„Prin instituirea Domeniilor Coroanei, ați afirmat din nou că monarhia ereditară constituțională este piatra angulară a edificiului nostru național și ați voit să-mi dați o nouă dovadă de iubire și de încredere. Primesc acest semn de devotament cu recunoștință și fiți încredințați că în Palatul Meu, care este al națiunii, toate ideile, toate simțămintele, toate nevoile cele mari ale țării vor găsi totdeauna un răsunet puternic și în toate împrejurările un sprijin călduros.” Carol I

Domeniul Coroanei-etui.indd

 

Cu aceste gânduri se adresa Regele Carol I corpurilor legiuitoare, la 8 iunie 1884, cu prilejul încheierii sesiunii în care s-au promulgat noua Constituție și Legea Domeniului Coroanei. În anul 1866, o dată cu alegerea și urcarea pe tronul României a Principelui Carol, era normal ca Parlamentul să-i voteze o listă civilă (o sumă de la buget), suficientă pentru reprezentare. În fiecare an, la discutarea bugetului se exprimau păreri contradictorii referitoare la suma alocată de buget, și așa foarte mică. Carol I era econom, protocolul era riguros controlat de monarh, însă, din fericire, Principele era vlăstarul unei familii bogate, astfel încât construcția Peleșului și constituirea colecției de tablouri au reprezentat cheltuieli însemnate suportate din averea proprie. Iată care era lista civilă anuală a monarhilor europeni în anul 1910. Austro-Ungaria era cea mai generoasă cu Franz-Iosif, acordându-i 26 de milioane de corone, urmată de sultan, de Regele Prusiei, de țar, de Regele Italiei, al Angliei, pe locul al doisprezecelea aflându-se Regele Carol I cu 1.400.000 coroane, urmat doar de Principele Muntenegrului.

Principele Carol I solicita adesea bani șefului Casei de Hohenzollern, pentru a completa nu doar nevoile Palatului, ci și operele de binefacere pe care Principele le subvenționa, ca și reparațiile și restaurările de biserici sau mănăstiri. Din aceste motive, în Adunarea Deputaților din 4 ianuarie 1871, se propune acordarea unei donații anuale de 300.000 lei și a venitului de 30.000 lei al unei moșii a statului, Măriei Sale Doamna Elisabeta. Cu delicatețea și modestia ce o caracterizau, Principesa va declina oferta.

 

După declararea României ca Regat în anul 1881, cheltuielile de reprezentare ale Casei Regale au crescut. În această situație, se pune accent pe problema majorării listei civile. O soluție ce nu afecta bugetul a fost prezentată Adunării Deputaților de către Andrei Vizanti, în numele unui grup de deputați. Propunerea avea în vedere destinarea unor suprafețe de pământ agricol și de păduri care să constituie Domeniul Coroanei. Acestea rămâneau în proprietatea Statului, dar erau date în administrarea Casei Regale, beneficiul rezultat urmând să completeze lista civilă.

 

Să reținem, însă, că numai printr-o bună administrare se puteau obține beneficii!

După o serie de discuții, legea privind Domeniul Coroanei a fost votată în Parlament la 5 iunie 1884, fiind apoi promulgată prin Decretul Regal 1789/9 iunie 1884. Rezultatul votului este consemnat de Regele Carol I în Jurnalul 2 său, în ziua de 5 iunie 1884. Interesantă a fost următoarea precizare a sa: „Maiorescu a vorbit foarte bine (era în opoziție), Brătianu a fost foarte energic și priceput în întreaga afacere”.

 

Din cele 1200 de moșii ale statului, au fost afectate Domeniului Coroanei 12 moșii, ceea ce însemna un procent de 1%. Amintim aceste domenii: Rușețu (Brăila), Sadova (Dolj), Segarcea (Dolj), Cociocul (Ilfov), Gherghița (Prahova), Clăbucetu-Taurului și Muntele Caraiman (Prahova), Domnița (Râmnicu-

Sărat), Bicazul (Neamț), Mălin (Suceava), Borca, Sabașa-Farcașa (Suceava) și Dobrovățu (Vaslui).

