Anul 2015 a început sub semnul unor tensiuni a căror amploare depășește nivelul tuturor crizelor și conflictelor pe care lumea le-a cunoscut după încheierea războiului rece. Procesul de pace din Orientul mijlociu, constantă a politicii internaționale deja din ultimele decenii ale secolului precedent, este amenințat de resurgența periodică a tensiunilor locale; fundamentalismul islamic, departe de a-și fi epuizat forța odată cu ieșirea din scenă a lui Osama Bin Laden, cunoaște o nouă etapă, mult mai structurată și violentă, care include și o tentativă de statalitate, reprezentată de ISIL, formă extremă a jihadismului sunnit; Iranul își continuă programul nuclear, iar neîncrederea între Republica Islamică și principalii interlocutori din cadrul Națiunilor Unite a împiedicat recent definitivarea unui nou acord de limitare și control asupra utilizării acestei tehnologii; în sfârșit, Rusia, în care regimul domnului Putin se confirmă din ce mai clar ca autoritarist și naționalist, cu o tot mai accentuată îndepărtare de un proces rațional de decizie, se reafirmă ca agresor regional și, implicit, sursă de instabilitate internațională.
Competiția pentru resurse, amploarea dezastrelor naturale, riscul unei epidemii mondiale, tensiunile legate de problema emigrației, accentuarea decalajelor de venituri și nivel de trai între persoane și societăți, îngrijorarea pentru diminuarea unor drepturi și libertăți în diverse părți ale lumii și chiar regresul general al democrației, dificultățile economice ale unora dintre cele mai avansate democrații, agravarea dezechilibrelor ecologice nu sunt mai puțin preocupante și periculoase. Iar în această listă aproape biblică de catastrofe a mai apărut și victoria electorală a unui partid neo-comunist, stângist radical (cum se definește singur) într-o țară din Uniunea Europeană și, mai grav încă, o țară din zona EURO. O victorie care nu poate să nu ne atragă atenția, chiar dacă nu credem în consecințele concrete și serioase ale ei, fie și numai prin numărul și intensitatea reacțiilor și comentariilor, de la strigătele de luptă ale stângiștilor de pe continent, până la cele de groază ale partizanilor dreptei. O retrospectivă a anului electoral precedent ne poate ajuta să înțelegem mai bine semnificația acestui moment.
Reașezarea lumii, ca efect general al globalizării, dar și în siajul ultimei crize economice, a generat un sentiment acut de lipsă a leadership-ului la nivel mondial. Cine este responsabil pentru deciziile de importanță globală? Cine rezolvă crizele cu risc mondial? Care sunt liderii, sau care sunt puterile, care vor deschide drumul și vor crea tendințele politice, economice și sociale ale viitorului? Lumea democratică, a cărei imagine de putere victorioasă la începutul anilor 1990 s-a degradat treptat, inclusiv ca efect al unei serii de decizii discutabile în politica internațională, mai are resurse pentru a revitaliza și sprijini la nivel global valorile democratice și drepturile omului?
Absorbiți de tumultul și surprizele alegerilor naționale am pierdut din vedere faptul că 2014 a fost excepțional de bogat în alegeri în lume, iar aceste alegeri au modificat multe în cercurile de decizie internaționale. Peste 30 de state au organizat alegeri parlamentare sau regionale, țările Uniunii Europene și-au ales europalamentarii și nu mai puțin de 13 state de pe toate continentele au avut alegeri prezidențiale. Alegerile din Egipt, Tunisa și Libia fac suma temporară a rezultatelor primăverii arabe. În estul Europei, fie în interiorul fie în afara Uniunii, alegerile din Lituania, Ucraina, România și Moldova au implicat, într-o proporție mai mare decât am fi crezut cu douăzeci de ani în urmă, îngrijorarea față de revenirea Rusiei la o politică agresivă față de vecini. Uniunea Europeană a ales în prima parte a anului un nou Parlament, care a confirmat instalarea unei noi Comisii, ce va avea de înfruntat serioase probleme economice dar mai ales de securitate, în primul rând energetică, dar și militară. Toate acestea, în condițiile în care principalul aliat, Statele Unite, au trecut la rândul lor printr-o serie de alegeri, care au modificat majoritatea în Congres, lăsându-l pe președintele Obama în situația de a avea ambele camere dominate de către republicani. Puteri emergente, precum India, Turcia și Brazilia au organizat, de asemenea, alegeri care contează în echilibrul și evoluția lumii.
