În celebrul său volum “Psihopolitica – Tratat de psihopatologie socială” (editura ALLFA, 2014), regretatul profesor de psihiatrie Florin Tudose pune “diagnostice” memorabile, pe capitole şi “boli”, politicenilor români, dar şi altor pacienţi din sanatoriul socio-politic al României. Alături de “reţetele” profesorului Tudose, portretele maestrului Devis Grebu întregesc imaginea unui adevărat ospiciu politic.
Printre “pacienţii trataţi” de profesorul Tudose se află şi principalii candidaţi la prezidenţialele din luna noiembrie. EXPRES MAGAZIN vi-i prezintă, cu “beteşugurile” găsite de doctorul Florin Tudose.
capitolul “Mitomanii”
Victor Viorel PONTA – „Fără conştiinţă morală, fără responsabilitate şi fără ruşine”
“Creaţie a comunistului de mătase Adrian Năstase, micul Titulescu (din profil) este un mitoman ca la carte, încercând construirea unor istorii fabuloase prin care să obţină atenţia şi aprecierea celor din jur. Mitomania este specifică dizarmonicilor de tip isteric, fiind un mecanism prin care individul fără conţinut încearcă să se califice drept erou şi salvator, fiind de fapt un încurcă-lume în cel mai bun caz sau un escroc veleitar în cazurile mai grave. Fără conştiinţă morală, fără responsabilitate şi fără ruşine, personajul Ponta este centrat pe propria-i imagine, dar şi pe propriul interes, şi nu se sinchiseşte de opinia publică, de valori şi, cel mai puţin, de adevăr. Trei cazuri uluitoare îi construiesc portretul. Celebrul doctorat cu copy-paste semnalat de cea mai importantă revistă ştiinţifică din lume (Nature) în 2012, petrecerea de pomină din timpul accidentului aviatic din Apuseni şi navigarea cu bărcuţa trasă de jandarmi în timpul inundaţiilor din Teleorman. Aceste repere vor fi suficiente pentru a înţelege fugile lui Ponta din faţa unor importanţi demnitarilor străini care doreau să-l întâlnească, asaltul împotriva statului de drept din vara lui 2012, <<privatizările>> mult trâmbiţate dar eşuate (Oltchim, CFR Marfă), adunătura de neisprăviţi (oameni incapabili de orice construcţie pozitivă) din Guvern, solidaritatea cu marii infractori dovediţi de DNA. Tot aşa vom înţelege cum prim-ministrul unei ţări, încâlcând orice regulă, a năvălit pentru a vizita un condamnat arestat la spitalul unde acesta îşi trata o zgârietură care ţinea loc de tentativă de sinucidere. Pseudologia lui Ponta, primul premier român care a reuşit un guvern de cumetrie (Justiţie, Interne, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Fondul de Mediu, Autoritatea Aeronatuică Civilă), cu un parlament condus de tata socru şi cu soţia lider formal al delegaţiei europarlamnetarilor, ne asigură că apartenenţa la plaiurile olteneşti, mai ales zona gorjană, ţine loc de competenţă pentru orice funcţie. Mai mult, în guvern pot pătrunde şi non-bipezii din orice partide, dacă acestea sunt în coaliţia care l-ar face preşedinte. Ni-l putem închipui preşedintele miriapozilor, mândru că e român. Este un veritabil concurent cu Năstase, mentorul său, în indecenţă: a dăruit barca cu care s-a făcut de pomină locuitorilor inundaţi, pentru muzeul comunei. Glumă de nesimţit cinic. Fabulistul Esop ar spune despre Ponta: <<Cu cât e mai mică mintea, cu atât e mai mare îngâmfarea>>.”