 

Legea Domeniului Coroanei cuprindea 12 articole, în care se preciza clar alcătuirea și funcționarea sa. Astfel, la articolul 2 se arăta: „Coroana are dreptul de folosință asupra suprafeței și a subfeței acestor proprietăți, fără a fi supusă la vreo dare de cauțiune. Ea are facultatea de a exploata aceste bunuri directamente sau prin darea în arendă. În acest din urmă caz, termenul locațiunei nu poate trece peste 10 ani”. De asemenea, prin lege, proprietățile domeniului Coroanei erau scutite de impozitul către Stat, urmând a suporta „însă dările către județ și comună”. În privința administrării Domeniului Coroanei, articolul 8 prevedea că ea se face „de un îngrijitor numit și plătit de Coroană, și care nu are caracterul de funcționar public”, care va purta titlul de administrator al Domeniului Coroanei.

 

După crearea Domeniului Coroanei în octombrie 1884, Regele Carol I îl numește ca administrator al acestuia pe Ion Kalinderu, care va deține această funcție timp de 30 de ani, până la sfârșitul vieții. La 1 decembrie 1884, regele Carol I însemna în Jurnalul său: „Ora 5. Întâlnire cu Kalinderu care a fost la Sadova. Hotărât pentru dânsul salariul de 24.000 de franci, el este puțin surprins”. De atunci, Kalinderu avea să se întâlnească de 2-3 ori pe lună cu Regele, între orele 5-7 d.a., pentru a discuta problemele Domeniului Coroanei.

 

Cine cercetează modul în care au fost administrate domeniile este surprins de preocuparea permanentă a Regelui Carol I pentru îmbunătățirea situației sătenilor de pe aceste teritorii și a celor din zonele învecinate. De aceea, imediat după crearea lor, Regele Carol I oferă, la 10 decembrie 1884, 10.000 de franci și înzestrează bisericile de pe domenii cu cele necesare liturghiei și școlile cu manuale. Ulterior, la 11 martie 1886, va mai dona suma de 60.000 franci pentru construcția de școli pe domenii.

 

Ion Kalinderu a fost un adevărat slujbaș al statului, un model de demnitar. El a considerat numirea sa ca administrator al Domeniului Coroanei „ca pe cea mai completă și onorantă misiune a vieții mele”. El a înțeles să transforme Domeniul Coroanei într-o școală de agricultură și silvicultură, convins fiind că „nimic nu e mai convingător, mai ales pentru omul cu carte puțină, ca exemplul care vorbește ochilor”  (3).

 

Imediat după numire, preocuparea lui Ion Kalinderu a fost să cunoască situația moșiilor domeniului în privința suprafețelor și hotarelor, a regimului de exploatare, dar și situația acestora la fața locului.

 

De aceea, el a cerut și a primit de la Ministerul Agriculturii și Domeniilor, la 25 octombrie 1884, inventarul planurilor și hotărniciilor moșiilor, cu specificarea anului în care au fost întocmite, numele inginerilor hotarnici și autoritatea la care s-au trimis.

 

În același timp, Ion Kalinderu primește situația arendării moșiilor, în care se preciza perioada arendării, numele arendașului, arenda anuală convenită și suprafața agricolă și silvică arendată. Merită să arătăm că printre arendași s-a numărat și P.A. Haracopolu (4), de origine grec, care a înțeles să ofere în anul 1899 o parte din averea sa pentru a înălța Biserica Greacă, ambasada și o școală grecească pe terenul de la intersecția Bulevardelor Ferdinand și Pache Protopopescu.

 

Tot acum, în decembrie 1884, Ion Kalinderu va vizita moșiile de la Sadova, Bicaz și Mălini. La 17 decembrie 1884, Regele Carol I consemna în Jurnalul său că între 5-6.30 l-a primit pe Kalinderu, care se întorsese de la Bicaz și că aceasta este „o moșie care e foarte greu de exploatat și care se află într-o stare foarte proastă. E dată în arendă…” (5). Moșiile fiind arendate de Stat când s-a înființat Domeniul Coroanei, exploatarea în regie a început mai târziu și treptat între anii 1886-1893. Atunci Administrația Domeniului Coroanei a decis luarea unor măsuri speciale. Astfel, pe cele 49.456 ha de pământ arabil, s-a trecut treptat de la o cultură obișnuită la o cultură rațională, întemeiată pe asolamente potrivite terenului și împrejurărilor locale.

 

Pentru prima oară în țara noastră, s-au împădurit terenurile degradate, îndeosebi „nisipurile zburătoare”. Un model au fost împăduririle cu salcâmi pe Domeniul Sadova, pe o suprafață de circa 3.600 ha. A început pretutindeni să se întrebuințeze îngrășăminte. S-au făcut drumuri și șosele, atât în interesul transportului produselor proprii, cât și al locuitorilor, cărora le trebuia adesea prea mult timp ca să ajungă la gară sau la locul de desfacere mai apropiat.

