La 9 octombrie 1890, în prezența regelui Carol I, echipa tânărului inginer Anghel Saligny demarează lucrările la proiectul căii ferate Fetești – Cernavodă, care includea și complexul de poduri dunărene. Cinci ani mai târziu, pe 14 septembrie 1895, suveranul bate ultimul nit la podul ce-i va purta numele o perioadă.

Proiectul lui Saligny, alcătuit din două poduri metalice, cel peste Dunăre și cel pe brațul Borcea, devine cel mai mare complex de poduri din Europa la acea vreme, o adevarată operă de artă inginerească!

Simbol al României moderne, podul de la Cernavodă este lucrarea care îi aduce făuritorului său recunoașterea unanimă a valorii.

Soarta a făcut ca Anghel Saligny să își intersecteze parcursul vieții cu un cărturar având și el vocația ctitoritului: Ioan Bianu. Dedicat lumii cărților și trăind în mediul academic, acesta avea să relateze emoțiile resimțite în ziua inaugurării podului, într-o scrisoare datată 11 ianuarie 1911:

„Toți în jurul meu erau cuprinși de entuziasm și lăudau, fiecare în felul lui, pe inginerii români și pe conducătorul lor; toți se simțeau crescuți ca Români, în fața măreției lucrării, despre care puteau zice «este a noastră și este făcută de noi». Când cele 15 locomotive legate una de alta au sburat peste pod cu o iuțeală amețitoare, în țipătul ascuțit al fluerelor lor, în urletul sirenelor de la toate vapoarele și în bubuitul tunurilor de pe țărm, entuziasmul s-a schimbat în delir (…) Așa am fost cuprins și eu atunci de admirație pentru activitatea domnului A. Saligny”.

Însă intrarea lui Saligny în rândul „nemuritorilor” a fost una dificilă. Primul scrutin nu i-a fost favorabil, lipsindu-i câteva voturi necesare. Cu tact și înțelepciune, președintele forului, Nicolae Kretzulescu, a organizat o excursie pe Dunăre pentru academicieni, iar aceștia, la vederea uimitorului pod de la Cernavodă, au întrebat cine l-a proiectat și realizat. Răspunsul i-a surprins: „Cel pe care l-ați respins la scrutinul de acum câteva zile”. Astfel că, la următoarea rundă de vot, Anghel Saligny a fost ales cu unanimitate.

Apropierea dintre cei doi intelectuali marcanți a continuat, manifestându-se în mod deosebit între anii 1907 și 1910, când Anghel Saligny a fost Președinte al Academiei Române.

Despre academicianul Saligny, Ioan Bianu vorbea elogios într-un cuvânt de recunoștință:

„În această instituție, de care mi-a fost și-mi este legată viața, dl Saligny apăru un om de un fel nou. Văzusem filologi tari la discuții și la argumente (…), ascultasem oratori care te fermecau cu frumusețea vorbei și cu eleganța frazei lor, scriitori din pana cărora curgea stilul armonios (…). Domnul Saligny este întâiul care gândește și își exprimă gândirea prin linii. Nu vorbește și nu scrie decât rar și numai atunci când necesitatea îl silește spre a explica altora gândirea sa”.

Sobrietatea, empatia și simțul practic ale lui Anghel Saligny, devenit Președinte al Academiei Române, se manifestă și în noua poziție. Sub conducerea sa, sunt adoptate Regulamentul fondului de pensiuni și Regulamentul pentru serviciile Academiei, ambele venind în sprijinul funcționarilor instituției, care-i mulțumesc oficial printr-o scrisoare.

Anghel Saligny „deprins, cum este, cu organizarea și conducerea unor servicii mari, unde atribuțiile și răspunderile trebuie să fie bine lămurite, domnul Saligny a văzut îndată punctele slabe și lipsurile serviciilor noastre, dezvoltate și organizate în mod cam patriarhal, și cu cea mai mare delicatețe, căutând să nu atingă pe nimeni, a adus îndreptări și îmbunătățiri. Îngrijirea sa principală era stabilirea răspunderilor și asigurarea stabilității lucrătorilor”, remarca Ioan Bianu, în același cuvânt menționat.

Și nu este de mirare că, în baza prețuirii reciproce dintre acești doi intelectuali devotați misiunii publice, Anghel Saligny avea să-l propună pe Ioan Bianu Director general al Administrației Academiei Române, fiind primul titular al acestei importante poziții. Puterea extraordinară de muncă și devotamentul pentru slujirea națiunii l-au ajutat pe Ioan Bianu să facă față simultan acestei însărcinări complexe, ca și activității sale în fruntea Bibliotecii Academiei Române.

Se poate spune, așadar, că din întâlnirea și colaborarea dintre aceste mari personalități ale culturii noastre, România a avut numai de câștigat. Ceea ce au clădit acești oameni excepționali pentru viitor continuă să reziste. Și dați-mi voie ca, în acord cu admirația pe care Ioan Bianu și-a declarat-o deschis față de munca și opera lui Anghel Saligny, să omagiez și eu amintirea acestui constructor genial, căruia avem astăzi datoria să-i mulțumim.

N.R. Domnul Nicolae Noica este directorul Bibliotecii Academiei Române, fost ministru al Lucrărilor Publice, profesor

Schițele Ateneului Român sunt prezentate în premieră.

„Românii fără știință, litere și artă nu pot merge înainte, pentru că în timpul în care trăim numai popoarele luminate pot aspira și ajunge la adevărata mărire.”

În jurul acestei idei au înțeles să se grupeze câțiva români adevărați – Nicolae Kretzulescu, Constantin Esarcu, Petre S. Aurelian, V. A. Urechia – care doreau binele și prosperitatea țării.