Cel de-al optulea Parlament European
Alegerile europene din luna mai sunt un indicator al stării de nemulțumire care cuprinde cetățenii uniunii, nemulțumire exprimată atât prin cota mare a neparticipării, cât și prin rezultatele propriu-zise. Peste jumătate dintre electori nu au votat, confirmând o tendință instalată deja de la alegerile din 2004. În anul acesta s-au prezentat la urne numai 43.09% dintre votanți, cotă considerată, de altfel, chiar peste așteptări de bună! Este adevărat, previziunile inițiale indicau o prezență mai mică, chiar sub cele 43 de procente din anul 2009, de unde și un oarecare optimism al comentatorilor în urma votului din mai. Această prezență nu este, însă, datorată atât interesului pentru alegerile europarlamentare, cât faptului că în câteva țări, inclusiv Germania, acestea au coincis cu diverse alte tipuri de alegeri, naționale sau locale, în absența cărora nu este deloc sigur că prezența pentru europarlamentare ar fi fost la fel de bună.
Absenteismul rămâne, totuși, un fenomen în privința căruia este riscant să speculăm fără studii de opinie care să-i explice semnificația. Mult mai grăitoare sunt, însă, rezultatele votului propriu-zis. Popularii și social-democrații europeni și-au păstrat statutul de partide dominante în compoziția parlamentului uniunii, situație care nu trebuie să ne facă să trecem cu vederea faptul că structura generală a acestui for s-a modificat. Este remarcabilă, de altfel, menținerea PPE în poziția de cel mai puternic partid european, în pofida politicii de austeritate pe care a impus-o în Uniune și a faptului că rezultatele încă nu au făcut cetățenii europeni să uite duritatea acestui regim. Sancțiunea s-a făcut, totuși, simțită, iar PPE a pierdut nu mai puțin de 44 de locuri față de precedentele alegeri (echivalentul a peste 16%), în condițiile în care grupul și-a adăugat și noi partide membre, inclusiv liberalii români. Interesant este faptul că aceste locuri nu au fost oferite de către alegători social-democraților și nici partidelor din ALDE (care, de altfel, a și pierdut locul al treilea din ierarhia generală) ci s-au deplasat spre grupuri din afara sistemului clasic de partide, inclusiv prin trimiterea în Parlamentul european a unor partide noi, de la extremele spectrului politic, unele dintre ele puternic eurosceptice. Efectele crizei economice s-au tradus în vot atât prin succesul extremei drepte, reprezentată de partide precum Frontul Național din Franța, Jobbik din Ungaria sau Partidul Național-Democrat din Germania, cât și de cel al extremei stângi, unde se situează Alternativa pentru Germania, Syriza din Grecia sau Podemos din Spania. Nu toate acestea sunt și eurosceptice, cum este Frontul Național al doamnei LePen, premiat de către electorii francezi cu primul loc la aceste alegeri la nivelul hexagonului (25% față de numai 21% pentru popularii din UMP și, mai ales, față de cele 14 procente ale partidului socialist al președintelui Hollande), dar în ansamblu euroscepticii au câștigat teren în parlament.