 

În afară de cereale, a început cultivarea plantelor textile, industriale și comerciale, precum și a viței de vie. Iar pentru cultivarea viței de vie s-au format secții deosebite pe domeniile mai apropriate și mai mari cum era Segarcea din jud. Dolj, unde s-au procurat instalații perfecționate pentru producția vinului și pentru păstrarea lui în bune condiții. Fiecare domeniu s-a înzestrat cu clădirile și cu anexele necesare unei exploatații moderne, toate construite după ultimele cunoștințe tehnice. Pentru aceste construcții, suma cheltuită, până în anul 1910, a fost de circa 10.000.000 lei (6).

 

De asemenea, s-a dat o deosebită atenție creșterii animalelor și îmbunătățirii calității genetice a rasei vitelor locuitorilor. În cele din urmă, s-au organizat concursuri anuale de vite pe fiecare domeniu, cu premii date de Domeniul Coroanei. Pe lângă îmbunătățirea raselor indigene prin selecție, prin hrană adecvată și prin îngrijire deosebită în infirmerii de vite special create, s-au adus pe fiecare domeniu reproducători străini din toate speciile de animale. Astfel, pe Domeniul Segarcea s-a înființat o herghelie mare în care se creșteau cai pur-sânge englez și cai de tracțiune de rasă percheronă și ardeneză (7).

 

Din rasa bovină, la Lăptăria Periș de pe Domeniul Cocioc s-au adus tauri și vaci de Algan, iar la celelalte moșii se creșteau rasa Pinzgan și îndeosebi rasa moldovenească (8).

 

Tot așa, se țineau oi și porci în număr mare, aleși din cele mai bune rase, oi Merinos, porci Yorkshire, Mangalița și altele. Industriile anexe agriculturii, precum lăptăria, frânghieria, olăria, țiglăria, împletiturile în răchită progresau pe zi ce trecea. Pădurile Domeniului Coroanei, cu o suprafață de 80.264 ha, care erau nu numai un izvor de bogății, ci și o podoabă a acestora, se exploatau după amenajamente aprobate de Ministerul Agriculturii și al Domeniului, decretate de M.S. Regele.

 

Pentru o mai lesnicioasă exploatare, s-au construit căi ferate, funiculare, drumuri și canale, iar pentru a ridica mai mult valoarea comercială a lemnului, s-au făcut numeroase instalații.

 

Administrația a înțeles să valorifice economic pădurile de munte, construind instalații de transport speciale și căi ferate (9). Pentru dezvoltarea exploatării pădurilor, Administrația Domeniului Coroanei s-a servit de firma G. Eichler, stabilită în țară din anii 1880 și cu care Domeniul Coroanei a fost de la început în relații de afaceri, mai ales pentru lemnul de rezonanță, adică scânduri subțiri și elastice, care intră în construcția pianelor, viorilor etc.(10). Acest lemn se exporta în cantități apreciabile în Franța, Anglia și America.

 

În anul 1905, pe domenii a început fabricarea de jucării și păpuși. S-a luat pildă de la orașul Nürnberg, unde această fabricație aducea câștig pentru mulți locuitori (11). Această activitate s-a introdus pe Domeniul Mălini, dându-se astfel ocupație femeilor și copiilor, care nu puteau munci în pădure.

 

Din punct de vedere financiar, activitatea Domeniului Coroanei a fost urmărită cu profesionalism și rigurozitate de administrația centrală. Mărturie stau documentele ce ne-au fost transmise peste timp și păstrate cu grijă și respect la Arhivele Naționale mai bine de 100 de ani.

 

Sunt impresionante rapoartele pe care Administratorul Domeniului Coroanei, Ion Kalinderu, le înaintează Regelui Carol I, cu situația exercițiului bugetar pe fiecare an. Impresionează prin concizie, claritate și scris. Majoritatea acestor documente se află în Dosarul nr. 1290, denumit „Domeniul Coroanei. Bugete 1891-1912. Conturi etc.”, care poate fi găsit în Fondul Casa Regală de la Arhivele Naționale. Acest dosar nu a fost cercetat până astăzi.

