Un Führer caraghios prin firea despotică și megalomană, o replică de tip caricatural a monstrului istoric la care se raportează repetat în discurs, omul de teatru Bruscon descinde în modesta localitate austriacă Utzbach, cu nici 300 de locuitori, pentru a o ferici și înnobila cu arta sa. Dar în final, deși depășește obstacole administrative și de mentalitate provincială, este împiedicat să se desfășoare. Acesta este pe scurt subiectul piesei „Creatorul de teatru” (în original „Făcătorul de teatru” – Der Theatermacher) de Thomas Bernhard, adusă la Teatrul Național din București la mai bine două decenii de la punerea în scenă originală de la Teatrul Act, în regia lui Alexandru Dabija.

Avem de-a face cu un tur de forță al strălucitului Marcel Iureș, care acoperă cu monologul său galopant aproape 80% din spectacolul de două ore. Spun galopant pentru că rare sunt clipele în care eroul piesei stă locului!

În majoritatea timpului este în mișcare, fie că declamă, amintindu-și de vremurile sale de glorie pe scenă, fie că șfichiuiește societatea austriacă obtuză, presa („Să nu credeti ce scrie în ziare, sunt toți niște mâzgălitori incompetenți”), sistemul medical („Toți doctorii sunt idioți”) ori propria familie – soția Agathe (Ana Ciontea), fiica Sarah (Alexandra Sălceanu) și fiul Ferruccio (Lucian Iftime).

Impresionantă la rolul lui Bruscon, dincolo de solicitanta și continua deplasare, este vorbăria sa nestăpânită, acidă, care-i împroașcă pe toți cei cu care intră în contact real sau imaginar. De la amărâtul hangiu-gazdă (Alexandru Bindea) și până la marele compozitor Verdi, a cărui muzică o consideră potrivită pentru… porci. Mizantrop, țâfnos, egocentric și absurd în pretențiile lui absolutiste, Bruscon nu iartă pe nimeni și nimic în nemulțumirea sa, plângându-se în cascadă de concetățenii ignoranți și cu nostalgii naziste, de colegii de breaslă actoricească incapabili de o rostire corectă („toate replicile sunt răcnite”), de soția închipuită și ipohondră („Singurul tău talent este tusea”), de copiii „proști”, de condițiile oferite de hanul „Cerbul negru”, de zgomotul și duhoarea grohăitorilor din vecinătate, de supa de tăieței cu ochiuri de grăsime și mai ales de șeful pompierilor locali, care-i refuză inițial solicitarea regizorală de stingere a luminii de incendiu, pentru 5 minute.

Căci acesta este clou-ul piesei lui Bernhard, cel care a vrut ca prin insistența asupra întunericului complet să facă de fapt o pledoarie inversată împotriva beznei… minții.

De altfel, scriitorul austriac a preluat exigența brusconiană dintr-un episod real. El însuși, ca dramaturg de succes, s-a lovit de un refuz similar. În 1972, a cerut, pentru premiera din Salzburg a piesei „Ignorantul și nebunul”, să se stingă luminile de urgență, dorință care nu i-a fost acceptată de pompieri.

„O societate care nu poate tolera două minute de întuneric se poate descurca fără spectacolul meu!”, a comentat Bernhard, refuzând o a doua reprezentație.

Dar Bruscon se dovedește mai norocos decât creatorul său. Pompierul-șef din ficțiune se arată mai îngăduitor, oferindu-i oaspetelui șansa obscurității totale. Numai că, taman când să reverse asupra spectatorilor inculți lumina comediei sale pompos intitulate „Roata istoriei” și care reunea personaje istorice marcante – Cezar, Napoleon, Metternich, Hitler, Stalin și Churchill, natura decide să-l concureze cu propriul show, o furtună cu fulgere puternice, care incendiază casa parohială, punând publicul pe fugă. Iar făcătorul de teatru, care își istovise până atunci familia și gazdele cu ifosele lui, rămâne hohotind homeric, costumat ca un Napoleon în mizerie.

Piesa lui Thomas Bernhard, asumat maestru al exagerărilor, este un montagne russe care urcă din tonul amar și furios spre cel amuzant, căzând înapoi. Bruscon, cândva actor de teatru de stat, ajuns să facă turnee prin sătuce uitate, invocă grandioase succese la Mattighofen sau Gaspoltshofen, toponime reale din Austria Superioară, rostite cu emfază, de parcă ar fi vorba de New York și Viena! La polul opus, măruntul Utzbach (batjocorit Putzbach, adică „pârâu curățitor”) nu există ca atare.

Pentru Bruscon, care se compară cu Shakespeare și Voltaire, care-și obligă odraslele să-i spună că este „cel mai mare actor al tuturor timpurilor”, care se descrie fără jenă –„Între noi fie vorba, eu sunt un clasic” și care se laudă – „Uneori cred că eu sunt Schopenhauer!”, nimic nu contează în fața artei, transformată în obsesie („Nu ne interesează nimic altceva decât arta noastră / nimic mai mult”).

Cunoscătorii biografiei lui Thomas Bernhard l-au identificat pe bunicul său ca sursă de inspirație pentru această figură tiranică, revoltată împotriva proletarilor care au dus totul de râpă („De când stăpânesc socialiștii lumea, totul merge din rău în mai rău… Au distrus Europa, visteriile sunt goale”), dar și împotriva „celor din loji”, a burgheziei. Ceea ce-i stârnește însă indignarea maximă lui Bruscon este propria țară, „O țară în întregime tâmpită, locuită de oameni în întregime tâmpiți… Ei spun că sunt socialiști și nu sunt decât naziști. Și spun că sunt catolici și nu sunt decât naziști. Spun că sunt oameni și nu sunt decât idioți.” Concetățenii săi alcătuiesc un „popor care nu e în stare să iubească”, a cui „ură față de artă” vine din incapacitatea totală de a o înțelege.

Citită în cheia devotamentului extrem pentru o idee nobilă și făcând trimitere în același timp la descărcările de ură de azi și la intoleranțele de tot felul, piesa lui Thomas Bernhard pare că actualizează versul shakesperian „Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori” („Cum vă place”).

Doar că, în tonul sarcastic al dramaturgului austriac, Bruscon conchide citând din Pirandello: „Un actor talentat e mai rar ca o bubă-n cur.”