E drept să suprimi un simbol al răului, fie el om, grup sau regim politic, ca să dai (teoretic) ocazia binelui să triumfe? Cu această întrebare se confruntă deopotrivă personajele lui Albert Camus din piesa „Cei drepți”, pusă în scenă la Teatrul Național din București, ca și spectatorii. Apăsătoare prin temă și atmosferă, piesa despre un atentat terorist din 1905 are puternice reverberații în mintea privitorilor de azi, vecini cu un război absurd, dar și păstrători de amintiri chinuitoare despre o dictatură comunistă nu prea îndepărtată. Și chiar dacă, pe fundalul scenei, vezi clar datele care fixează acțiunea piesei în istorie, există permanent tentația gândului că eliminarea tiranilor contemporani, ca Ceaușescu sau Putin, ar fi (fost) soluția cea mai simplă pentru întoarcerea unor țări la normalitatea pașnică și liberă.
Erou al disperării și al absurdului, cum a fost descris de săptămânalul „Die Zeit”, Camus își transferă aceste atribute asupra unora din personajele sale. El plasează povestea în Rusia prebolșevică, inspirându-se dintr-un episod real: asasinarea Marelui Duce Serghei Alexandrovici, unchiul țarului, o figură despotică a acelor vremuri, de către un grup de revoluționari. Contextul politic este însă doar punctul de plecare pentru confruntarea de opinii între adepții crimelor cinice, cu conotații punitive – Stepan (Marius Bodochi) și Vera (Mirela Oprișor), și „asasinii delicați” Dora și Kaliaiev (Raluca Aprodu și Marius Manole), care își încalcă sensibilitatea și admit curmarea unei vieți doar ca să facă loc unui utopic Eden, echitabil și prosper pentru toți. Sub privirea inflexibilă a Verei, cei doi tineri oscilează continuu între emoții fragile, scrupule morale și elanuri idealiste, convingându-se reciproc că singura cale de împlinire a iubirii lor este prin moarte. A răului și a lor. Căci cel supranumit „Poetul” și iubita lui nu văd posibilă viața post-asasinat, amândoi visează la reunirea într-o altă lume, mai bună, ale cărei porți se deschid prin martiraj.
Punctul fierbinte ale disputei din sânul grupului revoluționar îl constituie dilema: oare e acceptabil sau nu să omori și copii, ca victime colaterale într-un atentat având altă țintă? Întrebarea se pune după ce Kaliaiev ratează prima tentativă de asasinat asupra Marelui Duce, întrucât acesta era însoțit de familie. Reflexul de conștiință al „Poetului” este condamnat vehement de tovarășii săi, care-l consideră semn de slăbiciune. Tot așa cum, ulterior, dorința lui Voinov (Ciprian Nicula) de a se retrage din frontul de acțiune criminală în zona combativității teoretice, ideologice, va fi interpretat în aceeași notă de dispreț. Supus presiunilor și insinuărilor veteranului Stepan, Kaliaiev rezistă admirabil în convingerea sa, că sacrificarea unor copii este inadmisibilă. Dar asta îl și ambiționează să-și reia misiunea teroristă și s-o ducă la bun sfârșit, cu prețul propriei condamnări la moarte.
Sfârșitul eroic pe care și-l dorește Kaliaiev, ca recompensă pentru jertfirea purității și iubirii sale, este la un pas să eșueze, prin intervenția văduvei celui asasinat. Marea Ducesă și șeful Poliției țariste îl confruntă pe ucigaș cu perspectiva grațierii, dar nu din benevolență, ci pentru compromiterea lui în ochii camarazilor de luptă revoluționară, care l-ar fi considerat trădător. Kaliaiev aproape că imploră să nu fie iertat, cerând insistent pedeapsa capitală, în dramatica scenă din celula închisorii, unde Marea Ducesă (Maia Morgenstern) îl învăluie, ca o arahnidă, în lungul voal de doliu, sufocându-l cu durerea sa. Lunecând pe reliefuri diferite ale vocii, când șoptită, când tunătoare, și coborând până într-o demonică viroagă vocală, Maia Morgenstern are o interpretare zguduitoare și tenebroasă. Iar Marius Manole, cu aparența sa gracilă și inocentă, îi face față cu brio, dezvăluind un personaj cu o forță interioară bine ascunsă la început sub straturi de exaltare și neastâmpăr juvenil (acel cambré încheiat acrobatic într-un fel de pod sprijinit într-un braț este pe cât de năstrușnic și incomod de executat, pe atât de expresiv ca mișcare ludică).
Finalul piesei se desfășoară într-o atmosferă înghețată, în contrast perfect cu înflăcărarea inițială a revoluționarilor. Decorul de debut, simplu și întunecat, dominat apoi de văpăi ucigașe, se acoperă de țurțuri și fulgi, reflectând glaciațiunea din sufletul Dorei. Evocarea detaliată a sfârșitului lui Kaliaiev o duce până la un apogeu al suferinței, în care tânăra decide să-și urmeze iubitul pe calea morții atrase prin acțiuni teoriste. Discursul său sfâșietor transmite însă exact contrariul: până la urmă, nimic nu justifică crima, nici disperarea, nici generoasele idealuri, nimic. Iar „Cei drepți” cu adevărat nu sunt cei care împart dreptatea cu sabia sau cu bomba, ci, dimpotrivă, cei care înțeleg dreptul la viață și refuză justițiarismul pătimaș, în fond o judecată strâmbă.
