De Flavia Coposu-Bălescu, sora SENIORULUI.. publicat in editia tiparita Expres Magazin. luna aprilie

 

Paștele din 1919 și Marea Unire

Armata Română a înaintat în Transilvania și a ajuns în satul nostru în dimineața de Sf Paște a anului 1919. Bunica noastră, Cornelia Ancean, împreună cu sătenii au organizat primirea trupelor române. Fiecare locuitor al comunei a invitat în casa sa câți soldați români a putut, oferindu-le ouă roșii, cozonac și alte bunătăți, iar ofițerii au fost invitați la noi acasă. Acolo s-a pregătit  o masă festivă, cu șervete aranjate în chip de floare și în vârful fiecărui șervet s-a pus câte o panglică tricoloră. Generalul Moșoiu, foarte impresionat la vederea tricolorului, a mărturisit că ei erau informați că vor veni într-o regiune locuită în majoritate de unguri și, spre surprinderea lor, au găsit un sat curat românesc și au fost primiți cu entuziasm și dragoste. Pentru generalul Moșoiu s-a pregătit o oală cu sarmale( căci cei de acasă aflaseră că era mâncarea lui preferată). La plecare, generalul a promis că, la intrarea în Budapesta, primul drum îl va face va fi la închisoare pentru a-i elibera pe deținuți. Nu s-a aflat niciodată dacă s-a ținut de cuvânt, dar, foarte curând, după ocuparea Budapestei de armata română, au venit acasă cei arestați.

Bunica și Mama ne povesteau cu cât risc s-a păstrat această panglică tricoloră, ascunsă pentru a nu fi descoperită la perchezițiile făcute în casă, după arestarea Tatei.

 

Ultima sărbătoare la Bobota – Paștele din 1940

A trecut și iarna și se apropia Sărbătoarea Paștelui. Paștele cădeau, în acel an, aproape de Sf Gheorghe, iar în jur de 15 aprilie, am primit vacanța. A fost o primăvară frumoasă, mai frumoasă decât alte primăveri, cu zile calde și luminoase, așa cum mi-au rămas imprimate în memorie. Satul fierbea în febra pregătirilor. Se văruiau casele și pomii, se săpau grădinile, se curățau șanțurile și toată lumea se pregătea să întâmpine cum se cuvine cea mai mare sărbătoare a creștinătății. În sat, erau așezate două regimente de soldați pentru apărarea frontierei de vest. Tata a făcut apel la sătenii cu stare, să invite câți soldați puteau, la masă, ca să nu se simtă stingheri. De asemenea, multe familii mai înstărite au dus la popota armatei ouă, miel și cozonaci. Tata a stat la dispoziția armatei pentru a-i spovedi și împărtăși pe cei ce au dorit acest lucru. În sat creștea entuziasmul la gândul că, în urmă cu 22 de ani, la Paștele din 1919, comuna Bobota a avut ca musafiri Armata Română de eliberare, condusă de generalul Moșoiu. În Joia Sfântă, după citirea celor 12 evanghelii, au sunat clopotele, apoi au fost oprite până în ziua de Paște. Vinerea Sfântă, seara, a fost prohodul, iar după depunerea lui Iisus în mormântul simbolic, acesta a fost păzit de patru soldați pentru a păstra și sublinia importanța momentului.

În dimineața de Paște, obiceiul, pe care l-am apucat de când eram mică, se perpetua astfel: fiecare dintre noi se spăla pe față cu apă rece, pusă în lighean cu un bănuț de argint, un ou roșu și un fir de urzică, pentru ca tot anul să fim curați ca argintul, sănătoși ca oul roșu și sprinteni ca urzica; se pregătea apoi coșul cu merinde, acoperit cu un șervet țesut în casă, de preferință alb.  În coș se punea tot ce urma să fie oferit la masa pascală: șuncă, cârnat afumat, ouă roșii, friptură de miel, brânză, caș, apoi pască cu brânză dulce, cozonac, fel de fel de prăjituri etc. Acestea se duceau la biserică și, la sfârșitul slujbei, erau binecuvântate.

Ceremonia Învierii era foarte impresionantă și se oficia cu multă solemnitate.