capitolul “Mobiluri şi alibiuri”
Klaus Werner IOHANNIS – „Odată pornit, neamţul va fi greu de oprit”
„Masiv ca un cal lipiţan de munte, primarul sibian să sperăm că nu va fi şi un cal troian, prin care pe poarta Cotroceniului să se strecoare alte găşti de derbedei. Din păcate, nu vorbeşte cu mult mai mult decât puternicul cal, fală a Ardealului, şi pare că nu are nevoie de obişnuiţii ochelari ai speciei pentru a ţine drumul înainte. Nu a arătat calităţi de politician extrapordinar, dar în tulburatul peisaj politic românesc chiar şi lipsa de calităţi începe să devină o calitate. Şi timiditatea, altădată creditată ca bonificaţie pentru bunul-simţ, îl face pe sibian să se simtă uşor stânjenit. Cred că odată pornit neamţul va fi greu de oprit şi, în orice caz, oamenii nu vor putea fi îndoctrinaţi să prefere vreun mincinos, vreun sperjur sau vreun aventurier. Pe de altă parte, este sigur că, dacă dintr-un coşciug se ridică un personaj viu, oamenii îl vor urma pentru că tuturor le place să creadă în minuni. Ar putea fi şansa lentului candidat Iohannis. Şi mai este ceva: cu un rege neamţ, Carol I, românii au avut cea mai bună perioadă din istoria lor. Poate că este ceva de învăţat din istorie. Apropo de istorie, cât am căzut noi ca popor de la bonele nemţoaice, celebrele Frau, la cele filipineze? Ce ziceţi, domnule Ponta?”
capitolul “Complexaţii”
Elena Gabriela UDREA – „Protecţia şi slăbiciunea unui <<tătic>>.”
“Întâmplarea face ca doamna Udrea, fostă Cocoş (prin căsătorie), să poarte acelaşi nume cu cea care a declanşat cel mai celebru război al antichităţii, cel împotriva Troiei, generat de nurii şi hormonii anterior numitei blonde nesăbuite. A fost un război fratricid izbucnit nu din raţiuni politice, strategice sau măcar economice, ci dintr-un moft, un război în care bărbaţii, regii şi eroii lumii greceşti au pierit fără nici un rost. Fără să înveţe absolut nimic din războiul unei fuste, politicienii români, cel puţin cei dintr-o anumită parte a eşichierului, oameni care se vor serioşi sunt gata să se încaiere, dacă e nevoie chiar până la prăbuşirea României, pentru ifosele şi panseurile politice pe care o doamnă cu temperament le lansează pe micile ecrane sau prin intervenţii în alte locuri publice.
Specialistă în exerciţiul la bara Justiţiei, tânăra doamnă Cocoş a ascensionat politic fulminant până în dealul Cotrocenilor şi nu este nici un secret că nu doar talentul, suprafaţa intelectuală, tenacitatea sau cine ştie ce filiaţii au ajutat-o, ci pur şi simplu protecţia şi slăbiciunea unui <<tătic>>.
Nu a contat nici declararea republicii Norvegia, nici bârfele de ţăţică despre secretele cancelariei prezidenţiale, trâmbiţate pe la colţuri, nici afacerile discutabile ale soţului. Unii spun că importantă este tăietura decolteului şi sidefiul rujului. Blonda a mers înainte încăierând mereu între ei bărbaţi de stat, cu tot cu partidele lor. Mai mult, blonda fuge de la PNL la PDL ca să-l înnoiască şi apoi la PMP ca să-l înnoiască şi pe acesta cu prea multă gălăgie şi cu prea puţină temperanţă. Deşi politiciana noastră are vână, s-ar putea ca până la urmă Casandra să proorocească sfârşitul oricărei Alianţe de dreapta.
Speranţa este doar că până la urmă pe Dâmboviţa nu va fi un război ca-n Troia, pentru că Homerul nostru este Caragiale, iar coana Nuţica – nu-i aşa? – e damă bine.
Vă udrez o mie de ani pace!”
capitolul „Despre râs”
Monica MACOVEI – „Pedepsele corectează lumea, dar nu o fac mai bună”
“Oamenii care nu râd niciodată nu vor ajunge vreodată să fie votaţi de o majoritate. Nu pentru că râsul ar fi vreun remediu sau vreo ideologie, ci pentru că el este adesea o supapă de descărcare a agresivităţii personale. Dacă eşti supărat continuu pe lume şi pe viaţă, ce ai putea oferi ca viitor celorlalţi? Pedepsele corectează lumea, dar nu o fac mai bună. O doamnă de fier nu este niciodată apreciată de un popor cu conştiinţă de paie. Psihiatrii nemţi îi considerau pe idealiştii pasionaţi în categoria celor care nu se înscriu în <<normalitatea medie>>. Atenţie, şi erau nemţi!”