Varietatea extremă a orientărilor politice ale acestor partide aflate în zone mai intens colorate ale spectrului politic este, de altfel, ceea ce a și permis partidelor mari să-și mențină rolurile principale. Pe de altă parte, faptul că un număr atât de mare de locuri au fost distribuite între partide extremiste și/sau eurosceptice indică principalele surse de nemulțumire ale europenilor: austeritatea, regimul emigrației, politica tradițională și birocrația bruxelleză. Misiunea domnului Juncker nu poate fi considerată, chiar din analiza premiselor, mai simplă decât a predecesorului său, Jose Manuel Barroso. Cu atât mai mult cu cât această neîncredere și nemulțumire a alegătorilor europeni coincide cu provocări externe care vin chiar din zona de vecinătate: ascensiunea extremismului islamic în Levant și, mai nou, în nordul Africii, în Algeria și mai ales tensiunile în relația cu Rusia. Securitatea energetică deja s-a impus în agendă cu mai multă insistență decât se anticipase, miza fiind atât legată de susținerea economiei, cât și de menținerea coeziunii Uniunii. Apropierea Ungariei de Rusia în acest context ilustrează numai una dintre tendințele pe care noul Parlament și noua Comisie trebuie să le gestioneze. În 2015 Marea Britanie va avea alegeri parlamentare, iar chestiunea emigrației va domina, cel mai probabil, agenda discuțiilor. Avem deja dovezi clare ale faptului partidele implicate vor căuta să își adapteze discursul și politicile la nivelul de stres social pe care îl provoacă acest subiect. Politicile regionale și tendințele separatiste sunt o altă sursă de preocupări pentru responsabilii europeni, care în următorii patru ani s-ar putea să se confrunte și cu chestiunea modificării granițelor din interiorul continentului. În ansamblu, alegerile europarlamentare indică o balanță mai delicată decât în trecut între politica tradițională care a structurat instituțiile europene actuale și un val contestatar, prea multicolor pentru a se putea coagula într-o forță politică bine definită, dar suficient de cuprinzător pentru a semnala o stare semnificativă de nemulțumire a cetățenilor în relația cu instituțiile naționale și europene, deopotrivă.
Tunisia și Egipt, două nuanțe ale primăverii
Toamna lui 2014 a adus la urne cetățenii celor două state din nordul continentului african care în urmă cu patru ani au fost principalele protagoniste ale “primăverii arabe”.
Egiptul, cu o istorie mai tumultoasă după evenimentele din 2010, istorie care a implicat o guvernare, aleasă democratic, cu orientare islamistă, puternice proteste în favoarea drepturilor democratice și, în final, o lovitură de stat militară, a votat în luna iunie. Rezultatul, predictibil, l-a confirmat în fruntea statului pe Abdel Fatah el-Sisi, liderul loviturii de stat, cu un scor foarte grăitor de 96%. Întrebările legate de traseul urmat de către noul președinte pentru a ajunge în fruntea statului au pălit, pentru o clipă, în ochii militanților pentru drepturile omului, care au văzut în alegerea sa o modalitate de stopare a progreselor islamismului. Din vară până la sfârșitul toamnei, însă, președintele el-Sisi s-a dovedit a fi nu numai favorabil unui regim laic, ci și al unuia autoritarist, în care democrații și Frații Musulmani sunt în egală măsură reprimați. Pe de altă parte, poziția sa de condamnare a recentelor atacuri teroriste de la Paris arată cum intenționează să se poziționeze în războiul cu fundamentalismul sunnit, iar laicitatea pe care o conferă regimului său este de natură să îl apropie de interesele occidentale.
