Cotroceniul, buricul României

Teoria conform căreia preşedintele este „apolitic” şi are doar rol decorativ în Republica România este una de mult consumată. De fapt, aşa cum a demonstrat-o Traian Băsescu în ultimii zece ani, preşedintele este cel care trage sforile în politica naţională, el face şi desface guverne, produce majorităţi din partide minoritare şi foloseşte instituţiile statului pe post de arme împotriva adversarilor. Tot acest scenariu ar putea fi, însă, evitat, în cazul în care România ar renunţa la cvorumul de 50% plus un vot pentru alegerea preşedintelui şi s-ar baza pe o majoritate simplă, sau poate chiar pe schimbarea schemei de organizare a statului în monarhie constituţională sau în republică parlamentară, care să-şi aleagă, drept urmare, preşedintele, fără campanii electorale costisitoare şi paralizante pentru economie.

Cvorumul, şi mai ales nehotărârea în privinţa concentrării puterii într-o parte sau în alta a născut monştri de diverse culori politice şi, mai ales, de diverse etnii în România, pentru că un singur partid, fie el chiar PSD, nu mai este capabil să atragă de partea sa mai mult de jumătate din opţiunile de vot ale românilor, astfel încât este larg deschisă uşa compromisurilor politice aiuritoare. S-a ajuns ca nişte banale calcule aritmetice de campanie să fie acum mai importante decât strategia sau istoria unui partid sau altul, iar stânga şi dreapta sunt acum doar nişte lozinci fără fundament, în condiţiile în care programele electorale ale candidaţilor se copiază acum unele după altele, pentru a se adresa unui număr cât mai mare de votanţi.

Poate că o banală majoritate simplă ar fi limitat semnificativ şi bine-cunoscutul război al palatelor, Cotroceni şi Victoria, la care asistăm deja din obişnuinţă, iar construcţiile politice ar putea fi mai puţin volatile, astfel încât alegătorii care au votat USL sau ACL să nu se trezească, de exemplu, cu nisipul promisiunilor curgându-le printre degete, după numai câteva luni.

Cât de durabile pot fi construcţiile politice care amestecă de-a valma dreapta cu stânga, români cu unguri şi ţigani, naţionalişti sau fanatici ai partidelor de nişă, vom trăi şi vom vedea. Cert este că nota de plată a prezidenţialelor va fi decontată tot de oamenii de rând, care vor trebui acum să muncească mai mult, până la următorul scrutin, pentru ca statul să aibă din nou milioane de euro disponibile pentru pomeni şi promisiuni electorale.

Ce strategie să impui unei astfel de ţări, unde trebuie să te ai bine şi cu stânga, şi cu dreapta, ce măsuri drastice de reformă, pentru a o aduce pe un făgaş economic corect, sau ce interdicţii să impui, în calitate de preşedinte, dacă sistemul electoral este unul prost gândit şi chiar mai prost aplicat, iar majoritatea se poate schimba peste noapte, în amalgamul de informaţii contradictorii? În aceste condiţii, nu trebuie să ne mai mirăm că viitorul preşedinte, oricare ar fi el, nu va fi altceva decât o balama politică, o marionetă de pus în vitrină, în spatele căreia se vor juca partidele politice de acaparare a instituţiilor statului. Un manechin pentru alegerea căruia bugetul statului român, al doilea cel mai sărac stat din Uniunea Europeană, cheltuie sute de milioane de euro, la fiecare cinci ani. Numai pentru alegerile prezidenţiale, Guvernul a alocat 192,4 milioane de lei, doar că, între timp, bugetele
unor ministere implicate în proces s-au majorat, iar în acest calcul nu este inclus şi dezmăţul pe bani publici care include tot felul de pomeni electorale pentru administraţii locale, judeţene, sau chiar pentru pătura mai săracă a populaţiei, care se transpun în investiţii fără nici o utilitate, pentru întreţinerea cărira se vor cheltui alţi bani, în viitor. Cu aceste fonduri s-ar putea construi nenumărate spitale, fabrici de stat sau şcoli noi, care să aducă o nouă şansă pentru viitorul României. În schimb, atunci când ne uităm la preşedinţii României de până acum, aceste sume nu ar putea acoperi nici măcar greutatea lor în pietre preţioase, deşi ei nu au realizat, în timpul mandatelor, mai mult de o ceapă degerată.