Inițiativei lor se datorează înființarea în anul 1865, acum 150 de ani a Societății „Ateneul Român”. O adevărată instituție de cultură care prin conferințele sale a însemnat de fapt „începutul dialogului pe care intelectualitatea română l-a întreținut cu publicul.”

Dar marea lor dorință a fost să aibă o casă proprie.

Împlinirea acestui gând din punct de vedere financiar s-a putut realiza din momentul în care omul de cultură Scarlat Rosetti a donat pentru construirea Ateneului suma de 200 de mii de lei –aur. Interesant că și-a scris testamentul pe data de 9 aprilie 1870, în Joia Mare, an în care Paștele a căzut în acele zile, exact ca și astăzi.

Clădirea a început să prindă contur la 26 octombrie 1886, când în  prezența Regelui Carol I și a membrilor fondatori ai societății s-a pus piatra de temelie a Ateneului Român.

Cu acel prilej în 1886 s-a întocmit și un act de fundare care a fost pus în fundație și în același timp s-a înscris acest document pe două plăci de marmură (2,75*3m) fixate, în rotonda Ateneului, spre aducere aminte.

În furia sa de a distruge tot trecutul țării, regimul comunist le-a înlăturat brutal în anii 1950.

Astăzi după 65 de ani, am avut șansa să le descoperim într-un subsol al Ateneului în bună parte deteriorate. Sperăm la un act de dreptate, de repunere pe locul lor în măsura posibilității de restaurare. Iar pentru a cunoaște istoria acestui edificiu încercăm să o prezentăm.

Toată lumea știe că Ateneul s-a născut din inițiativa unor  români de suflet ajutați de generozitatea publicului și că autorul proiectului este arhitectul francez Albert Galleron. Puțini știu cum a fost lansată această frumoasă chemare: Dați un leu pentru Ateneu!Și mai puțini știu, însă, că la stabilirea concepției tehnico-funcționale și estetice a acestei monumentale construcții un mare aport revine unor personalități ale arhitecturii și ingineriei românești și că edificiul a fost ridicat în mai puțin de 16 luni, grație unei serioase pregătiri tehnice și organizatorice a specialiștilor nostril.

Scarlat Rosetti face prima donație

Înființată în anul 1865, din inițiativa lui Constantin Esarcu, Societatea Ateneul Român se impune ca o permanență în viața culturală a țării.Perspectiva unui local propriu al Ateneului s-a deschis  o dată cu prima donație făcută de Scarlat Rosetti „pentru facerea întru această capitală a unei biblioteci publice”, sugerându-se concurenților să se orienteze în planurile lor după modelul noului Palat al Bibliotecii Imperiale din Paris.Formalitățile acestea au prelungit începerea construcției.După încetarea din viață a  lui Scarlat Rosetti, suma disponibilă(200.000 lei aur) nu era suficientă  pentru realizarea unui local în condițiile  pe care le gândise C. Esarcu, care dorea ca „edificiul destinat Artei și Științei să fie monumental”. În asemenea condiții, pentru obținerea unor fonduri suplimentare de cinci sute de mii lei se organizează  o loterie publică, autorizată de guvern prin decizia 5859/30 aprilie 1885. În Nota  nr. 487/16 octombrie 1885 a lui  C. Esarcu, prezentată membrilor biroului Ateneului, se arăta:”Țara întreagă într-adevăr, răspunde cu simpatie la apelul ce am făcut de a se asocia cu noi pentru  o operă eminamente națională și participă cu o bunăvoință neobișnuită la loteria ce am organizat în vederea îndeplinirii acestui scop”.

Balul de la Teatrul Național

Și într-adevăr, Gazeta Buzăului, de joi 12 decembrie 1885, face apel „la toți aceia care doresc progresul științei și al literelor, la toți aceia care iubesc întinderea luminei în această țară…să formeze un comitet, care să strângă  un fond care să-l trimită Comitetului Ateneului și a mai avea și sarcina de a vinde oarecare bilete ale loteriei Ateneului”; la Teatrul Național se organizează un bal în seara de 30 noiembrie 1885 în urma căruia se cumpără 12.300 bilete a un leu. Tot atunci a fost lansată chemarea “DAȚI UN LEU PENTRU ATENEU”

Tragerea loteriei a avut loc la 22 mai 1886 în Grădina Cișmigiu.Lozul cel mare era în valoare de 75.000 lei,  fiind semnat de Nicolae Krețulescu și Constantin Esarcu.Imediat  ce s-a dispus de fonduri, Societatea Ateneul Român cumpără, prin Convenția din 21 iunie 1886, de la Societatea Ecvestră Română, locul din str. Episcopiei 6, “precum și materialul de cărămidă aflat în temeliile sale și scândurile de împrejmuire a lui”. Pe aceste temelii “pregătite pentru un circ  cu manegiu de cai”, arată  chiar arhitectul francez Galleron, “a fost înălțat Palatul Ateneului Român”.