Tunisia, care a votat în primul tur în octombrie, a trecut prin aceeași bătălie între moderniști și islamiști, dar mijloacele angajate au fost aici politice, electorale și nu militare. Rezultatele sunt de departe în favoarea primilor, progresiștii domnului Essebsi, liberalii, naționaliștii și socialiștii reunind un număr de 137 de locuri, față de cele 69 ale islamiștilor din partidul Ennahda. Așa cum era de așteptat, societatea tunisiană, cu o clasă mijlocie mult mai puternică și cu o cultură mult mai occidentalizată decât majoritatea celor nord-africane, a optat în favoarea unui regim secular. Pe de altă parte, domnul Essebsi și partidul Nidaa Tounes pe care îl conduce nu sunt nou-veniți în politica tunisiană, ci dimpotrivă, sunt moștenitori ai vechiului regim autoritarist al lui Ben Ali. Faptul că nu vor deține majoritatea în parlament, ceea ce-i va obliga să încheie alianțe cu alți moderniști va face, poate, mai dificilă revenirea la un model dictatorial de guvernare.
Privind din perspectiva confruntării între fundamentalismul islamist și politica seculară, victoria acesteia din urmă atât în Tunisia cât și în Egipt, este, desigur, salutară. Cele două state reușesc, în felul acesta, să scape atât de extremismul fundamentalist cât și de descompunerea internă care afectează astăzi, în aceeași regiune, Algeria și Libia. Pe de altă parte, urmând căi și adoptând soluții locale diferite, constatăm că aceste două societăți au răspuns, la patru ani distanță de la înlăturarea unor dictaturi, cu un reflex de repliere tocmai în jurul vechilor formule politice. Este o soluție care pare să confirme, cel puțin pentru moment, teoria conform căreia numai formulele autoritariste se pot împotrivi cu succes progresului fundamentalismului islamic în aceste state.
Turcia, îndrăgostită de Erdogan ?
În luna august Recep Tayyip Erdogan a câștigat pentru a patra oară o cursă electorală națională, de această dată aflându-se pentru prima dată în fața alegătorilor într-o campanie prezidențială. Victoria este clară, domnul Erdogan obținând încă din primul tur peste 50% din voturi și situându-se cu aproximativ 14 procente mai bine decât următorul clasat, universitarul și diplomatul pro-occidental Ekmeleddin Ihsanoglu. Desigur, victoria aceasta a fost favorizată nu numai de capacitatea fostului prim-ministru de a asocia discursul populist-naționalist-conservator religios cu o politică favorabilă afacerilor și creșterii economice, ci și de incapacitatea opoziției de a promova o candidatură unică în primele alegeri directe pentru funcția supremă în stat.
Rezultatul nesurprinzător al alegerilor a fost destul de repede urmat de o serie de gesturi politice la fel de nesurprinzătoare, având în vedere faptul că Recep Erdogan nu este deloc o figură politică nouă: promovarea unor opinii politice, cu intenția de transformare în legislație, impregnate de spirit islamic-conservator, reprimarea kurzilor care intenționau să traverseze granița siriană pentru a veni în sprijinul co-etnicilor asediați în Kobani de forțele ISIL, atitudini în mod interesat inflexibile în problema sprijinirii efortului militar internațional anti-ISIL și, în urmă cu numai două luni, afirmarea publică a opiniei conform căreia conceptul de egalitate între sexe este absurd. Tot ceea ce știm despre domnul Erdogan ne indică faptul că își va folosi funcția nou-dobândită pentru a îndepărta Turcia de traseul său modern, pentru a o reorienta, în cel mai bun caz, către o formulă de societate în care favorizarea afacerilor se asociază cu conservatorismul de inspirație islamică.
