne-au considerat un fel de patrulă de-a lor.
Bucurie a fost între noi şi în martie 1953, cînd am aflat că a murit Stalin, aveam un aparat de radio cu galenă la care ascultam ştiri. Speram că totuşi din moartea acestui tiran va ieşi ceva bun, se va schimba ceva în istoria României. De-atunci, chiar dacă speranţele noastre erau mult mai mari, privind în urmă, tot aş spune că zidul, Cortina de fier comunistă s-a fisurat iremediabil, a început să crape. Trebuie să înţelegem că regimul comunist a murit cam de moarte bună. E adevărat că l-am ajutat noi, l-au ajutat şi dizidenţii, muncitorii din Valea Jiului sau Braşov, doamna Cornea, Europa Liberă cu “al dumneavoastră, Neculai Constantin Munteanu”… toţi au grăbit această moarte.”

loading...

3 COMENTARII

  1. Trebuie să ne gândim foarte serios la felul cum interpretăm legea anti-legionarism. În nici un caz nu se poate referi la asemenea oameni și la alții ca ei. Cred că ar trebui aă apară niște norme de apilcare în care să se precizeze faptele condamnabile și să se extragă acțiunile positive ale eroilor neamului indifferent de ce politică au făcut.Dacă frățiile de cruce erau confirmate ca politică, atunci și eu am fost pionier și utemist, hai să facem ce trebuie până la capăt și bine!

  2. Institutul Wiesel explica legea antilegionara!!!????
    O lege a statului roman…de ce nu e explicata de statul roman????
    Institutul Wiesel spune ca trebuie sa colaboreze si sa-i invete pe magistratii romani pe cine trebuie sa aresteze!!!!??????????
    Procurorii si judecatorii romani vor aresta si condamna la ordinul si instructiunile lor??????????
    Autoritatile romane sunt datoare cu explicatii pertinente, complete si Norme de aplicare pt aceasta lege. Dovezile???
    In EU, SUA, Rusia, etc, sunt organizatii, partide, cluburi, site-uri, formatii de muzica, fashion, etc.,etc.care promoveaza la greu si de zeci de ani simbolurile si ideologia nazista (nazismul a fost condamnat international. Legiunea niciodata). In Parlamentul European sunt peste 30% extrema dreapta. Dar niciun institut nu-i condamna si nu-i interzice. Au dreptul la libera exprimare si libera opinie.
    Aceste organizatii neo-nazi ne considera in mare parte europeni de mana a doua, chiar gypo…gypsy.
    Institutul Wiesel nu ne apara. Au forumuri dedicate „romani si bulgari”-raul Europei!!!???????????
    Institutul Wiesel nu ne apara.
    Acum 2 ani, la televiziunea publica, doi reprezentanti evrei spuneau ca urasc si condamna mult mai mult poporul roman decat poporul german!!!!?????? cautati arhive…..
    DE CE??????????? AU GRESIT ROMANII MAI MULT DECAT NAZISTII??????????????
    VREM EXPLICATII

  3. Sunt unul din generatia mintita imediat dupa razboi… in cl. a 5-a am avut dascal de istorie pe dl. Mârza, unul din detasaentul „Mihai Viteazu”, om cine ne-a vorbit despre ororile din Siberia dar, abea azi ma intreb: care sa fi fost pretul pe care l-a platit spre a putea fi lasat acasa?
    La 13 ani am fost prins ascultand -pitit langa gardul militiei din Viseu de Sus, emisiunea lui Cornel Chiriac „Metronom” de la Europa Libera si peste ani, cand am ajuns sa lucrez pentru cel mai iubit post de radio al generatiei mele, bucuria mea a fost imensa!
    Nu am fost membru UTC sau PCR iar, in perioada „legii parazitului social” era cat pe ce sa fiu arestat dar, sansa mea a fost aceea ca in nomenclatorul meseriilor nu figura profesiunea de sculptor iar, diploma de bacalaureat al liceului de arta Baia Mare m-a salvat de furia militianului!
    Lucrarea lui Alex Mihai Stoenescu si Gheorghe Buzatu -„23 august 1939 -23 august 1944”, aparuta la o editura din Chisinau (oare de ce la Bucuresti nimeni nu o reediteaza?!), e devenit proba veritatii culpei celor care au condus si (inca?) mai conduc Romania dar, prin tacere si lipsa de atitudine ea transleaza si inspre o culpa colectiva de aceea, am datoria sa cer IMPLICAREA ACADEMIEI ROMANE in clarificarea -cu dovezi, a perioadei, pe care oameni platiti de afara si de la Bucuresti, o condamna la uitare!
    Soliticit pe aceasta cale, lui MIHAI I sa faca public detaliile colaborarii sale cu STALIN!

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.