După ce problema fondurilor și a locului a fost rezolvată, comisia pentru executarea localului, spre a urgenta lucrările, a reținut anteproiectul prezentat de arhitectul francez Albert Galleron. Pe acesta îl supune însă expertizei unei comisii formate  din nume de rezonanță ale vieții  noastre tehnice: arhitectul-inginer Alexandru Orăscu(1817-1894), primul director al Școlii de conductori de poduri și șosele (1851), primul director  al Direcției Lucrărilor Publice(1860), primul președinte al Societății Arhitecților români(1891-1894), autorul localului  vechii Universități din București (1857-1869), al hotelului Bulevard, arhitectul-inginer Ion Mincu(1852-1912), personalitate de frunte a arhitecturii românești la răscrucea veacurilor XIX și XX, fondatorul curentului cunoscut de specialiști sub denumirea de neoromânesc, militant activ pentru o arhitectură modernă, inspirată din tradițiile românești, autor al Casei Lahovary, “Bufetul” din Șos. Kiseleff, Școala Centrală de fete (1890-1894);arhitectul-inginer I.N.Socoloescu(1856-1924), unul din fondatorii Școlii superioare de arhitectură din București(1892), redactor-șef (1890-1894) al primei reviste românești de specialitate Analele de Arhitectură, autor al fostului Palat de Justiție din Craiova(1890), azi Universitate, Casa Ionescu Gion din București(1891), primăriile din Pitești și Călărași etc; inginerul –arhitect Grigore Cerkez (1850-1927), profesor la Școla de poduri și șosele  și la Școala superioară de arhitectură, autor al Casei Dissescu( azi Institutul de Istoria Artei), al Institutului de arhitectură din București, autor al primei retaurări moderne a unui monument  istoric Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș(1912) și inginerul N. Cucu Starostescu(1851-1912), inginer-șef al Municipalității orașului București la sfârșitul veacului trecut, director al Societății Române de Construcții și Lucrări Publice, autor al proiectului uzinelor Grozăvești, podului de pe Argeș la Copăceni.
“Lumina să vie dinspre Nord”

Raportul prezentat de comisia mai sus amintită, la 16 mai 1886, sublinia că a avut în vedere la cercetarea  ce a făcut   anteproiectului „să  nu neglijeze nimic  pentru  a se  asigura  atât  buna organizare  a deosebitelor  servicii, cât  și toate garanțiile de confort , și  mai  cu deosebire de siguranță indispensabilă oricărui edificiu destinat a conține nu numai o mare aglomerațiune de persoane, dar și însemnate colecțiuni de bogății literare sau artistice”, de asemenea “prevenirea oricărui incendiu sau chipul  de a-I nimici efectele “, precum  și “să  i se dea toată soliditatea cuvenită și să i se imprime în cele mai mici detalii un caracter înalt  de seriozitate, justiție și rațiune”. Să reținem câteva din observațiile și recomandările făcute.Astfel, analizându –se “partea constructibilă a edificiului” se subliniază lipsa calculelor care să poată justifica  dacă “grosimea actuală  a zidurilor de temelie  ar putea să suporte fără pericol greutatea  construcțiilor viitoare “  și dacă dimensiunile zidurilor prevăzute  a susține cupola “sunt destul de puternice pentru  a rezista  greutății  acesteia și împingerile laterale”. Pentru realizarea încăperilor bibliotecii destinate să adăpostească “cărți de valoare, manuscrise prețioase etc” se arăta  că ”va trebui ca prin  alegerea  materialelor ce au să intre în construcție” acestea să fie apărate “în contra incendiilor”. În ceea ce privește luminatul la bibliotecă și muzeu, acesta se recomandă a se face natural , iar la muzeu , se cerea ca “lumina  să vie  dinspre nord pentru a feri obiectele expuse de reflexurile de lumină, foarte vătămătoare pentru tablouri cu deosebire”.

Aplicarea plafonului sălii de spectacol imediat sub acoperișul cupolei conform anteproiectului este considerat “greșită”. De aceea se cere “a se reserve o arecare  distanță între plafon și acoperișu “, deoarece  spațiul este necesar  pentru “inspectarea” la anumit interval  a șarpantei acoperișului, pentru  unele reparații parțiale ale plafonului, cât și pentru instalarea diferitelor aparate ce servesc la luminarea sălii de spectacol. Prin analiza făcută, comisia  a ajuns la o serie de concluzii ce au impus schimbări radical  în anteproiect.Acestea sunt cele care, în final, au condus la realizarea unui edificiu funcțional, esthetic și cu un grad de durabilitate și siguranță remarcabil, lucru din plin confirmat de  implacabilul arbitru ce este timpul  cu vicisitudinile sale.

La 26 octombrie 1886, se pune piatra fundamentală

Fără îndoială, există o sumă de date tehnice cuprinse în documentele cercetate, care susțin această nouă perspectivă. Fapt este că, la 24 mai 1886, arhitectul Galleron se angajează a-și reface proiectul pe baza recomandărilor înaintate de comisia de expertiză română.

Pentru nu a mai întârzia lucrările, comisia pentru executarea palatului se întrunește la 20 iunie 1886 :

-numirea arhitectului C.Băicoianu ca architect diriginte;

-darea în licitație numai  a construcției de roșu  la care sunt invitați:Societatea de Construcții, ing. Cuțarida și ing. C.Olănescu, arh. I.Socolescu și Dobre Nicolau.

Lucrările de roșu  au fost date spre execuție antreprenorului Dobre Nicolau, din București, str. Știrbei Vodă 116, ce ofertase”cu un scăzământ de 5 lei la sută sub deviz “

-cu care se încheie contract la 1 iulie1886. În contractul încheiat  se preciza că antreprenorul are obligatia de a “conduce lucrările cu cea mai mare activitate “ pentru  a le termina la terminul stabilit.În privința materialelor , se specifica sarcina serviciului de arhitectură al Ateneului Român de a pune  la dispoziția  constructorului “toată pietrăria ce va trebui  ca să se așeze de-odată cu ridicarea zidăriilor pe unde va cere trebuință, toate  grinzile  de fer cu lungimile esacte după locuri, toate coloanele de fontă sau fier și orice  va trebui în  construcție  afară de cele prevăzute în seria de prețuri care a servit la licitație, se va da la timp asemenea  și învelitoarea “.

Ca anexă la contract găsim  și seria  de prețuri  pe baza căreia antreprenorul Dobre Nicolau  se angaja la 27 iunie 1886 să execute lucrările.

