Au trecut câteva zile de când Crin Antonescu a anunţat cabinetul din umbră. Dat fiind că este un demers în premieră, curajos, care răstoarnă vechile paradigme de alcătuire a unui guvern (în funcţie de interesele, influenţa şi ponderea diferitelor grupărilor, din varii zone), această propunere a deranjat pe unii sau alţii.

Mai ales că la critică şi „de-construncţie” se pricep mulţi, care se dau însă la o parte când e vorba de iniţiativă şi acţiune, de a termina definitiv cu anumite practici. Iar dacă nu sunt reproşuri pe fond de făcut, se pot inventa. Să le luăm pe rând.

Desigur, pentru cineva aplecat spre sovietologie, ideea formării unui guvern din umbră poate părea „năstruşnică”, însă pentru o democraţie solidă, în care rolul opoziţiei este înţeles şi respectat, ea este cât se poate de benefică. Ar mai fi de spus că practica formării cabinetelor din umbră trebuie legată mai degrabă de parlamentarism şi nu se reduce la sistemele de tip majoritar. Nu cred că există graniţe şi limitări de vreun tip. Dimpotrivă. Orice inovaţie instituţională sau mecanism de natură a întări democraţia poate fi preluat, adaptat şi folosit.

Am putea să ne întrebăm mai degrabă de ce în România nu a existat până acum o asemenea iniţiativă. Fără îndoială, ea ar fi dat mai multă coerenţă şi consistenţă politicii româneşti şi ar fi obligat partidele la mai multă onestitate în relaţia cu electoratul.

Au mai spus unii că nu e nevoie de nume de miniştri acum sau înainte de alegeri. Eu cred că este. De-a lungul ultimilor 20 de ani, partidele româneşti au fost deficitare la capitolul „selecţie”, chiar dacă în grade diferite. Procesul de alegere a persoanelor care să exercite demnităţi publice a fost mereu unul controversat, puţin transparent, pe criterii legate, în multe cazuri, de apartenenţa la un grup de influenţă sau altul. Publicul nu a ştiut niciodată ce va urma după alegeri şi cine va gestiona efectiv puterea. Chiar şi în puţinele ocazii când au fost avansate nume, realitatea postelectorală le-a infirmat. Să ne amintim că în 2008 PDL şi-a construit campania pe două minciuni: mărirea salariilor profesorilor cu 50% şi Stolojan premier.

O altă părere spune că nu trebuie o echipă, ci un program şi că PNL n-ar avea unul articulat şi consistent. După mine, ambele sunt necesare. Şi liberalii le au. O echipă fără un program rămâne o listă de nume, care pot suna bine, dar nu au împreună o viziune coerentă. Iar un program fără oameni care să-l pună în aplicare rămâne doar un document ce se va păstra în cine ştie ce anale şi arhive. Oricât de minunat, de bine scris şi de limpede conceput ar fi, el este perfect inutil dacă n-are cine să-l aplice. Săptămâna aceasta ecuaţia va fi completă, pentru că Delegaţia Permanentă a PNL este chemată să dea un vot şi pe echipa propusă de Crin Antonescu şi pe un program.

În fine, critica cea mai aberantă se referă la inutilitatea unui asemenea demers, pe motiv că PNL n-ar ajunge niciodată singur la guvernare ca să impună această formulă. Nu ştiu dacă cei care vin cu acest argument chiar cred în el sau, pur şi simplu, le este cel mai la îndemână pentru că nu găsesc o obiecţie de fond. Oricum, un astfel de argument excede o logică democratică şi de acţiune politică, firească pentru opoziţie, şi pune în locul ei logica lui „nu se poate” – aceeaşi care îi ţine pe oameni în loc de la iniţiative şi acţiuni curajoase, de la schimbări radicale şi de la a-şi asuma riscuri. În politică şi nu numai, nu există imposibilităţi absolute. Atâta timp cât regulile democratice funcţionează, competiţia politică este deschisă oricărui rezultat. Rapiditatea şi frecvenţa cu care raporturile de forţe se schimbă, mai ales pe o scenă politică precum cea românească, lasă loc la variante diferite de evoluţie. Pe de altă parte, guvern monocolor poate fi şi unul minoritar, nu e nevoie de câştigarea majorităţii absolute. Chiar şi în cazul unei coaliţii de guvernare, această formulă poate reprezenta baza de discuţie şi negociere în vederea formării unui nou cabinet.

Propunerea unui cabinet din umbră făcută de Crin Antonescu era necesară, în termeni de principiu, de construcţie politică şi de pragmatism. Sunt convinsă că mulţi au crezut sau au sperat că acest cabinet nu va exista niciodată, ci va fi doar o idee bună rămasă pe hârtie, dar nepusă în practică, deoarece i-ar supăra pe unii sau pe alţii. Iată însă că n-a fost aşa!

loading...

LĂSAȚI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.