Gabriel Cotabiță, alergând între multele lui îndatoriri, s-a nimerit să moară puțin. Un stop cardiac astupă respirația, dă pauză inimii să se hodinească, iar dacă nu e îmboldită la timp, stă de tot. Am pățit-o și eu și au pățit-o mulți, unii neavând șansa unei repetiții. Îl știu vag pe Cotabiță. Cândva a participat cu o piesă la un concurs muzical în care versurile erau ale mele. Cred că se chema ”Doi navigatori„. A cântat cu însuflețire povestea celor doi care, în aceeași barcă, trec prin furtuni. Când ne-am întâlnit am dat mâna și, în completare, am zis fiecare două, trei vorbe. Gabriel e, mi se pare, inginer. Oricum e un om educat, cu lecturi și ironii nuanțate. Nu suntem nici prieteni și nici dușmani. Mă bucur să aud că e încă printre noi, chiar dacă respiră aparatele pentru el, și mă rog Celui de Sus, lângă care am ajuns și eu acum 15 ani, până la distanța de un lat de palmă, să-l țină în viață.
Cântărețul Cotabiță e un nume important al scenei românești. Unii, cu o barbarie greu de acceptat, îi compun deja necrologul, minimalizându-l abject. Acest canibalism necrofag nu este tipic poporului român, neam vechi care respectă suferința și are un cult al morților. Cotabiță n-a murit, disecția talentului lui în timp ce doctorii îi cotrobăie cu bisturiul electronic prin cord, fiind cu atât mai jegoasă. Să te faci bine Gabriel Cotabiță! În viață trecem de multe ori pe lângă moarte, uneori atingând-o, așa cum ai pățit tu acum. Trece, omule, va fi bine, chiar și moartea trece uneori, răzgândindu-se. Fii navigatorul care ajunge la țărm, scuturându-și de moarte, hainele ude.
Articol publicat pe ampress.ro