Pentru  a se putea  ataca lucrările la 1 septembrie 1886, Albert Galleron prezintă o parte din completările solicitate și un memoriu în care arată că “ pentru  a conserva la edificiu un aspect monumental se aplică adesea și cu mare succes sistemele  de a întrebuința osatura metalică pe zidărie“, subliniind mai departe  că”această osatură constituie un ansamblu foarte solid și indicat în particular țărilor supuse la cutremure de pământ “. Primăria orașului București eliberează autorizația de construcție nr.140 din octombrie 1886. În aceste condiții, la 26 octombrie 1886, ora 2 după-amiază s-a pus piatra fundamental a Palatului Ateneului. Clădirea Ateneului s-a realizat în două etape.În  prima, situată între 1886-1889 s-a zidit clădirea propriziu-zisă, corpul principal, deasupra căreia s-a ridicat cupola.În cea de-a  două etapă, 1893-1897, s-a adăugat o anexă lipită în spatele edificiului. Deși este bine cunoscută împărțirea interioară, reamintim că,  prin patru”scări încolăcite “ , se ajunge la  sala mare de conferințe și concerte, “ încăperea de căpetenie a edificiului“ cu un diametru de 28,5m și înălțime 16 m. Sala are deasupra un plafon suspendat prin intermediul unor tiranți(bare de oțel) de șarpanta metalică a cupolei. Șarpanta acestei cupole, remarcabilă prin formă și simplicitatea construcției, precum și prin eleganță și ușurința sa, este executată din oțel moale. Ea este alcătuită din 20 căpriori dispuși radial, inel de închidere central și inele de “încingere “ .

Căpriorii sunt alcătuiți dintr-o inimă de tablă și două cornier formând o secțiune T. Ei reazemă la partea superioară pe inelul de  închidere și la cea inferioară pe zid. Diametrul interior  al cupolei este de 29.16 m, iar înălțimea  de 13 metri. Greutatea șarpantei, împreună cu cadrele ferestrelor, este de 42.000 kg, ceea  ce înseamnă 63kg/m2 suprafață de învelit.

Proiectul și construcția au fost făcute de  firma Beuchelt din Grunberg- specializată în poduri și construcții metalice, cu  care se încheie un contract la 9 februarie 1887. Contractul prevedea la punctual 11 că “firma va răspunde de furnitură timp de 2 ani de la recepțiea provizorie “.

Al Odobescu- încântat de „măiatra urzeazlă a acoperișului “

Inginerul proiectant a fost I. Schwalbach. Deoarece s-a presupus că tencuiala, împreună cu decorația plafonului, ar putea să crape prin dilatația acestor bare(tiranți), s-a afectutat un calcul ( la 1886!), ținând cond de influența temperaturii asupra deformațiilor și eforturilor produse în aceste bare, concluziile fiind confirmate ulterior de realitate. Confecția metalică a cupolei sosește în țară în a doua jumătate a lunii mai. Montajul cupolei începe în iunie 1887 și se termină în luna noiembrie.

Despre acest montaj se exprimă foarte plastic Al Odobescu în anul 1888/14 februarie: „ Acoperișurile au fost încheiate numai din fier și din zinc si foarte nimerit s-au potrivit în măiastra lor urseală ca să rabde și gerul iernii și arșița verii, căci – fie spus- junele arhitect dirigente mi-a comunicat curioasa informație că între cele 30 de grade de căldură din iulie trecut când s-a așezat învelitoarea domului și cele 28 de grade sub zero de acum vreo lună, adică în nemaipomenita la noi preumblare a mercurului termometric pe un spațiu de 58 de grade, fierăria Ateneului s-a dilatat numai cu 12 cm„. Cupola centrală, acoperită cu zinc, se termină cu un coronament ornamental din care răsare tripodul care amintește de o capodoperă a arhitecturii grecești – monumetul choragic al lui Lysicrat ( denumit și “felinarul lui Demostene”), simbolizând premiul ce se acorda învingătorilor eleni din luptele poetice, de oratorie și artistice.

Storck – autorul scărilor

Pentru lucrările de finisaje exterioare și interioare s-au folosit materiale de cea mai bună calitate, iar execuția a fost încredințată unor meșteri și artiști pricepuți. Să reținem doar că execuția celor patru scări de marmură de Carrara a fost contractată cu sculptorul C. Storck , căruia i s-a cerut, totuși, ca înainte de începerea lucrărilor să depună „o mică probă de scară lucrată gata”

Lucrările de stuc pentru imitația marmurei la coloanele rotondei centrale sunt opera fraților Axerio din Slănic Prahova (ce aveau și o reputată fabrică de ipsos), pentru care li s-a conferit medalia Crucea de cavaler.

Lucrările au fost executate într-un ritm foarte alert, astfel că, la 10 noiembrie 1887, erau terminate lucrările de zidărie, acoperiș, tencuieli, închideri laterale, tâmplărie ferestre, geamuri, lucrări ce se ridicau la valoarea de 513. 797, 52 de lei.

Inaugurarea

La 14 februarie 1888, ora 8,.30 seara, ciclul de conferințe anunale s-a deschis în noul local, într-o sală mică de la parter, căci sala cea mare nu era încă terminată în interior. Monumentualul edificiu a suferit mari avarii în urma bombardamentelor aviației germane din 1944. Refacerea clădirii s-a făcut pe baza generozității publicului român care a răspuns și de această dată la apelul public lansat de comitetul Ateneului, prin care se spunea „că se dorește ca grandioasa construcție să renască prin aceeași dragoste a publicului, a cărui înălțare spirituală este însăși rațiunea existenței sale”.

