Plătim taxe și impozite statului român, că avem, că nu avem cu ce.
Nu avem mari pretenții. Și nici nu suntem cetățeni recalcitranți.
Dacă ne e frig, mai punem o haină pe noi, dacă nu avem medicamente în spitale, mergem și le cumpărăm, dacă nu avem școli, ne punem copiii în căruțe sau în portbagajele mașinilor și îi ducem la km distanță doar să învețe carte.
Plătim taxe și impozite și, în același trimp, suntem extrem de indulgenți cu cei care cheltuie banii, și niciodată în folosul nostru.
Nu doream decât să avem școli, spitale, și, dacă se poate, drumuri.
Ce dacă șefii fură, au lefuri mari, își pun copiii și amanții în funcție, o să supraviețuim și noi.
Uite că nu supraviețuim întotdeauna.
Acest stat și-a atins maximum de incompetență, acest stat a eșuat de mult, dar rezistă în virtutea inerției și a puterii sistemului din spatele lui.
Disoluția statului s-a văzut mai bine ca oricând luni între orele 16.00 și ora 23, când 7 români, plătitori de taxe și impozite la stat, au fost pierduți, abandonați la câțiva zeci de km de un mare oraș.
Cei care au salvat 5 dintre ei au fost sătenii, moții din Ardeal.
Doi au murit deoarece cei plătiți de ei nu i-au găsit la timp.
În aceste condiții, de ce să plătesc taxe statului român, și nu moților care, fără să fie puși de cineva, au salvat 5 vieți, au proceduri, reguli, instinct și determinare?
