Home Actualitate Despre politicieni (și absența lor)

Despre politicieni (și absența lor)

by Sorin Cucerai

Se ia un grup de oameni care trăiesc pe același teritoriu. Primul lucru pe care îl observăm e cât de diferiți sunt între ei respectivii. Unii sunt mai inteligenți, alții mai înceți la minte; unii mai înalți, alții mai scunzi; unii mai arătoși, alții mai urâți; unii mai bogați, alții mai săraci; unii mai educați, alții mai puțin educați; unii iubitori de jazz, alții iubitori de manele; unii mai cinstiți, alții mai dispuși să facă orice pentru a-și atinge scopurile; unii crezând în vreun zeu, alții atei; unii mai norocoși, alții loviți de ghinioane; și așa mai departe.

Ei bine, în orice timp și în orice loc politicianul există pentru ca oamenii ăștia să nu-și scoată ochii unii altora și să poată să coexiste în continuare. Asta e funcția lui fundamentală – și competența lui fundamentală: capacitatea de a menține pacea socială în condițiile în care societatea este compusă din indivizi (extrem de) diferiți.

Asta a făcut politicianul de când e lumea, și asta e menirea lui. De-asta în orice grup care continuă să subziste există cel puțin un politician: grupurile de oameni se sparg prin implozie când nu mai există politicieni care să asigure coexistența pașnică în interiorul grupului a fiecărui membru.

Spre deosebire de polițist, procuror, judecător sau militar, politicianul face asta prin mediere și negociere permanentă între interesele diferite ale membrilor grupului. Spre deosebire de preot, el nu are acces la vreo divinitate când face asta. În fine, spre deosebire de birocrat/ administrator/ manager, politicianul nu are la dispoziție proceduri (și nici puterea dată de funcție în raport cu ceilalți): fiecare nou posibil conflict în interiorul grupului e prin natura sa diferit de precedentele.

Pe scurt, competența fundamentală a politicianului e radical diferită de toate celelalte prin aceea că recursul la forță, la autoritate sau la precedent universalizabil îi sunt interzise. Când aplică instrumente de genul ăsta, politicianul iese din sfera propriu-zisă a politicii. Puterea politicianului derivă, paradoxal, din faptul că nu are niciun instrument de coerciție.

Astea fiind zise, mi se pare uimitor, trist și neliniștitor faptul că în România, când vine vorba de recrutarea de persoane în partide politice, lumea se uită la orice, mai puțin la măsura în care potențialul recrut are talent de politician. „Ce competențe are ăsta? Ce-a scris, ce-a făcut?”, întreabă toți, înțelegând prin „competențe” experiență profesională. Nimeni, absolut nimeni nu întreabă „cât de talentat e X la menținerea păcii sociale fără să recurgă la coerciție?”. Pentru că talentul ăsta – și doar talentul ăsta – dă măsura capacității cuiva de a fi bun politician.

A doua competență fundamentală a politicianului este cea de reprezentare. Politicianul nu se reprezintă niciodată pe sine, ci reprezintă grupul ca întreg. Pentru asta, el trebuie să înțeleagă – și să accepte ca legitime – toate diferențele din interiorul grupului. Un politician este cu atât mai bun cu cât e capabil să reprezinte grupuri tot mai largi, deci tot mai complicate: cu cât e mai larg un grup, cu atât diferențele dintre membrii lui sunt mai multe, iar negocierea și medierea între toate diferențele astea devine mai complicată.

Un ins care-i reprezintă doar pe cei asemănători lui nu e și nu poate fi un politician, pentru că nu reprezintă decât o parte a grupului – și nu-i înțelege pe cei diferiți de facțiunea lui. Ca să fii politician trebuie să înțelegi toate diferențele dintre membrii grupului și să le accepți pe toate ca legitime. Altfel nu reprezinți grupul ca întreg și nu garantezi coexistența pașnică a tuturor membrilor săi.

În fine, a treia competență fundamentală a politicianului este cea de lider. Un lider, în general, este acea persoană care reușește să rezolve cu succes problemele relevante ale comunității din care face parte. Liderul politic este, în consecință, acea persoană care, prin mijloace politice (deci fără coerciție), rezolvă problemele relevante ale grupului ca întreg, astfel încât acesta să continue să supraviețuiască – și astfel să se poată reproduce.

Problemele astea diferă de-a lungul timpului: odată cu dispariția uneia apar altele, și tot așa. Faptul e inevitabil de vreme ce orice grup e compus, în mod necesar, din oameni (foarte) diferiți între ei – și cu cât grupul e mai numeros, cu atât diferențele sunt mai multe și potențial mai profunde.