Învierea se desfășura în zori, înainte de răsăritul soarelui și se oficia în așa fel ca, atunci când se făcea ocolirea bisericii, să răsară soarele. În momentul în care se rostea: “Veniți de luați lumină“, începeau să sune clopoțeii și clopotele mari și din toate piepturile răsuna cântecul  “Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte, viață dăruindu-le“.

În anul acela, alături de clopote, au răsunat și câteva salve de mitralieră pentru a da deplină însemnătate momentului. A fost una dintre cele mai frumoase zile care s-au imprimat în memoria mea. Toți pomii erau în floare, iar în țintirimul bisericii, cu miros puternic de iarbă călcată în picioare, străjuia părul cel sălbatic, încărcat cu flori care răspândea un miros suav de primăvară. Peste gardurile caselor din vecinătate zâmbea, în soare, liliacul înflorit. Pentru o zi a revenit liniștea și împăcarea în sufletele și în casele oamenilor. Aceștia au uitat de griji și de pericolele ce se prevedeau și se bucurau de această zi minunată, așa cum o dicta Ectenia zilei:

“Aceasta este ziua

Pe care a făcut-o Domnul

Să ne bucurăm și să ne veselim

Într-însa “

În afară de surioara noastră mica, Rodi, care mai credea în iepuraș și care a căutat în cuibul de iarbă darurile, noi, ceilalți, am primit cadourile în pungi elegante cu desene de flori, de iepuri și de ouă roșii.

A doua zi era Sf Gheorghe și, cum principalul nostru locatar, colonelul Constantinescu, îl chema Gheorghe, am hotărât să-l sărbătorim cum se cuvine.

Ca atare, au fost invitați ofițerii subalterni ai colonelului, să se prezinte, la ora 19.00. la noi acasă. În sufrageria mare, s-a aranjat masa festivă, iar într-un vas mare de flori s-au pus crengi de salcie, conform tradiției de Sf Gheorghe. În dimineața respectivă, am participat la o scenă bună de tot hazul dacă nu s-ar fi terminat cu sancțiuni. Unul dintre finii tatălui meu, de care s-a ocupat în mod special, și i-a convins familia ( de altfel destul de înstărită) să-l trimită la școală, s-a arătat a fi un elev și un student merituos.

A terminat Facultatea de Drept, a dat concurs și a intrat în magistratură. Magistratura, la ora aceea (și în Ardeal) era considerată o profesie prețuită și respectată, poate cea mai respectată, întrucât magistrații constituiau elita societății. Finul tatălui meu, domnul judecător Traian Albu, era și el concentrat cu grad de simplu soldat T.R. primind o vacanță de două zile, a venit și el acasă și, cum drumul de la gară spre casa lui trecea prin fața casei noastre, s-a oprit să ne salute. În chioșcul din grădină( în care începuseră să înverzească plantele agățătoare) erau trei bănci și câteva scaune, în jurul unei mese. Pe unul dintre scaune se odihnea ( în așteptarea d-lui colonel) un căpitan foarte “cazon”, un fel de Moș Teacă. Nu știu pe unde venise că avea una din cizme plină de noroi. Vîzând soldatul care intrase în grădină fără grade și numai cu bentița T.R. , i-a ordonat să-I curețe cizmele. Traian a mers în bucătărie, a cerut un vas cu apă și cârpe și s-a prezentat să spele cizmele domnului căpitan. Nu știu ce gest stângaci a făcut Traian, că a răsturnat vasul cu apă pe cizmele căpitanului, udându-i și picioarele. În acel moment, eu coboram treptele de la intrarea în casă, urmată de dl colonel, când am auzit următorul dialog: Dl căpitan- “Animalule! Ce ești în civil?”. Traian – “Magistrat, să trăiți!”. Dl colonel a devenit stacojiu la față și cu o voce de comandă a spus – “Căpitan Dumitru, ești consemnat 48 de ore și acum stânga-mprejur” și i-a arătat poarta grădinii. Eu m-am îndreptat spre Traian să-l salut și am făcut prezentările de rigoare, iar dl colonel, foarte jenat, și-a cerut scuze. Scena a fost observată de un grup de soldați, care stăteau în curte, și vestea a făcut în câteva ore, înconjurul satului.