Rămâne de văzut dacă aceste două elemente se pot combina, însă, atât de armonios într-un model statal. Pe de altă parte, domnul Erdogan este un lider cu o capacitate remarcabilă de a-și identifica dușmani, de la vechi aliați politici islamiși la pro-democrați, de la jurnaliști și intelectuali pro-europeni la femei, la care se adaugă armenii, kurzii, evreii și, în general, orice grup care-i poate servi de inamic spre care poate orienta tirul unei retorici populiste. Acest discurs se adresează și poate fi pe plac, ce-i drept, majorității cetățenilor turci, dar unei majorități fragile. Harta electorală este sugestivă: culorile președintelui Erdogan domină centrul țării, Anatolia, Turcia profundă, dar sunt de departe dominate în zonele vestice și răsăritene, chiar și în regiunile mai dezvoltate din centru, acolo unde pro-occidentalii și, după caz, kurzii, preferă alte viziuni politice. Este o balanță care se poate întoarce împotriva lui, mai ales într-o societate polarizată de stilul său politic. Poate să piardă susținerea populației conservatoare dacă politica sa economică eșuează, dar și dacă aceasta are succes: în primul caz pentru că și-ar dezamăgi susținătorii actuali, în cel de-al doilea pentru că progresul economiei ar atrage progresul consumului, iar acesta este principalul vector al modernizării unei societăți, așa cum istoria ultimului secol a demonstrat-o chiar în Turcia.
Afganistanul după Karzai
În luna septembrie, după nu mai puțin de 13 ani de la intervenția NATO și căderea regimului talibanilor, Afganistanul a reușit prima sa tranziție democratică de putere. Persoana care s-a impus în acest proces electoral, nu lipsit de evenimente controversate, este Ashrag Ghani, economist în a cărui carieră se află și un mandat la Banca Mondială. Temerile analiștilor sunt, totuși, legate mai puțin de capacitatea sa de a reface economia cât de problemele de stabilitate politico-socială pe care țara le va avea de rezolvat odată cu încheierea misiunii trupelor NATO. Chestiunea stabilității este cu atât mai presantă cu cât disputa dintre domnul Ghani și adversarul său în alegeri, Abdullah Abdullah, nu a fost numai una de natură politică (cel de al doilea a refuzat timp de peste două luni să își recunoască înfrângerea), ci are și o conotație etnică. Fiecare dintre cei doi candidați a fost sprijinit în alegeri de către una dintre cele două etnii principale din Afganistan: pachtunii din sud au luptat pentru victoria lui Ghani, iar tadjicii din nord pentru Abdullah. Guvernul de uniune națională care a rezultat din negocierile post-electorale (pentru succesul cărora a fost nevoie de intervenția Statelor Unite) va avea un succes măsurat înainte de orice de capacitatea de-a ține împreună forțele moderate ale celor două etnii afgane în fața pericolului comun pe care-l reprezintă talibanii rebeli. Dincolo de începutul dificil, mandatul domnului Ghani, dat fiind profilul modern al noului președinte precum și acordul intern negociat cu fostul său rival, acum prim-ministru Abdullah, are șanse să mențină și poate să dezvolte politicile de liberalizare socială începute în țară. Să nu uităm, însă, că vorbim despre o societate în care școlarizarea tinerelor fete se numără încă printre obiectivele majore.
Omul nou din India
Victoria Partidului Popular Indian (BJP) al lui Narendra Modi era un lucru anticipat în toate sondajele care au precedat finalizarea alegerilor generale în 26 mai. Faptul că rezultatul era așteptat nu înseamnă, însă, că nu a trezit numeroase comentarii în presa indiană și în cea internațională, cu nuanțe care acoperă întregul spectru: de la tonul intrigat la îngrijorarea profundă. BJB a ajuns la putere după ce a înregistrat două înfrângeri serioase, în 2004 și 2009, de fiecare dată pierzând din ce în ce mai multe locuri în Parlament, până când în 2009 rămăsese cu puțin peste 50% din numărul de parlamentari pe care-i dobândise la alegerile din 1999, la apogeul istoric al succesului său electoral. Prăbușirea din ultimul deceniu a fost asociată cu retorica naționalistă destul de agresivă, probată politic în 2002 prin măsurile anti-musulmane pe care Narendra Modi personal le-a dirijat în Gujarat. Au fost atunci uciși aproximativ 2000 de oameni și 150000 deportați, totul într-o atmosferă de violență și abuz generalizat. De altfel, domnul Modi a primit din acest motiv și interdicție de-a intra pe teritoriul Statelor Unite și al Marii Britanii, interdicție ridicată abia câteva luni înainte de victoria sa din alegerile de anul trecut. Duritatea și radicalismul acestui politician i-a atras de-a lungul timpului comparații dintre cele mai puțin măgulitoare, de la Nero la Hitler și Putin. Preocuparea legată de faptul că cineva ca el a ajuns prim-ministrul Indiei, cea mai populată dintre țările democratice din lumea de astăzi, nu ne miră. De asemenea, nu sunt nejustificate nici întrebările privitoare la cauzele eșecului electoral înregistrat de Partidul Congresului, condus de dinastiea Nehru-Gandhi și aflat în centrul Alianței Progresiste (UPA), care nu a mai pierdut de foarte mult timp alegerile generale.