Lucrările de proiectare și refacere a construcției avariate au fost executate sub conducera ilustrului nostru constructor, cel care a fost inginerul Emil Prager. În Fondul Ateneului Român de la Direcția Generală a Arhivelor Statului, în dosarul 5/1944, se păstrează pe 131 de pagini ( fila 17 – fila 138)  numele celor ce au subscris pentru repararea locașului. Să reținem câteva nume-  Ș Dimitrie Pompeiu 7.000, profesor Dragomir Hurmuzescu 30.000 lei, Ioan Jalea 10.000 lei, Ion N 2.000 lei, Iacovache Noica 1.000 lei, Ion N. Solacolu 5.000 ,. Constantin Chirișescu 10.000 lei, inginer I.S. Antoniu 500 lei, Horia Hulubei 20.000 , D. Hagiescu 1.000 lei, clasa a VII- a B Liceul lazăr, clasa a 5-a B Liceul Lazăr 6.200, eleve clasa I Carmen Silva 3.350 lei.

Cutremurul din 4 martie 1977 a produs o serie de avarii ce au fost în scurt timp remediate. Cutremurul din august 1986 și cel din luna mai 1990 au produs fisuri în pilaștrii de zidărie (deasupra inelului de rigidizare) și în zidăria portantă a sălii de concerte, în zona portalului de intrare, afecând fresca interioară.

Iată, pe scurt, câteva date privind construcția Ateneului Român. Generației noastre îi revine nobila misiune de a restaura și conserva acest edificiu pentru a-l transmite viitorimii.

Câți mai știu astăzi cui datorăm formarea acestei instituții? O datorăm lui Nicolae Xenopol – fratele istoricului Alexandru Xenopol.

Nicolae Xenopol, convins de necesitatea unei școli de cultură superioară economică, în anul 1912, în calitate de Ministru al Industriei și Comerțului, alcătuiește o comisie pentru a elabora un proiect în acest sens, după cercetarea unor institituții similare în diverse țări.

În anul 1913 este semnat Decretul Regal de înființare a Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale.

În privința rigorii acestei școli, amintesc că, din cei 700 de înscriși la început, au absolvit în 1918 numai 19.

Problema cu care se va confrunta instituția creată va fi aceea a unui local propriu și a terenului pe care să-l construiască. A fost ales un teren amplasat într-o zonă centrală în Piața Romană. Suprafața acestuia era de 3390 mp. El era alcătuit din mai multe parcele, ce aparțineau unor proprietari particulari, care au trebuit cumpărate. Imediat a fost promovată și o lege pentru exproprierea terenurilor pentru utilitate publică.

Trebuie arătat că după expropiere s-a făcut o evaluare a terenului, s-a stabilit costul care s-a oferit proprietarilor. În același timp, legea devenea operabilă, lucrările de construcție începând, proprietarii urmând a se judeca dacă nu le convenea prețul.

Astăzi, ce facem după emiterea legii? Așteptăm până la finalizarea proceselor, întârziind lucrările ani buni. În vederea întocmirii proiectului se încheie în 1923 un contract cu prof. arhitect-inginer Grigore P. Cerkez. Acesta fiind bolnav, și-l aduce ca și colaborator pe tânărul arhitect Edmond van Saanen Algi.

Trebuie arătat că din respect pentru contribuția lui Van Saanen la elaborarea și dirijarea lucrărilor, Grigore Cerkez îi dă o scrisoare prin care îi certifică că dânsul este autorul proiectului. Și aceasta, spre a-i servi ca dovadă în fața altora. Câtă omenie și probitate morală!

Construcția se va realiza între 1923 și 1926 în timpul rectorilor Stanislav Cihoski și Ion N Angelescu. Execuția acestui edificiu a fostă făcută de antrepriza arhitectului Grigore G. Cerkez.

La 15 noiembrie 1926 a fost inaugurat localul Academiei de Înalte Studii Comerciale și Industriale în prezența Reginei Mamă Elena, a Patriarhului Miron Cristea, a miniștrilor P.P. Negulescu și a Prof. Dr. C. Angelescu. A fost prezent și ilustrul ing. prof. Elie Radu.

Cu prilejul inaugurării, s-a apreciat că palatul este una din cele ”mai modern organizate clădiri”.

Privită din exterior, clădirea pare a fi compusă din 2 corpuri cu totul distincte, marcate printr-o accentuată deosebire de stil. În interior însă, ”unitatea este relizată printr-o rațională distribuție a spațiilor, acomodate scopului”.

Corpul dinspre Piața Romană, cu o înălțime de 21,2 m, are fațada principală susținută de coloanele ce prin tradiție se așează ”la locurile de lumină sufletească și culturală încă din cele mai vechi timpuri.”

Trebuie să remarcăm grija ce se acorda atunci cheltuirii banului public, dovadă că s-a păstrat un tablou cu cheltuielile făcute pentru construcția palatului. Valoarea totală s-a ridicat la 65.524.000 lei, adică, aproximativ 28 milioane Euro astăzi.

În palat, a fost proiectată o aulă de recepție și conferințe împodobită cu un luminator – artistic executat.

Aici se găsește o lucrare impresionantă – pictura murală denumită Istoria Comerțului Românesc realizată în 1932-1933 de către Cecilia Cuțescu Storck.

Palatul Academiei a intrat în galeria monumentelor noastre de artă și arhitectură.

Nicolae Noica a fost ministrul Lucărilor Publice, iar în acest moment este directorul Bibliotecii Academiei Române. Fotografiile și documentele fac parte din arhiva personală a domnului Nicolae Noica.