 

Spre exemplu, anul bugetar pentru 1893 începea la 1 aprilie 1893 și se termina la 31 martie 1894. Fiecare raport era însoțit de un „Tablou general al Bugetului pentru Veniturile și Cheltuielile Administrației Domeniului Coroanei” și două anexe, unde se defalcau sursele veniturilor și natura cheltuielilor. Toate rapoartele purtau aprobarea Regelui Carol I, care le semna cu semnătura oficială sau cu o semnătură scurtă.

 

Adesea, pe lângă raportul care însoțea Bugetul anual, administratorul Domeniului Ion Kalinderu prezenta Regelui spre aprobare și o „expunere însoțită de un tablou relativ la construcțiile ce urmau a se executa în anul bugetar, respectiv cu valoarea lor”.

 

Am arătat că, prin crearea Domeniului Coroanei, s-au pus la dispoziția Casei Regale 12 moșii pentru a le administra, beneficiul completând Lista Civilă. Condiția esențială, însă, era ca această instituție a Administrației Domeniului Coroanei să devină rentabilă printr-o bună organizare și funcționare, astfel încât să asigure un excedent. Și acest lucru s-a realizat grație competenței și priceperii lui Ion Kalinderu și se regăsește într-un document, aflat în dosarul mai sus amintit „Tabloul încasărilor, cheltuielilor și profitului” pe anii 1884-1912.

 

Situația financiară prezentată arată că cheltuielile Domeniului Coroanei se ridicau în medie la un procent de 24-30% din încasări, astfel că sumele rămase puteau asigura, alături de Lista Civilă, cheltuielile cerute de o Curte Regală. O excepție au făcut-o anii 1906-1908, când ele s-au ridicat la un procent de 41-57% din încasări, datorită programului amplu de construcții.

 

Trebuie, de asemenea, să arătăm atenția cu care se țineau cheltuielile administrației. În dosarele aflate în fondul Administrației Domeniului Coroanei există numeroase documente care prezintă plățile făcute pe ani, luni și zile. Sunt cuprinse sumele cheltuite pe abonamente la diverse ziare (Curierul Financiar, Voința Națională) și reviste (Bunul Econom, Revue des Eaux et Forêts, Revista Generală de Administrație, Revista Literară și Politică), pentru procurarea de cărți destinate bibliotecilor școlare, până la onorariile arhitecților și inginerilor „în contul de planuri și supravegherea lucrărilor de construcții”; de la plata șefilor de regii, silvicultorilor, cartografilor, pictorilor zugravi de biserici până la aceea a antreprenorilor de construcții și societăților de asigurare contra incendiilor; dar și cheltuielile pentru cumpărarea hârtiei și cernelii de la Librăria Socec, a termometrelor, pentru plata legatului cărților și înrămării tablourilor, până la cumpărarea hamurilor și chiar a stricninei, necesară domeniilor pentru „stârpirea lupilor”.

 

Marea problemă cu care se confrunta țara, la sfârșitul secolului al XIX-lea, era problema țărănească. Iar pentru soluționarea sa, educația trebuia să devină cel mai eficient mijloc de ridicare economică și culturală. „Calea aceasta a luminării, spunea Ion Kalinderu, a formării caracterului și a conștiinței, a adunării de cunoștințe practice este, după umila mea părere, aceea prin care trebuie să căutăm a ridica situația materială și culturală a clasei celei mai numeroase a Statului nostru” (12.)

 

De aceea, Administrația Domeniului Coroanei nu a cruțat nicio cheltuială pentru a înzestra satele de pe domenii cu clădiri de școală, biserici, primării, teatre sătești, îndemnând totodată pe locuitori să ia parte la societăți culturale, biblioteci, bănci populare, șezători, ateliere, grădini școlare, cursuri de adulți, infirmerii și alte instituții pe care le-a înființat. Pe fiecare moșie s-au construit ateliere meșteșugărești, țăranii având astfel de lucru tot anul și învățând totodată o meserie. Au apărut astfel ateliere de strungărie, tâmplărie, ceramică, țesături, împletituri, frânghii etc.

Toate aceste clădiri precum și cele necesare exploatării au fost executate în condițiile cerute de regulile tehnice și sub supravegherea unor specialiști. În același timp, pentru a îndeplini una din dorințele intime ale M.S. Regele Carol I – îmbunătățirea traiului țăranilor în privința condițiilor de locuit –, Administrația Domeniului a luat măsuri să sprijine sătenii spre a-și construi case de locuit în condiții igienice și economice, conform regulamentului și planurilor tip întocmite de serviciul tehnic al Ministerului de Interne. Pentru aceasta, le-a pus la dispoziție „proiectul de casă țărănească, întocmit de Domnul D. Maimarolu, arhitect al Ministerului de Interne, proiect de o concepție reușită, prin simplitate și bunul gust cu care este întocmit” (13). Iar, spre a fi mai practică măsura, administrația a hotărât ca pe fiecare domeniu să se clădească, în anul 1891, case model, după care să se orienteze țăranii în clădirea celor proprii.