Înfrângerea politicii clasice este uimitoare din mai multe motive. Cum este posibil să-i fie preferat tânărului și prezentabilului Rahul Gandhi, mult mai vârstnicul Narendra Modi? De ce este înlăturat de către electorat moștenitorul dinastiei politice care a făcut din India democrația care este astăzi, în favoarea unui politician controversat ca domnul Modi, aflat în fruntea unui partid care în acest secol a primit din partea electoratului indian numai dovezi de neîncredere? Paradoxal, o bună explicație vine tocmai din succesul politicii gandhiste. Pe de o parte, este vorba despre progresul social generat: lupta contra analfabetismului a dublat în ultimii 30 de ani proporția de cunoscători ai scrierii în India (astăzi, cota este de 68%); infrastructura și condițiile de viață s-au îmbunătățit, electrificarea este aproape generalizată, iar odată cu ele s-a accelerat și viteza transmiterii informațiilor; emanciparea progresivă a castelor de mijloc, care aspiră la mai mult decât oferă sistemul politicii alianțelor de castă care a fost piatra de temelie a Partidului Congresului de decenii; creșterea capacității economice a unei clase economice de mijloc, compusă din numeroși musulmani, care își bazează bunăstarea realtivă pe banii trimiși de membrii de familie care muncesc în străinătate, mai ales în țările din Golf. Nu mai puțin de 71 de miliarde de dolari au intrat în economia indiană anul trecut venind din partea acestei diaspora economice de dată recentă. Emanciparea culturală și economică a atras nevoia de emancipare politică, săpând la temelia politicii tadiționale gandhiste, care s-a bazat de-a lungul timpului pe două elemente: alianța dintre castele superioare, în primul rând brahmanii dintre care provin membrii dinastiei Nerhu-Gandhi, care aduc prestigiul și daliți, impurii, cei care sunt în afara sistemului de caste dar au forță numerică. În felul acesta, decenii la rând, India a fost condusă de o elită selectată dintr-un segment social care reprezenta mai puțin de 10% din societate, la care se adaugau, în mod demonstrativ, câteva personalități politice de sorginte modestă, aleși dintre daliți. Castele mijlocii aveau rareori acces la decizie, ori acest lucru a acumulat frustrări pe care Partidul Popular al lui Modi le-a putut fructifica anul trecut. Mai mult, promovând un lider care face parte din casta cea mai modestă, un sudra, BJP a convins să vină alături de el și un număr importanți de daliți, mai ales tineri. Rahul Gandhi, oricât de talentat, nu a putut scăpa de eticheta de moștenitor privilegiat, ceea ce a jucat în defavoarea sa într-o societate în care peste 60% din populație are sub 35 de ani și luptă zilnic pentru o viață mai bună. În fine, musulmanii, mereu loiali Partidului Congresului, persecutati de Narendra Modi în 2002 în Gujarat, ar fi fost de așteptat să rămână fideli vechilor lideri. Votul lor a fost, însă, zdrobitor în defavoarea lui Rahul Gandhi: 30% dintre voturile musulmanilor din Rajasthan au mers către Modi, chiar și mai mult în Uttar Pradesh și în alte circumscriții majoritar musulmane. Ceea ce doresc familiile musulmane este o dezvoltare internă care să permită tinerilor să câștige rămânând acasă, nu să-i oblige să își caute șansele aiurea. Putem spune că, pe fondul incapacității Patidului Congresului de-a ține pasul cu evoluțiile sociale pe care el însuși le-a generat, naționaliștii populiști din BJP au reșit să destructureze sistemul politico-electoral prin care familia Nehru-Gandhi a condus India mai bine de patru decenii.