Dl colonel a revenit de la cazarmă puțin cam abătut, că nimeni nu-și amintise de ziua lui( lucru neobișnuit în armată). A venit acasă și s-a retras în camera lui. În sufrageria mare, se făceau ultimele pregătiri pentru masa festivă, iar ofițerii au fost sfătuiți să intre prin terasa din grădină, direct în sufragerie. La ora 19.00, tata l-a invitat pe colonel în sufragerie. Când s-au deschis cele două canaturi ale ușii în fața sa au apărut sufrageria aranjată festiv și tot corpul ofițeresc, aliniat pe grade. Au cântat un frumos La mulți ani. Această primire caldă și entuziastă l-a făcut pe dl colonel să se emoționeze și să lăcrimeze în fața acestei neașteptate surprize. Sărbătoritul a luat loc în capul mesei, iar imediat, în drepta lui, a fost invitat să se așeze un sublocotent în rezervă, avocat de meserie, care se chema tot Gheorghe și căruia camarazii lui îi spuneau Ghiță. Colonelul nu s-a formalizat și masa s-a desfășurat în condiții de mare veselie. Din seara aceea, mi-au rămas în minte două persoane, care, deși au plecat premature dintre noi, și-au marcat trecerea prin viață. Unul era căpitan activ și se numea Ifrim Grobei și se prezenta ca cel mai tânăr căpitan din Armata Română. Avea 28 de ani, și, în seara aceea, a demonstrat o veselie și o mare poftă de viață. A dansat necontenit cu toate domnișoarele prezente, invitând-o și pe Rodica, sora noastră cea mica (de șapte ani). Dansa ca și când ar fi fost ultima sa petrecere. Obosit, la un moment dat s-a retras pe terasă și a spus celor preznți- “În noaptea asta am dansat pentru toată viața”. Să fi fost o premoniție? Al doilea tânăr se numea Gh. Ionescu( Ghiță), sublocotent de rezervă și avocat. A povestit, în seara aceea, că el a făcut Facultatea de Drept pentru a face pe plac familiei, dar el, de fapt, dorea să facă artă dramatică. A povestit că dăduse examen de admitere la facultatea de Artă Dramatică și reușise. Spera să fie demobilizat toamna pentru a putea urma facultatea mult dorită, lucru care nu s-a realizat niciodată.

Întrebat de un invitat cu ce piesă s-a prezentat la examenul de admitere, a spus că s-a prezentat  cu poezia “La icoană” a lui Al. Vlahuță. A recitat cu atât de multă pasiune și talent acele versuri, încât s-a făcut o liniște de catedrală și nimeni nu a suflat o vorbă. La un moment dat, unul dintre invitați a început să cânte ceva, secondat de dl Gh. Ionescu. Vocea lui de tenor se distingea clară și frumoasă și, rugat să cânte solo, a interpretat ca nimeni altul “Smadarnda e cea mai frumoasă”.

Era pentru ultima oară când îi vedeam pe acești doi tineri ofițeri.

Ei au murit în primele zile de război, la trecerea Prutului.

Și-au dăruit sângele lor tânăr pentru dezrobirea țării și de atunci, de câte ori aud acorduri de vals englezesc sau Smaranda, îmi răsar în minte figurile lor pline de viață, o viață care s-a curmat brusc și nedrept, deși jertfa lor a fost făcută pe altarul patriei. Din seara aceea, nu am mai știut nimic despre ei.

A venit cedarea Ardealului, a venit refugiul. Dl Gh Ionescu ne-a descoperit adresa abia de Paștele anului 1941, când ne-a scris o foarte frumoasă scrisoare de mulțumire, mărturisind că ziua de Sf Gheorghe a anului 1940 a fost cea mai frumoasă zi onomastică din viața lui.

Peste câteva zile de la această frumoasă sărbătoare. S-a terminat și vacanța de Paște și m-am întors la școală.

 Fragmente din cartea Amintiri povestite, amintiri trăite, editura Dacia, scrisă de Flavia Coposu-Bălescu, sora Seniorului

 

familia coposu3

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.