Pentru dezvoltarea intelectuală a locuitorilor și pentru a răspândi cunoștințele folositoare printre ei, Domeniul Coroanei a luat hotărârea de a publica o bibliotecă populară în care, în 1906, apăruseră 42 cărticele, care au costat peste 70.000 lei. Aceste cărți se împărțeau gratuit sătenilor.

Spre a îndeplini pe o scară mai mare opera de propagare a progreselor culturale pe care le urmărea, Domeniul Coroanei a luat parte, de la înființarea sa, la toate expozițiile cu caracter agricol și industrial organizate în țară și în alte părți. Și aceasta deoarece Ion Kalinderu aprecia „că omul de la sat va fi mult mai interesat de activitatea desfășurată pe domenii, doar în condițiile în care i se prezintă lucruri concrete” (14.) 

Prima expoziție națională organizată în țara noastră, la care a participat și Domeniul Coroanei, a reprezentat-o Expoziția Generală Română din anul 1906. Evenimentul comemora 40 de ani de domnie a Regelui Carol I și 25 de ani de la proclamarea regatului. Cu acest prilej, administrația a construit un Pavilion al Domeniului Coroanei, în care și-a prezentat toate ramurile de activitate. El era amplasat în fața pieței Mihai Viteazu, pe calea Moldovei, și se remarca prin stilul pur românesc (15). Era opera arhitectului Joseph Exner și a antreprenorului Nae G. Andrei Făgădău (16). Despre acest pavilion, Nicolae Iorga spunea: „E cochet, armonios, și n-are mai multe podoabe decât trebuie. Grădinița din față îl face mai plăcut. Titlul era scris cu litere chirilice, mulți crezând că este un pavilion muscălesc, bulgăresc sau sârb” (17). 

Pentru a putea realiza acest vast program, Ion Kalinderu a înțeles să-și aducă alături oameni de nădejde, pentru care competența și cinstea, seriozitatea și responsabilitatea constituiau repere de viață. A apelat la diplomați ai Școlii Centrale de Agricultură de la Herăstrău, ai Școlii Speciale de Silvicultură de la Brănești, ai Academiei Forestiere de la Schemnitz, ai Academiei Silvice din Viena. 

Devenit rentabil, Domeniul Coroanei a radiat acțiunea binefăcătoare asupra zonelor unde se aflau moșiile, contribuind la ridicarea sau susținerea unor instituții culturale, a nevoiașilor, a învățământului, iar după întregirea țării, la crearea așezămintelor destinate invalizilor, orfanilor de război sau a altor opere de binefacere. 

După 1918, acțiunea Domeniului Coroanei s-a extins și în Transilvania, unde Institutul pentru Studiul Istoriei de pe lângă Universitatea Daciei Superioare a fost creat din fondurile Domeniului. Instituție de luptă împotriva sărăciei, factor de educație și culturalizare a satelor, prin metoda și activitatea rațională Domeniul Coroanei a constituit un exemplu a ceea ce se poate realiza, într-un timp scurt, într-o țară care trebuia să facă pași mari, dar siguri, pe calea progresului, spre a-și putea susține astfel statutul public câștigat din momentul urcării pe tron a Principelui Carol (18).

După dispariția lui Ion Kalinderu, la conducerea Domeniului Coroanei va fi numit Barbu Știrbei. Acesta îl va administra între anii 1914-1919, într-o perioadă extrem de grea datorită Primului Război Mondial și reformei agrare care a urmat în acei ani. Reducerea suprafețelor cultivabile ale Domeniului Coroanei cu aproape 27.000 ha teren agricol și 10.000 ha păduri, munți și pășuni a determinat și o diminuare a inventarului agricol și a șeptelului, și așa reduse din pricina războiului. 

În anul 1921, este numit administrator al Domeniului Coroanei generalul Ernest Ballif (1921-1941), care se va confrunta cu criza economică mondială din anii 1929/1934, ce va afecta și domeniile. Revitalizarea pe care o va cunoaște Domeniul Coroanei între 1934-1946 s-a datorat cererilor tot mai mari pentru export, în special de produse forestiere. Izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial și apoi seceta și starea de sărăcie pe care a traversat-o țara începând cu anul 1945, odată cu instaurarea guvernelor impuse de „aliatul sovietic”, a dus la o nouă scădere a activității Domeniului Coroanei. 

