Al cui este Ceaikovski? Al Rusiei de baștină, care i-a transformat muzica în imn alternativ pentru sportivii ei olimpici, lăsați fără steag și apartenență oficială în competițiile din 2021-2022, în urma scandalului național de dopaj? Al întregii suflări melomane? Sau al Conservatorului din Kiev, unde studenții au cerut insistent scoaterea numelui său de pe frontispiciul instituției, asociindu-l cu țara invadatoare? Din cauza acestei întrebări, pe multe scene ale lumii a devenit aproape un act temerar să cânți Ceaikovski sau orice alt compozitor provenind din spațiul dominat astăzi de un regim criminal. Doar că arta în sine, atunci când nu e manifestă politic, nu merită sacrificată pe altarul răzbunării sau al urii. Cu atât mai puțin atunci când numele supuse boicotului sunt din epoci fără legătură cu evenimentele tragice și absurde ale prezentului.
Prin urmare, a te bucura de muzica lui Ceaikovski rămâne un deliciu care nu trebuie refuzat din considerente politico-militare. Așa au gândit numeroșii spectatori prezenți la sfârșit de martie în Sala Radio din București, la un concert minunat, avându-l pe Christian Badea la pupitru.
Deschiderea i-a aparținut gracilei pianiste Eva Garet, care la numai 16 ani a electrizat sala cu prezența sa fermecătoare și cu o virtuozitate admirabilă. Pășind pe scenă într-o rochie magenta învolburată în jurul siluetei sale adolescentine și cu chipul îmbujorat, frumoasa Eva a atacat în forță acordurile de început ale celebrului Concert nr. 1 în si bemol minor pentru pian și orchestră op. 23 de Ceaikovski, una dintre cele mai emoţionante partituri pentru pian compuse vreodată. Părul său lung, ca de prințesă Rapunzel, nu i-a stânjenit nicio clipă brațele desenând arcuri grațioase deasupra clapelor, din care curgea muzica nestăvilită. Spre deosebire însă de altă talentată solistă cu plete de invidiat, Lola Astanova, care – la vârsta feminității coapte – desfășoară un veritabil arsenal al seducției în fața pianului, Eva a reușit să fascineze prin prospețimea sa cuminte și prin sensibilitatea interpretării.
Tânăra pianistă bucureșteancă a trăit intens fiecare măsură a partiturii, chipul ei oglindind sentimentele transcrise de Ceaikovski cu ajutorul notelor. Au fost melancolie și extaz, o alternanță a momentelor suave, romantice, cu cele maiestoase, un amalgam de contraste la care orchestra dirijată cu măiestrie de Christian Badea a contribuit din plin. Dialogul muzical dintre solistă și orchestră s-a desfășurat cursiv, marcat de virtuozitate și diversitate expresivă, iar pasajele cu filon focloric au fost recognoscibile, influența ucraineană din prima mișcare amintind de rădăcinile familiale ucrainene ale compozitorului, pe linie paternă. Se spune că, la prima audiție, marele pianist rus Nikolai Rubinstein a fost deranjat atât de construcția gândită de Ceaikovski, cât și de influențele eclectice regăsite în ea, reproșându-i autorului structura neomogenă, cu pasaje prea complicate sau în care pianul e copleșit de orchestră. „Banală, stângace și prost scrisă”, ar fi caracterizat muzicianul lucrarea prietenului Ceaikovski, cerându-i s-o rescrie. Dar compozitorul a refuzat, ofensat pe bună dreptate, și a decis să o încredințeze pianistului german Hans von Bülow, care a și cântat-o în premieră mondială la Boston, cu mare succes.
De aplauze entuziaste a avut parte și Eva Garet la încheierea concertului, frageda muziciană oferind apoi trei (!) bisuri, dintre care ultimul a fost o încununare a trăirilor romantice în care ea deja excelează: varianta pentru pian a Dansului sufletelor binecuvântate, din opera „Orfeu și Euridice” de Christoph Willibald Gluck, în transcrierea lui Sgambatti. O bucată cu colorit sonor răscolitor, pe care Eva Garet a împărtășit-o publicului fără a face exces de rubato, ci dând nuanțe subtile și intensitate lirică interpretării sale.
În partea a doua a concertului, am ascultat Brahms, Simfonia nr. 2 în Re major, op. 73, o muzică impregnată de calm luminos și robustețe idilică, adesea comparată cu „Pastorala” (Simfonia nr. 6) de Beethoven. Asta deși autorul însuși i-a descris-o glumeț editorului său ca fiind „atât de melancolică, încât nu vei putea suporta. N-am scris niciodată ceva atât de trist, iar partitura trebuie să apară cu chenar de doliu.”
Sub bagheta maestrului Christian Badea, orchestra a revărsat asupra sălii o serenitate melodică nelipsită totuși de momente dramatice în primele trei mișcări, pentru ca finalul (Allegro con spirit) să transmită o energie radiantă și un optimism clocotitor. A fost o încheiere extatică, un răspuns entuziast și convingător la întrebarea pusă de Françoise Sagan în celebrul său roman: „Vă place Brahms?”
