De peste două decenii nu se aude practic prin mediile politice şi economice din România decât că statul este obstacol în calea dezvoltării, căci este cel mai prost şi ineficient administrator, şi că, de aceea, trebuie să se dea la o parte, lăsând totul în seama iniţiativei, întreprinderii şi gestiunii private, care au dezvoltarea în sânge şi care vor trece în sfârşit păcălita până acum Românie pe tărâmurile progresului şi civilizaţiei.
Cu concursul neprecupeţit al clasei politice nu numai că statul s-a dat la o parte în favoarea sectorului privat, dar acesta din urmă s-a pus, în propriul interes de profit rapid şi lejer, pe devalizarea statului şi banului public. Ba, clasa politică a şi dăruit (căci alt termen nu se poate găsi) ce era mai important din activele strategice ale ţării (resurse naturale, utilităţi, bănci) unei părţi din capitalul privat, respectiv cel străin. Culmea a fost că sectorul privat românesc a ţinut isonul acestei cedări, care îl scotea de fapt din joc. Şi a făcut acest lucru probabil în ideea că se va alege şi el cu ceva fărâmituri căzute de la gura capitalului străin. Simplul transfer de resurse şi active de la stat la privat – cu atât mai mult cu cât s-a făcut aproape exclusiv prin furt – n-a generat însă nicio dezvoltare. Nici măcar o anume creştere economică, aruncând în dubitativ impactul invocat al transferului în sine de la stat la privat! Dimpotrivă, jumătate din locurile de muncă au dispărut şi românii au devenit şi mai săraci decât erau. Şi atunci, capitalul străin, în frunte cu băncile străine, spre a masca obiectivul de fapt urmărit (transformarea României într-o colonie) a dezlănţuit o ofensivă ruinătoare de a crea consum aici pe datorie. Ofensivă, care a adus profituri capitalului străin, dar mai nimic capitalului românesc, iar economiei o dezarticulare între consum şi producţie irecuperabilă! Şi când capitalul străin a oprit finanţarea, capitalul românesc s-a trezit fără bani, iar statul era deja coate-goale!
Venind însă nota de plată a consumului fără noimă pe datorie, toată suflarea capitalului privat s-a repezit pe stat să-i dea de-ale gurii: stimulente băneşti, facilităţi şi altele asemenea, denumite “măsuri anticriză”. Uitase însă că îi cântase deja prohodul şi că statul nu mai exista sau, ceea ce era acelaşi lucru, nu mai era în putinţa de a face ceva, căci rămăsese fără pârghii, în urma cedării tuturor poziţiilor strategice din economie.
Răstălmăcirea politică a situaţiei a dus la teza, pe care s-au bătut multe tobe, a incompetenţei guvernului, indiferent care era acela. Fără a se recunoaşte deschis că răul venea mult mai de departe. Din douăzeci şi cinci de ani de politici greşite şi de jefuire a statului român fără punere a ceva în loc!
Cu un ultim efort, sectorul privat a încercat să arunce totul în capul statului, deşi acesta era deja muribund. Capitalul străin şi-a rezolvat problemele imediate de finanţare pe seama statului pus să se împrumute de la FMI ca să-i aducă bani la dispoziţie. Sectorul privat românesc a rămas cu buza umflată, culegând de fapt ceea ce semănase ani la rând: distrugerea propriului stat, batjocorirea producţiei şi exaltarea consumului, devenit fără producţie, o biată şandrama. A obţinut însă măcar ca povara ajustării cerute de criză să fie aruncată integral în cârca populaţiei prin reduceri de salarii, pensii şi programe sociale.
Să nu uităm însă contribuţia Justiţiei, indiferent cum considerată: dependentă politic sau, dimpotrivă, independentă. După aprecieri oficiale, se evazionează fiscal cel puţin 20% echivalent PIB în fiecare an: cât a recuperate Justiţia? Să ne amintim şi de onorata Curte Constituţională. Oprind tăierea pensiilor, dar neoprind şi tăierea sursei de finanţare a pensiilor (adică a salariilor), aceasta a blocat complet statul român în plan economic. Din cauza respectivei decizii, deficitul din sistemul de pensii a devenit mai mare decât întregul deficit bugetar, împiedicând statul să mai facă împrumuturi pentru investiţii. În plus, mărirea TVA, necesară pentru echilibrarea bugetului, afectează, prin comprimarea consumului celor ce suportă TVA, singurul motor pe care s-a bazat expansiunea capitalului privat (fie străin, fie autohton) în România. Desconsiderarea, dacă nu chiar batjocorirea producţiei, de către capitalul privat în România s-a răzbunat astfel şi va fi plătită cu închiderea perspectivelor pe ani şi ani. Creşterea economică de care se vorbeşte este de fapt o gogoaşă: de la INS, de la guvern, de la FMI!
NR Articol publicat in Expres Magazin, editia tiparita, octombrie.