Se cuvine să arătăm atitudinea Regelui Mihai, în aceste vremuri de restriște, privind administrarea Domeniului Coroanei. Deși tânăr, a înțeles că are datoria „să urmeze tradiția trasată de Regele Carol I”, iar pentru aceasta a dorit să cunoască personal problemele agricole, silvice și viticole la fața locului, pentru a da „directivele necesare pentru o cât mai bună și utilă administrare a tuturor bunurilor Domeniului Coroanei”. 

Când a fost cazul, a luat măsuri ferme. Mărturie stau cele 5 argumente pe care le pune ca rezoluție pe actul de demitere al generalului Manolescu, în anul 1942, când avea numai 21 de ani. 

După înlăturarea brutală a monarhiei, la 30 decembrie 1947, a urmat inventarierea bunurilor care, la acea dată, constituiau Domeniul Coroanei, odată cu a acelora care formau patrimoniul fostei case Regale și a acelora ce aparținuseră Regelui Mihai. La 7 ianuarie 1948, s-a instituit o comisie pentru identificarea, păstrarea și administrarea acestor bunuri. Apoi, comisia  l-a numit, la 30 ianuarie 1948, pe Sava Albert în calitate de supraveghetor general al actelor de administrare relative la aceste bunuri, iar pe lt. col. Ionescu C. Petre – supraveghetor special pentru bunurile ce constituiseră Domeniul Coroanei (19). 

La Arhivele Naționale se păstrează multe din procesele-verbale ale acestor inventare. Ele pun în evidență atenția cu care erau înregistrate bunurile, de la pavilioanele de administrație și locuințele personalului până la cotețul de păsări și cușca pentru câine, de la numărul de putini și butoaie până la cantitățile de ceapă și cartofi aflate în depozite. 

La 27 mai 1948, statul comunist, în furia lui împotriva a tot ce a însemnat trecut și adevăr în țara noastră, a naționalizat și Domeniul Coroanei, fără să știe, sau fără să vrea să știe că ele aparțineau statului, iar nu familiei regale. Cred că acum, când se împlinesc 130 de ani de la crearea Domeniului Coroanei prin legea votată de Parlamentul țării la 5 iunie 1884, avem datoria morală să încercăm recuperarea istoriei sale, închisă între copertele dosarelor, păstrate cu grijă și respect la Arhivele Naționale, însă puțin cercetată, din păcate. 

Acest demers este cu atât mai necesar, acum, pentru a putea ști și înțelege ce s-a întâmplat cu adevărat cu aceste moșii ale Domeniului Coroanei după preluarea puterii de către regimul comunist care le-a încorporat în întreprinderile agricole de stat și ocoalele silvice, dar și ce s-a întâmplat cu ele astăzi, după douăzeci de ani de democrație republicană, când au devenit proprietate publică. Avem nevoie să recuperăm această istorie, cu atât mai mult astăzi, când societatea românească, profund dezorientată, are nevoie de modele de societate și instituții care au funcționat, de modele de oameni care, prin cinste, corectitudine și competență, au realizat lucrări remarcabile. 

Și o astfel de instituție model a fost Domeniul Coroanei, un exemplu de eficiență, atunci când a fost condus de oameni atașați țării. Din păcate, bunurile de pe aceste moșii s-au distrus în timp sau chiar au dispărut din pricina indiferenței cu care au fost administrate. Tabloul ce ni se înfățișează este dezolant. La Cocioc-Periș, Rușețu și Domnița nu mai există nimic. La Gherghița se mai păstrează o școală și frontonul clădirii fostei Bănci Populare, care, prin grija unor oameni deosebiți, urmează să se transforme în Muzeu al localității. Tot aici se află și Biserica Domnească înălțată de domnitorul Matei Basarab în anul 1641, când și-a stabilit curtea domnească la Gherghița. Restaurată de Administrația Domeniului Coroanei în anii 1905/1906, este astăzi într-o stare jalnică, deși „monument de arhitectură”. 