Și noi ce facem astăzi? Am redus predarea istoriei în programa școlară la o oră pe săptămână… Cei care întocmesc curricula de Istorie (oricum schematică și neatractivă) motivează numărul mic de ore prin aceea că nu vor să încarce memoria elevilor. Oare cunoașterea istoriei țării este un motiv de stres? Ca să nu mai vorbesc că, recent, a fost suprimată și singura oră dedicată săptămânal istoriei din programul televiziunii naționale.
Creăm astfel omul modern – comuniștii au vrut omul nou- fără exemple, fără învățămite, care ajunge să fie suficient, specialist, intolerant și care nu poate “zidi ceva trainic cu pustiul pe care îl poartă în suflet”.
Cum îi educăm pe tineri? Spre ce societate ne îndreptăm?!
Să abordăm, așadar, mai concret teama Brătienii și ctitoriile României moderne.
O scurtă trecere în revistă a actelor de fundare întocmite cu prilejul unor lucrări remarcabile în prezența Regilor noștri și a primilor lor miniștri, este o mărturie a ceea ce au făcut ei pentru țară, într-o epocă de mari greutăți…

Cine a fost Ionel I.C. Brătianu?
Ionel I. C. Brătianu s-a născut în 1864 la Florica – moșia familiei Brătianu- fiind al treilea dintre cei opt copii ai lui Ion și Pia Brătianu. Și-a început studiile la Colegiul Sfântul Sava. Pleacă apoi la Paris unde, după doi ani de Politehnică, urmează celebra Școală de poduri și șosele din Franța. Este unul dintre absolvenții acestei școli, obținând diploma de inginer constructor. Eu deschid întotdeauna cursul de istoria construcțiilor spunându-le studenților: „Cu siguranță că n-ați auzit de Carol I, nici generației mele nu i s-a vorbit despre el. N-ați auzit nici despre Ionel I. C. Brătianu – prim ministru care a făcut România modernă. N-aveți de unde auzi. Important pentru voi este faptul că Ionel I. C. Brătianu a fost inginer constructor. Deci voi, ca și mine, sunteți urmașii acestui mare inginer și prim ministru care, având o minte foarte bine organizată, a făcut România modernă”.
Când rostesc aceste cuvinte, toți sunt impresionați, iar frecvența la cursurile mele este de 80-90% .
Întors în țară, Brătianu este numit, în 1889, inginer la Direcția de drumuri și poduri din Ministerul Lucrărilor Publice unde, sub conducerea marelui inginer Saligny lucrează chiar la construirea podului de peste Dunăre, până în 1895 ( și-a dovedit mai întâi priceperea în meserie). Își începe activitatea politică în 1895, deținând pe rând funcțiile de ministru al Lucrărilor Publice, ministru de Externe, apoi ministru de Interne, iar după aceea este numit prim ministru, fiind ales ulterior președinte al partidului Național Liberal. Marele merit al lui Ionel I.C.Brătianu, prin care și-a înscris numele definitiv în istoria țării, este contribuția sa decisivă la realizarea Marii uniri din 1918 și la crearea României moderne.
Am răsfoit un manual de istorie pentru clasa a XII-a și n-am găsit mai mult de 10 rânduri despre Ionel I.C. Brătianu. Este inadmisibil! Pentru că atunci când rostim numele acestui om care a contribuit decisiv la realizarea Unirii și care a făcut România modernă – voi repeta acest lucru până când vor auzi și guvernanții noștri – ar trebui să fim plini de respect.

de Nicolae Noica

Pentru constituirea unui sistem bancar în țară, la 23 aprilie 1880 a fost întemeiată Banca Națională a României. Primul guvernator a fost Ion Câmpineanu ( 1841-1889), care ocupa atunci și funcția de ministru de finanțe în guvernul Ion C Brătianu.