La ce ne putem aștepta de la Narendra Modi? Oricât de nou ar fi domnul Modi în poziția de prim-ministru, nu este deloc nou în politică, așa cum am văzut. La fel se poate spune despre colegii săi, o treime dintre parlamentarii partidului fiind implicați în diverse dosare penale, din care nu lipsesc acuzațiile de corupție, violență, abuz în funcție etc. Pare puțin probabil că vor aduce o însănătoșire morală în politică. Narendra Modi, deși nu poate fi considerat un Hitler, ne putem întreba în ce măsură este un Putin sau, așa cum unii comentatori au spus-o deja, un fel de Erdogan al Indiei, conservator-naționalist în gândirea socială, dar cu o politică favorabilă creșterii economico-tehnologice. Contextul internațional al momentului ar putea să-i fie favorabil. Vizita sa în Statele Unite, la scurt timp după victorie și, pe de altă parte, la scurt timp de la ridicarea interdicției de-a intra în SUA, a fost un mare succes, tocmai pentru că a adus un mesaj de cooperare și dezvoltare a relațiilor economice. Comparând felul în care au fost primiți în India în această iarnă Vladimir Putin și Barack Obama, putem spune că s-a simțit destul de clar o preferință pentru cel din urmă. Desigur, în condițiile în care acordul nuclear propus de către președintele american era de nerefuzat. Nu în ultimul rând, în condițiile în care democrațiile lumii au în acest moment nevoie de toți aliații pe care-i și-i pot asigura, pentru că numărul și agresivitatea inamicilor a crescut îngrijorător.
Alegeri americane
Alegerile parțiale din 2014 au modificat structura Congresului, aducând victoria republicanilor în Senat. În felul acesta, democrații au pierdut majoritatea în ambele camere, lăsându-l pe președintele Obama într-o poziție mult mai dificilă decât cea în care se afla la începutul celui de-al doilea mandat. Chiar și pentru tradiția bi-partidismului politic american, în care capacitatea executivului nu este în mod necesar condiționată de majoritățile parlamentare partinice, situația președintelui este ingrată. Cu doi ani înainte de alegerile prezidențiale, întrebarea care se impune este evidentă: este acesta eșecul Partidului Democrat, sau al președintelui? Analiza rezultatelor nu poate să facă abstracție de prăbușirea nivelului de satisfacției al cetățenilor față de politica președintelui, care a scăzut sub 50%. Această nemulțumire nu s-a manifestat, însă, printr-un vot negativ față de democrați ci, mai degrabă, prin absența de la vot a electoratului care a generat victoria președintelui Obama în campania “Yes we can” din 2008: tinerii, minoritățile, diverse categorii sociale devaforizate. Prezența la vot a fost o serioasă problemă: s-au prezentat aproxitamativ 40% dintre electori, iar între tineri absenteismul a fost de 80%. Nu este de mirare că electoratul republican, mult mai disciplinat și previzibil, a avut câștig de cauză.