Pe Domeniul Bicaz, soarta a vrut să se mai păstreze Casa de Administrație a moșiei, unde, în timpul războiului din 1918, au poposit Regele Ferdinand și familia regală; astăzi, clădirea adăpostește Primăria orașului Bicaz. De asemenea, aici se mai găsește clădirea fostului Teatru construit de administrație pentru săteni în anul 1909 și în care astăzi s-a amenajat Muzeul de Istorie al orașului Bicaz. 

Singurul domeniu care a reînviat după anul 2000 este Segarcea. Și acesta datorită faptului că el a fost preluat în proprietate de un om care a înțeles că Domeniul Coroanei Segarcea are un trecut glorios, cu rădăcini puternic ancorate în pământul țării, ce trebuie udate și scoase la lumină. L-am numit pe inginerul Mihai Anghel. 

Remarcăm  „pasul” făcut în ultimul deceniu de inginerul Mihai Anghel, cu stoicism și perseverență, pentru refacerea, extinderea și dotarea cu cele mai moderne utilaje a domeniului, spre a permite „o exploatare rațională și eficientă”, așa cum au dorit creatorii săi. Dar și ideea amenajării unui Ansamblu muzeistic al satului de pe Domeniul Coroanei, preluată de la administratorul acestuia, Ion Kalinderu, care spunea că: „nimic nu este mai convingător ca exemplul care vorbește ochilor”.

Articol publicat de  Nicolae Noica, fost ministru, scriitor, inginer, in editia tipărită Expres Magazin nr. 3.

 

NOTE:

 

1. Radu Ionescu, Domeniile Coroanei, Rev. Muzeului Național,

București 2001.

2. Carol I al României, Jurnal, vol. I 1881-1887, Ed. Polirom, 2007.

3. Catalog Administrația Domeniului Coroanei la Expoziția Generală Română 1906, Institutul de Arte Grafice „Carol Göbl”, 1906.

4. P.A. Haracopolu a fost arendașul Moșiei Segarcea, județul Dolj între anii 1883-1893, plătind o arendă anuală de 143.880 lei pentru o suprafață de 11.800 ha.

5. Carol I al României, Jurnal vol. I 1881-1887, Editura Polirom, 2007.

6. Pentru a avea un ordin de mărime a ceea ce ar însemna astăzi 10.000.000 lei din 1906, facem următoarea echivalare prin puterea de cumpărare a pâinii. Cu 1 leu, în 1906 se cumpărau 4 kg de pâine. Astăzi, 4 kg de pâine se cumpără cu 16 lei, ceea ce înseamnă că 10.000.000 din 1906 echivalează astăzi cu 160.000.000 lei, adică aprox. 37.000.000 €.

7. Catalog Administrația Domeniului Coroanei la Expoziția Generală Română din București, 1906, Ed. Inst. Arte Grafice „Carol Göbl”, 1906.

8. Ibidem.

9. Academicianul Victor Giurgiu apreciază că această problemă,

din păcate, nu este soluționată nici astăzi.

10. Catalog Administrația Domeniului Coroanei la Expoziția

Generală Română din București, 1906, Ed. Inst. Arte Grafice

„Carol Göbl”, 1906.

11. Ibidem.

12. Ion Kalinderu, Rolul învățătorului în formațiunea generațiilor noi, Biblioteca Populară a Administrației Domeniului Coroanei, București, 1896.

13. Arhitect Ion N. Socolescu, Domeniul Coroanei și construcția caselor țărănești, în Revista „Analele de Arhitectură”, anul I, 1890.

14. Narcisa Maria Mitu, Domeniul Coroanei Regale, Ed. Aius, Craiova, 2011.

15. Expoziția Generală Română, în lucrarea Călăuza oficială și

Catalogul expozițiunii autorizat de Comisarul general, București, 1906.

16. Arhivele Naționale, Fond: Administrația Domeniului Coroanei, dosar 32/1906.

17. Neamul Românesc, nr. 17, București, 6 iulie 1906.

18. Radu Ionescu, Domeniile Coroanei, Revista Muzeului Național București, 2001.

19. Nicoleta Ionescu-Gură, Între Domeniul Coroanei și averea

personală a Regelui, Magazin Istoric nr.11/1995.

loading...