Repet în mod insistent: politicianul nu poate fi lider decât dacă are, în prealabil, competențe de reprezentare; și nu poate avea competențe de reprezentare decât dacă, în prealabil, își asumă vocația fundamentală: aceea de a menține pacea socială între indivizi (foarte) diferiți astfel încât toți aceștia să formeze un grup.

Problemele relevante ale grupului nu sunt niciodată ideologice, și niciun politician nu le va colora ideologic. Pur și simplu și le va asuma ca atare și va încerca să găsească soluții la ele – dacă aspiră să fie și un lider.

Soluțiile la probleme, în schimb, POT fi colorate ideologic, în funcție de credințele și valorile fiecărui politician. Un anarhist, un socialist, un liberal și un conservator pot propune soluții foarte diferite între ele la problema sărăciei, de exemplu. Dar toți, fără excepție, dacă sunt politicieni, vor considera sărăcia o problemă relevantă în măsura în care societatea din care fac parte și pe care o reprezintă o afirmă ca atare.

La noi, dar și prin alte părți, ideea de lider politic e înțeleasă complet anapoda. Liderul, din perspectiva asta, este cel care stabilește singur, ca un vizionar, care sunt problemele relevante ale grupului – și care, în consecință, impune grupului/ societății atât problemele relevante, cât și soluțiile la ele.

Sigur, aducerea pe agendă a unor probleme nediscutate este extrem de meritorie – dar ea e apanajul activismului civic. În societatea civilă, activismul e un lucru benefic și are conotații pozitive. În politică, în schimb, activismul poartă un nume deloc de invidiat: fanatism.

Fanaticul respinge funcția de reprezentare, fiindcă el se concentrează exclusiv pe o facțiune a grupului. Dar când face asta el își anulează vocația politică fundamentală, aceea de a garanta pacea socială. În consecință, el nu mai poate fi un lider politic propriu-zis, pentru că alege să ignore problemele pe care grupul le consideră relevante și să înlocuiască problemele astea cu problemele pe care el le stabilește ca fiind relevante: cu Adevăratele Probleme.

Faptul că nu mai sunt politicieni propriu-ziși și că nu mai înțeleg politica – nevoia de pace socială, de reprezentanți care să o asigure și de lideri care să rezolve problemele care amenință pacea socială – face ca fanaticii să nu aibă sprijin popular și, în consecință, să recurgă la coerciție pentru a-și impune viziunea.

Hitler, de exemplu, a nutrit multă vreme iluzia că partidul său va ajunge să fie votat de majoritatea germanilor. Asta însă nu s-a întâmplat niciodată. La ultimele alegeri pe care le-a organizat a obținut doar 40% în condițiile în care alegerile respective au fost departe de a fi libere. În consecință, din acel moment a interzis alegerile.

La fel astăzi neoliberalii manifestă un dispreț fățiș față de democrație în general – și față de politică. (Mă refer la neoliberali nu pentru că ar fi mai toxici decât alte secte, ci doar pentru că sunt cea mai recentă sectă.)

Bun, cred că am descris suficient specificitatea politicianului, așa încât am să mă întorc la situația din România. La alegerile parlamentare din 1990, au votat 14,8 milioane de oameni. La cele din 2012, doar 7,7 milioane. Asta înseamnă că peste 7 milioane de alegători s-au retras treptat din scenă, refuzând să mai voteze. Cifra e uriașă!

Ea se datorează, cred, faptului că politicienii au ales să-și restrângă, treptat, funcția de reprezentare, astfel încât, în consecință, alegătorii nu s-au mai simțit reprezentați de nimeni. Cu alte cuvinte, politicienii au refuzat să mai fie politicieni: partidele au încetat treptat să mai recruteze oameni cu talent politic și au început să recruteze după alte criterii, până când, după mai multe cicluri electorale, au ajuns azi să constate că nu prea mai au pe cine să recruteze.

Lucrurile n-ar fi foarte grave dacă noile partide în curs de formare și-ar asuma ele sarcina de a recruta oameni cu talent politic. Dar nici ele n-o fac. Din ce-am văzut până acum, niciun partid nou format sau în curs de formare nu înțelege ce e acela un politician – deci nu înțelege politica. Toate, fără excepție, sunt partide compuse din deținători ai Adevărului, nu din mediatori și reprezentanți ai comunității ca întreg.

Și, din discuțiile pe care le-am purtat în ultimii ani prin diverse grupuri de inițiativă politică, de la „dreapta” și de la „stânga”, am înțeles că oamenii nici măcar nu sunt dispuși să înțeleagă în ce constă specificitatea politicianului. Iar asta mi se pare nu doar deprimant, ci și profund neliniștitor pentru viitorul politicii și al democrației în România.

You may also like

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Cele mai recente

Actualitate

Economie

Stiinta

@2023 – Expres Magazin. Toate drepturile, rezervate.