Comentatorii internaționali, preocupați mai mult de poziția Statelor Unite de lider al lumii democratice, au pus această situație pe seama unei dezamăgiri pe care aparenta lipsă de strategie a președintelui Obama în combaterea principalelor pericole profilate în 2014, agresiunea rusă în Ucraina și ascensiunea ISIL. Dezastrul rublei, determinat de evoluțiile de pe piața petrolului, arată însă că președintele are o strategie, poate nu atât de belicoasă pe cât cer republicanii, dar eficientă pe termen mai lung. Ca de atâtea ori, însă, votul intern are legătură mai degrabă cu problematica internă decât cu cea internațională. Mai exact, dezinteresul pentru vot indică neîncrederea în capacitatea factorului politic de a rezolva problemele economice cotidine ale oamenilor și de ale influența viața în mod direct. Partea mai greu de înțeles este faptul că se întâmplă tocmai acum, într-un moment în care Statele Unite stau mult mai bine decât alte economii de piață în privința locurilor de muncă generate, iar previziunile pentru 2015 sunt încurajatoare.
Mai degrabă pare, așadar, să fie o criză a încrederii în relevanța leadership-ului decât o personalizare a dezaprobării. Succesul republicanilor este, desigur, rezultatul unui val electoral anti-establishment, cum au remarcat aproape toate analizele, dar nu unul pro-activ, ci negativ, care se exprimă prin dezinteresul față de vot și nu prin caracterul militant de o parte sau de alta. Este de înțeles faptul că cetățenii americani votează sau nu în funcție de încrederea pe care o au în propria clasă politică, dar relevanța alegerilor pe care le fac depășește cu mult interesele domestice. Pe măsură ce se apropie alegerile prezidențiale din 2016, interesul internațional sporește și se înmulțesc analizele care încearcă să îl identifice pe următorul (sau următoarea?) lider al democrațiilor dezvoltate.
Cele mai importante campanii electorale din 2014 s-au încheiat cu rezultate care reflectă o criză a leadership-ului la nivel internațional. Fie au însemnat replieri ale unor societăți pe poziții conservatore și prudente, ca în Tunisia și Egipt, fie au favorizat forme noi e populism, un soi de asociere surpinzătoare între politica socială tradiționalistă și cea economică hiper-tehnologică, ca în Turcia și India, fie sunt pur și simplu expresia unei progresive pierderi de încredere în bunele intenții și capacitatea politicii clasice de a aduce beneficii în viața cetățenilor, ca în Europa și Statele Unite. Succesul radicalilor, de dreapta și de stânga, în Europa este și el reflectarea acestei crize politice mondiale. Este numai o criză a încrederii, sau este și o criză a resurselor umane pe care se bazează sistemul politic clasicizat în epoca postbelică? Cel mai probabil, ambele. Lipsa de încredere în lideri, fie că este vorba de încredere în intențiile lor, fie de încredere în capacitatea lor de acțiune, nu poate fi desprinsă de spectacolul neconvingător al figurilor, personajelor și ideilor care se perindă pe scena politică actuală. Iată de ce victoria Syriza în Grecia nu poate fi considerată nici surprinzătoare, nici un caz izolat. Este mai degrabă simptomul agravat al unei boli de sistem de care suferă mediul politic internațional, mai exact relația dintre acesta și societățile pe care le guvernează și nu este deloc exclus ca astfel de simptome să mai apară, cât timp establishment-ul politic nu înțelege adevărata valoare a exercițiului auto-reflecției critice. Este inutil să remarcăm faptul că domnul Tsipras este, cel mai probabil, un demagog ambițios, faptul că încearcă să smulgă prin șantaj avantaje pe care nu le merită, că are o retorică agresivă care pierde din vedere realitatea incapacității Greciei de a duce politici sustenabile nu în ultimii 10, ci în ultimii 50 de ani. Realitatea este că adversarii săi sunt incompetenți și iresponsabili dovediți, care nu au reușit să își convingă concetățenii că, primind o nouă șansă, nu vor repeta erorile guvernărilor precedente. Acest lucru este valabil pentru toate suprizele electorale ale anului trecut. Criza s-a extins mult dincolo de economie, a atins politicul, este globală și cere măsuri urgente de ajustare și corectare în gândirea și acțiunea politică, sau ușa va rămâne deschisă și pentru alți radicali, de orice orientare ar fi ei.