3 COMENTARII

  1. Ar fi fost corect ca alaturi de acest articol laudativ la adresa „Domeniilor Coroanei” sa fie prezentate si pareri critice din partea contemporanilor, sau ulterior sa redati pareri ale unor istorici sau oameni de cultura ce au analizat subiectul din perspectiva istorica. In 1880 Carol I , sub un pretext politic oarecare, ameninta Guvernul cu abdicarea. Personal vad gestul suveranului ca un act de santaj aplicat clicii politice determinand-o sa recurga la masuri legislative benefice pentru principele Carol . Astfel, in 1881 Romania este declarata regat iar in 1884 apare legea „Domeniile Coroanei” cu toate avantajele descrise in articol ; argumente suficiente ca noul rege sa se razgandeasca.Clasa politica conducatoare de la acea vreme, ce continea multe elemente ce au facut parte din Monstruasa Coalitie , autoarea rasturnarii lui Cuza, avea tot interesul sa sustina fara rezerve noua institutie monarhica astfe incat „actiune” lor , dupa parerea mea criminala, de la 1866 sa ramana un act istoric justificat. Cu alte cuvinte vad lege din 1884 ca un demers politic necesar mai degraba pentru salvarea de catre politicieni a propriilor scaune decat invocata sustinere materiala a monarhiei si cresterea prestigiului ei pe plan international. Cat priveste marimea domeniului mi se pare exagerata alaturi de toate facilitatile fiscale in administrarea uzufructului ; astfel, sa inregistrat un regres in raport cu pricipiile legilor reformatoare ale lui Cuza(legea agrara si legea secularizarii averilor manastiresti). Sunt deplasate si chiar caraghioase aprecierile la adresa administrarii acestui domeniu in conditiile in care Casa Regala era singurul „competitor pe piata” scutit de impozit de stat, scutit de impozitul pe profit, scutit de vamuire in activitatile de import export si cu „relatii” , de buna seama privilegiate la guvern. In aceste conditii pe un domeniu nu ales la intamplare , de o intindere de 49456 h teren agricol si 129720 h paduri, reprezentand spre comparatie, o suprafata de 424 de ori mai mare decat terenul achzitionat la Nana de „piratul” de astazi (Basescu) , in aceste conditi asadar, era aproape imposibil ca rezultatele activitatilor economice derulate sa nu aiba succes. Administratorul Kalinderu, invocat in articol ca un profesionist sadea, avea toate mingile ridicate la fileu. Personajul a devenit jalnic in momentulul in care si-a ridicat nasul din hartiile cu venituri si cheltuieli si a devenit dintr-o data mare ganditor al epocii sale . In acest sens referindu-se la realizarile de pe domeniu remarca impactul benefic al acestora in ce priveste educarea taranimii. Spre dezamagirea mea autorul articolului da acest citat din bietul Kalinderu: „nimic nu este mai convingator ca exemplul ce vorbeste ochilor”. O fi, dar poate numai pentru gura casca si nu pentru oameni cat de cat instruiti. Domeniile Coroanei s-au dovedit a fi un falanster delimitat clar de restul tarii oferind in mod cu totul populist unele beneficii locuitorilor acelor locuri si impingand spre o saracie crunta marea majoritate a taranimii. Una este sa administrezi cateva petice de pamant in conditii privilegiate si alta este sa administrezi o tara si sa-i creezi un destin cum a facut-o Cuza. M-ar fi ineresat mai de graba citate ale lui Ion Creanga care in aceasta perioada se lupta cu plagiatorii manualelor sale care au aparut ca ciupercile dupa ploaie in anii 1880; m-ar fi ineresat parerea lui Caragiale ziarist in vremea aceea si mai ales parerea lui Mihai Eminescu care in aceeasiperioada si-a desavarsit opera politica remarcandu-se ca cel mai de seama om de atitudine din epoca. Toti cei trei corifei ai spiritualitatii romane au adus critici sau si-au exprimat rezerve privind Casa Regala; in schimb este de remarcat faptul ca toti trei au scris sau au intreprins actiuni in favoarea personalitatii Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. In 1906, din autoexilul sau de la Berlin, Caragiale avertiza conducerea de la Bucuresti sa nu ia masuri necugetate fata de taranime. Nu s-a intamplat asa , si in 1907 au fost ucisi 11 mii de tarani inregistrandu-se cel mai mare genocid din primul sfert de veac al secolului XX in toata Eoropa. In 1906, asa cum se relateaza in articol, Casa Regala era preocupata de constructia pavilionului reprezentativ al realizarilor de pe Domeniul Coroanei la o expozitie ce evoca 40 de ani de monarhie. Un an mai tarziu in 1907 regele a „disparut” complet din peisaj lasand politicienii sa se „descurce” . In felul acesta ,pentru mine, Carol I a intrat in istorie ca si campion la categoria ” Eu sunt mic nu stiu nimic…”

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.