Adevăratul ctitor al Băncii Naționale a fost însă Eugeniu Carada (1836-1910), cel care a primit însărcinarea – în anul 1880, de la Ion C Brătianu – de a elabora proiectul de lege pentru organizarea băncii și care apoi este ales director general între 1883-1910.
Spațiile închiriate în clădirea Creditului Funciar Rural din strada Doamnei, în care banca și-a desfășurat la început activitatea, erau improprii. De aceea, la 3 octombrie 1881, Consiliul de Administrație al băncii autorizează achiziționarea locului numit hanul Șerban Vodă. Acesta a fost cumpărat de la Administrațiunea Domeniilor și Pădurilor Statului cu prețul de 800.000 lei aur (art. 2 al contractului de vânzare).
Zona aleasă pentru contrucția sediului Băncii Naționale a României se afla în inima comercială a orașului de atunci, care corespunde centrului istoric de astăzi.
După ce a intrat în posesia terenului, Consiliul de Administrație a hotărât la 26 februarie 1882 ca în vederea construirii localului Băncii, guvernatorul Ion Câmpineanu, împreună cu președintele consiliului de cenzori Menelas Ghermani să viziteze câteva din băncile cele mai însemnate din străinătate ”pentru a vedea progresele făcute în domeniul construcțiilor și a comanda unui architect străin proiectul viitorului palat al BNR “. (1)
În martie 1882 se va încheia, la Paris, contractul pentru proiectarea sediului Băncii Naționale, cu arhitecţii francezi Cassien Bernard şi Albert Galleron, care se “aprobă de Comitetul de Administrație la 31 martie 1882”. Din însemnările zilnice ale lui Titu Maiorescu (2)reiese că arhitecții francezi au fost însărcinați de I. Câmpineanu “cu schița și planul detaliat pentru pentru clădirea din București a Băncii, schița 6000 de franci, planul detaliat 40.000 de franci”. Este posibil ca alegerea să fi fost făcută la recomandarea arhitectului André Lecomte du Nouy (3), care cunoștea activitatea lui Cassien Bernard, ca adjunct al arh. Charles Garnier, la construcția Operei din Paris să-l considere “omul cel mai cinstit și solid”. De altfel, tot el l-a recomandat pe Cassien Bernard și prof.ing Gh.I.Duca pentru a întocmi proiectul Școlii Naționale de Drumuri și Poduri.
La 21 iunie 1882 anteproiectul executat de Cassien Bernard și Albert Galleron este prezentat Consiliului de Administrație care hotărăște “pe baza rapoartelor favorabile întocmite de arhitectul M.Caputineanu, arhitectul A. Lecomte și inginerul Constantin Olănescu, ca cei doi arhitecți să treacă la executarea planurilor complete și definitive ale palatului Băncii Naționale.”(4)
Planurile definitive ale palatului au fost terminate de arhitecții francezi în aprilie 1883. Ele au fost prezentate spre cercetare unei comisii alcătuite din inginerii Gheorghe I.Duca, Constantin Olănescu, Nicolae Cerkez și arhitecții Arh. Paul Gottereau și Alex.Săvulescu, după care au fost aprobate de Consiliul de Administrație al Băncii Naționale la 28 septembrie 1883.
Despre fațada Băncii Naționale, arhitectul Ion Mincu la una din lecțiile sale la Școala de Arhitecți, a spus elevilor că este “cea mai frumoasă clădire din București.”
O apreciere deosebită a acestui proiect a formulat-o și arhitectul Toma T. Socolescu care arăta că “Planul acestei bănci, în stilul eclectic francez, reprezintă o lucrare desăvârșită, fațada principală fiind chiar superioară interioarelor, prin admirabilele ei proporții, prin caracterul de bancă ce i l-a imprimat, prin studiul impecabil al elementelor ce o concep, variate și totuși dând o perfectă unitate ansamblului, ca și prin finețea și rafinamentul de studiu excepțional al detaliilor. Nimic banal sau monotol și totul într-o perfectă armonie clasică”.(5)
Confirmarea valorii proiectului întocmit de arhitecții Cassien Bernard și Albert Galleron pentru Palatul Băncii Naționale al României s-a făcut și prin admiterea sa în lista lucrărilor de arhitectură prezentate la Exposition Nationale des Beaux Artes organizată la Paris, în anul 1883.
Așa cum reiese din “Catalogue officiel des ouvrages de Peinture, Sculpture, Architecture, gravure et Lithographie, des artistes vivants, Exposes an Palais des Champs -Elysees” le 15 septembrie 1883, publicat la Paris la Imprimeries réunies, 54 bis, rue du four , 1883, mai întâi a fost întocmit un Regulament pentru admiterea la expoziție, publicat la 28 iulie 1882 sub semnătura Le Ministre de L’Instruction publique et des Beaux-Arts , Jules Ferry. Prin el erau stabilite juriile și candidații pentru participarea la expoziție. Juriul secției de arhitectură era alcătuit din 8 membri ai Academiei de Beaux-Arts și 8 nominalizați de Minister.
Prin cele 40 de lucrări de arhitectură admise la expoziții Paul Blondel, Ernest Chardon, Jules Devid, Marcel Lanbert se află și proiectul arhitecțior Cassien Bernard și A.Galleron privitor la Palatul Băncii Naționale a României prezentat la poziția 1170 din catalog.
Suntem convinși că aceste planșe se află păstrate în arhivele franceze.
După numeroase căutări am reușit să găsesc în urmă cu câteva săptămâni, la Conținutul de stampe al Bibliotecii Academiei, fotografiile a trei planșe ale proiectului întocmit de arhitecții Cassien Bernard și A. Galleron, și anume fațadele palatului Băncii Naționale din str.Lipscani, str. Smârdan și str. Eugeniu Carada. Le prezentăm pentru prima dată, cu speranța găsirii integrale a proiectului original.

Odată cu aprobarea planurilor definitive întocmite de Cassien Bernard și A. Galleron, Consiliul de Administrație al BNR l-a autorizat pe guvernatorul A. Carp să achite onorariul până la completarea sumei de 46.000 fr, “precum și 2000 fr pentru voiajul pe care Galeron urmează să-l facă la București în luna februarie 1884, cu condiția să depună antemăsurătoarea până la 1 decembrie 1883”.

În același timp se rezilia și contractul cu cei doi arhitecți francezi. Arh Cassian Bernard a fost foarte afectat de această decizie. Titu Maiorescu spunea în însemnările sale zilnice că “Câmpineanu s-a schimbat, și acum Carada (!!!) le face mizerii, critică planul s.a.m.d. De primit au primit banii, dar Bernard avea lacrimi în ochi.” (6)
La 27 octombrie 1883, Eugeniu Carada a propus nota următoare Consiliului de Administrație care a aprobat-o. Construirea Băncii Naționale a României se va face direct de către Administrația Băncii, sub conducerea unui arhitect român, putându-se da în întreprindere lucrările parțiale după specialități. Domnul Nicolae Cerchez este numit arhitect primar al construcțiunii, cu obligațiunea de a se supune aprobării Băncii numirea ajutoarelor de care va avea trebuință. Ulterior a fost aprobată propunerea lui N. Cherchez de a-și lua ca ajutor pe arhitectul Constantin Băicoianu.
Inaugurarea oficială a lucrărilor de construcție a BNR a avut loc la data de 12 iulie 1884, prilej cu care în fundația clădirii a fost pus un document ce marchează evenimentul.
Lucrările pricipale ale construcției s-au terminat la sfârșitul anului 1887, iar amenajările interioare, inclusiv mobilierul, au fost executate până în 1890.
Execuția clădirii a fost realizată de Societatea Română de Construcții și lucrări Publice, cu care s-a încheiat un contract la 3 octombrie 1884. Să amintim și alte câteva lucrări executate de această societate. Captarea și aducerea apei în București (1882), Docurile de la Brăila și Galați (1889), Palatul de Justiție din Craiova (1890).
O parte din lucrările speciale executate la BNR au fost contractate cu diferite firme din București. Astfel, lucrările de săpătură și betonare au fost executate de Luigi Giunini și Albert Lanetto, lucrările de feronerie de Andrei Rogalski și P.Georgescu, iar montarea învelitorii de tablă de firma lui Teodor Georgesky.
Este interesant de semnalat că antreprenorul Teodor Georgesky va executa și învelitorile cu tablă de la școala Națională de Poduri și Șosele (1885) și Ateneul Român (1887).
Cimentul a fost adus din Franţa, iar tabla din Germania

