La începutul anilor ’90, când pasiunea pentru libertate, pentru democraţie, se consuma în egală măsură în stradă şi-n cabina de vot, compromisul cu trecutul purta un nume şi un prenume cunoscut de toţi: Ion Iliescu. Un comunist pur sânge, născut, iar nu făcut, pe care 22 decembrie l-a prins încă tovarăş. Domn a devenit mai târziu, dacă a devenit… Dar Ion Iliescu nu ar fi putut monopoliza revolutia şi primii ani de democraţie fără o poveste. Fără o justificare, oricât de neverosimilă, a nemulţumirii sale faţă de comunism. Sau, măcar, faţă de ceauşism. N-ar fi putut patrona ultimul Crăciun cu Moş Gerilă dacă, fie şi simbolic, n-ar fi fost şi el, Ion Iliescu, o mică victimă a dictaturii. Şi a fost. Sigur, a facut parte din regim – n-a negat şi nu s-a dezis de el – dar, cum a facut… Ca un cal troian al democraţiei, a stat şi a aşteptat erodarea tiranului, deportat în funcţiile mizere de la Iaşi şi Timişoara. Apoi, ştie o ţară întreagă, s-a opus odioasei cârmuiri, mazilit la Editura Tehnică. Viata n-a fost blândă sub comunism pentru nimeni, dar doar director să nu fi fost…
Astfel, vocaţia de „dizident” i-a permis tovarăşului să-şi spună domn. E drept, mai mult de gura lumii, de dragul conformismului democratic. Contează prea puţin. Contează, însă, că din dizidenţa domnului Iliescu a crescut vlăstarul anticomunismului domnului Ponta. Pentru că unde a fost loc pentru povestea tristă a PCR-istului marginalizat, adversar din funcţii politice al regimului, încape şi anticomunismul declarat al nepotului de partid. Nepot? Nepot politic, da, căci Bunicuţa-i fix la două generaţii în spatele tânărului preşedinte social-democrat. Vedeţi, Ion Iliescu a udat frunzele viitorului premier Năstase până când crengile acestuia păreau să bată în geamurile Cotroceniului. Iar la rândul său, Adrian Năstase a fertilizat solul în care sămânţa de la Parchet a prins rădăcini politice. Metafore, da.
Dar metafora e şi discursul-confesiune al domnului Ponta, cel în care explica puietului social-democrat istoria votului său la prezidenţiale: Raţiu-Constantinescu-Constantinescu-Năstase-Antonescu. De-a dreptul stupefiant. Aproape ca te-ntrebi: măcar la referendum o fi votat disciplinat pentru demiterea Preţedintelui? Măcar la unul dintre ele!? Întrebări fără răspuns.
Înţelegem că social-democraţii încearcă să se lepede de trecut. Nu de trecutul personal, desigur, căci cu greu l-am putea repera pe junele lider roşu oriunde, oricând, înainte de ’89. La fel cum, pe de altă parte, cu greu ne-am putea aminti o campanie electorală, oricare campanie electorală, în care PSD-ului sa nu i se reproşeze ascendenţa comunistă sau diverse simpatii rusofile. 2014 nu va fi cu nimic diferit. Victor Ponta ştie că în noiembrie, în turul doi, în cabina de vot şi cu ştampila în mana, cei care-şi amintesc revoluţia furată, mineriadele, democraţia originală şi alte meandre ale concretului îl vor vota pe adversarul său. Oricare ar fi acesta.
Iată de ce povestea votului anticomunist, mărturisită tinerilor social-democraţi, nu a fost un puseu de sinceritate ori un gest spontan de rebeliune politică, ci doar o etapa a imunizării lui Victor Ponta în fata votului (încă) anticomunist. Vă amintiţi, desigur, cum un consilier personal al premierului îl prezenta pe acesta drept singurul candidat „necomunist” cu şanse în cursa pentru Cotroceni. Ei bine, de la „necomunist” la un „anticomunist” declarat nu e decât un singur pas. Pe care, printr-un exhibiţionism electoral, Victor Ponta crede că l-a făcut.