Teodor MELEŞCANU – “Inconsistenţa personajului şi oportunismul inimaginabil de care dă dovadă”
“Pentru ex-ministrul de externe râsul este un stimulent şi un suport al acţiunii, chiar un instrument profesional. Când a candidat la preşedinţie a reuşit contraperformanţa extraordinară de a fi în momentul de faţă lanterna roşie a grupului de competitori cu şansă. Motivul psihologic este de fapt inconsistenţa personajului şi oportunismul inimaginabil de care dă dovadă. Nu a ştiut să speculeze dorinţa de schimbare a <<trandafirilor>> din ’96, pe care un discurs radical i-ar fi scos din inerţia tradiţională. Apoi – lucru cu totul neobişnuit pentru un diplomat – nu a reuşit să facă nici o alianţă serioasă, nici la dreapta, nici la stânga. Aceasta vorbeşte despre rigiditatea sau puţinătatea ideilor pe care este în stare să le concretizeze. Pornit în campanie ca un Iliescu realist, hotărât, cinstit, gata să rupă cu uscăturile din partid, a ajuns de unde a plecat: un personaj ţâfnos, impunând în permanenţă propriul punct de vedere, acceptând alianţe conjuncturale cu personaje dubioase, dornice de imunitate parlamentară. Înţelege cu greu faptul că nu există întotdeauna motive de râs, iar uneori sunt multe zâmbete strâmbe pentru o persoană care se complace deseori în rolul de marionetă, fără să-şi facă prea multe probleme despre păpuşarul care ţine firele. Reuşeşte să fie ţap isăpăşitor, chiar şi atunci când nu este cazul. Un post de senator, indiferent de cei care ţi-l oferă, poate fi o miză pentru care să te faci de râs. Plasat strategic de Băsescu la SIE, cel care până acum s-a dovedit un permanent câştigător, s-ar putea face definitiv de râs dacă ar accepta să devină candidatul la preşedinţie al pensionarilor militari conduşi de un potator cu nume predestinat pentru un vizitator al cramelor – Dogaru.”
capitolul „Vanitoşii”
Călin Popescu TĂRICEANU – “Manechin antrenat din tinereţe şi dresat să facă sluj”
“S-a trezit brusc pe un post care nu a fost niciodată nici măcar visat înainte de break down-ul lui Stolojan; nu intra în cărţi nici măcar ca vice.
Prim-ministrul României a reuşit să intre într-un mod paradoxal pe fluxul de informaţii al principalelor agenţii de presă din lume. N-a dat cu oiştea-n gard, conform tradiţiei locale, ci cu motocicleta Harley Davidson (de colecţie) într-un nefericit automobilist care nu bănuia, circulând pe o şosea judeţeană, că acolo îşi face terapie jucându-se de-a Peter Pan chiar premierul.
Are un look, un limbaj, o istorie personală care îl recomandă drept dandy-ul politicii româneşti. El a apărut pe scena politică după ’90 şi a făcut parte din echipele care s-au succedat la guvernare. Tăriceanu este bine ancorat în răul din realitatea românească, chiar dacă nu pare un om care să fi mâncat salam cu soia. E un băiat ascultător şi s-a afirmat în felul acesta. A tot ascultat, de unul sau de altul, ajungând până la vârful piramidei, acolo unde cu siguranţă nu a visat niciodată că o să fie. A înţeles destul de greu că în exercitarea puterii coerenţa este secretul absolut şi că de la un anumit nivel în sus orice retractare are un preţ impresionant. Calitatea dar şi defectul cel mai important este inerţia psihologică. Manechin antrenat din tinereţe şi dresat să facă sluj la cea mai mică comandă, nu s-a sfiit să devină executantul PSD-ului în numele adevăratului liberalism, făcând Brătienii să se răsucească în mormânt mai ceva ca titirezul.
Obedientul flăcău tomnatic, USL-ist până la moarte, reuşeşte de asemenea o perfromanţă de Guiness Book la care nici măcar şturlubaticul Berlusconi nu a visat: premier cu cinci neveste.
Dacă va ajunge preşedinte, Henric al VIII-lea cu cele şase soţii ale sale este ameninţat în statistica şefilor de stat şi doar profetul Mahomed, dacă Tăriceanu nu ia două mandate, rămâne cu un mic avantaj prin cele 13 neveste. Atenţie însă, douăsporezece dintre ele i-au devenit soţii după ce a obţinut mandatul de profet, adică în ultimii unsprezece ani de viaţă.”