Din documentele vremii reiese că multe materiale au fost achiziționate din străinătate. Din România s-a folosit piatră de Rusciuc, cu care a fost placată întreaga fațadă (strs. Lipscani). Din aceeași piatră de Rusciuc au fost executate toate sculpturile exterioare ale clădirii. Cimentul a fost cumpărat din Franța, de la fabricile Lafarge, iar tabla de cupru a fost adusă de la o firmă din Germania. Încălzirea și ventilarea clădirii au fost realizate de firma Wasseleitunger din Viena.
Proiectul, în momentul realizării, ca și astăzi, a răspuns caracteristicilor oricărei construcții bancare. Forma generală a construcției este una dreptunghiulară cu latura lungă – cca 73m, aliniată străzii Lipscani, iar cea scurtă – cca 52 m – reprezintă frontul străzii Smârdan.
La parter se află holul ghișeelor și spațiul rezervat relațiilor cu publicul. El are cca 12,50 m lățime și cca 21,0 lungime, înălțimea maximă fiind de 15.0 m. Parterul este alcătuit dintr-o succesiune de pila ( stâlpi) masive de zidărie, între care erau fixate ghișeele. În partea posterioară a fiecărei pile era montată o casă de bani care se află la îndemâna funcționarului de la ghișeu. Holul este acoperit cu ferme metalice, care au o decorație abundentă din structură. Iluminarea sălii se face prin intermediul unui mare luminator.
Etajul unu poate fi considerat nivelul nobil al băncii datorită funcțiunilor aripii dinspre strada Lipscani: holul de onoare, sala de consiliu, biroul guvernatorului, precum și alte câteva birouri destinate conducerii băncii.
Spațiile de reprezentare de la etajul unu sunt fastuoase și bogat decorate. Accesul la etaj se face pe două scări așezate simetric față de axul pricipal de compoziție al clădirii. Punctul de pornire al rampelor este pus în evidență de către două sculpturi, reprezentând personaje feminine care țin deasupra capului câte un corp de iluminat.

Sala Consiliului de Administrație este fastuos împodobită, dotată cu mobilier Ludovic al XIV – lea, cu scaune în piele de Cordoba și draperii de brocart roșu-purpură. Pe unul din pereți se află o pictură remarcabilă, realizată de Nicolae Grigorescu în anul 1894, cunoscută sub numele de Rodica.
Fațada principală ( str. Lipscani) este decorată cu 6 sculpturi, din care două sunt plasate în fronton și încadrează un ceas, iar celelate patru se găsesc în câte o nișă. Ele reprezintă alegoric Justiția și Agricultura, realizate de sculptorul Ion Georgescu, și Comerțul și Industria, opere ale lui Ștefan-Ionescu Valbudea.
Destul de repede, spațiile existente ale palatului s-au dovedit insuficiente. Până la realizarea soluţiei optime – aceea a construirii unui nou corp- necesitățile au fost satisfăcute printr-o serie de tranformări.
Extinderea suprafeței desfășurate a vechiului palat bancar a fost realizată prin supraetajarea celor patru aripi cu un al II-lea nivel peste parter, destinat birourilor. Planșeul peste etajul unu, realizat din profile metalice, a fost consolidat pentru a suporta noile sarcini și a fost turnat în beton armat. Toate aceste lucrări au fost completate cu refacerea instalațiilor, introducerea telefoanelor și a unei uzine electrice.
În cea mai mare parte, lucrările au fost realizate între 1929 – 1930 de antrepriza distinsului inginer Aurel Ioanovici. Să amintim și alte câteva lucrări remarcabile ale ing A. Iaonovici: palatul Patriarhiei din București, sediul Minsterului Justiției( vizavi de Cișmigiu), Hotel Rex din Mamaia etc.

De-abia în anul 1939 interesele urbanistice ale primăriei s-au pus de acord cu dorința BNR de a beneficia de o nouă construcție. Proiectului noului palat a aparținut arhitectului Radu Dudescu, care a fost șeful Serviciului de Arhitectură al BNR din 1930, și arhitectulului și urbanistului Radu Dudescu Ion Davidescu, care conducea Direcția de cadastru și sistematizare din primăria Capitalei. Trectul de structură a fost început de inginerul Ștefan Mavrodin, vechi colaborator al băncii. După decesul lui la cutremurul din 1940, lucrările de proiectare au fost reluate și terminate de colaboratorul acestuia, inginerul Tudor Constantinescu. În noul proiect el a introdus cele mai noi prevederi europene privind cutremurele de pământ. Noua clădire a BNR este, probabil, printre primele construcții importante din țara noastră care a fost ridicată ținând seama de noile măsuri anitiseismice și a fost realizată între 1940-1959.
Note de subsol
Mihaela Tone și Cristian Păunescu, Istoria Băncii Naționale în date vol I 1880-1914, Ed.Oscar Print, 2006
Titu Maiorescu” Însemnări zilnice- 1881-1886”, Ed.Librăria „Socec&Co” București
Andre Leconte de Noray conducea atunci lucrările șantierelor de restaurare a bisericii episcopale de la Curtea de Argeș și a bisericii Trei Ierarhi
Mihaela Tone și Cristian Păunescu, opera citată
Toma T.Socolescu, Fresca Arhitecților, care a lucrat în România în epoca modernă 1800-1925, Ed. Caligraf Design, 2004
Titu Maiorescu „Însemnări zilnice 1881-1886”

ARTICOL PUBLICAT ÎN EDIȚIA TIPĂRITĂ EXPRES MAGAZIN DIN LUNA IULIE.