Schițele Ateneului Român sunt prezentate în premieră.

„Românii fără știință, litere și artă nu pot merge înainte, pentru că în timpul în care trăim numai popoarele luminate pot aspira și ajunge la adevărata mărire.”

În jurul acestei idei au înțeles să se grupeze câțiva români adevărați – Nicolae Kretzulescu, Constantin Esarcu, Petre S. Aurelian, V. A. Urechia – care doreau binele și prosperitatea țării.

Inițiativei lor se datorează înființarea în anul 1865, acum 150 de ani a Societății „Ateneul Român”. O adevărată instituție de cultură care prin conferințele sale a însemnat de fapt „începutul dialogului pe care intelectualitatea română l-a întreținut cu publicul.”

Dar marea lor dorință a fost să aibă o casă proprie.

Împlinirea acestui gând din punct de vedere financiar s-a putut realiza din momentul în care omul de cultură Scarlat Rosetti a donat pentru construirea Ateneului suma de 200 de mii de lei –aur. Interesant că și-a scris testamentul pe data de 9 aprilie 1870, în Joia Mare, an în care Paștele a căzut în acele zile, exact ca și astăzi.

Clădirea a început să prindă contur la 26 octombrie 1886, când în  prezența Regelui Carol I și a membrilor fondatori ai societății s-a pus piatra de temelie a Ateneului Român.

Cu acel prilej în 1886 s-a întocmit și un act de fundare care a fost pus în fundație și în același timp s-a înscris acest document pe două plăci de marmură (2,75*3m) fixate, în rotonda Ateneului, spre aducere aminte.

În furia sa de a distruge tot trecutul țării, regimul comunist le-a înlăturat brutal în anii 1950.

Astăzi după 65 de ani, am avut șansa să le descoperim într-un subsol al Ateneului în bună parte deteriorate. Sperăm la un act de dreptate, de repunere pe locul lor în măsura posibilității de restaurare. Iar pentru a cunoaște istoria acestui edificiu încercăm să o prezentăm.

Toată lumea știe că Ateneul s-a născut din inițiativa unor  români de suflet ajutați de generozitatea publicului și că autorul proiectului este arhitectul francez Albert Galleron. Puțini știu cum a fost lansată această frumoasă chemare: Dați un leu pentru Ateneu!Și mai puțini știu, însă, că la stabilirea concepției tehnico-funcționale și estetice a acestei monumentale construcții un mare aport revine unor personalități ale arhitecturii și ingineriei românești și că edificiul a fost ridicat în mai puțin de 16 luni, grație unei serioase pregătiri tehnice și organizatorice a specialiștilor nostril.

Scarlat Rosetti face prima donație

Înființată în anul 1865, din inițiativa lui Constantin Esarcu, Societatea Ateneul Român se impune ca o permanență în viața culturală a țării.Perspectiva unui local propriu al Ateneului s-a deschis  o dată cu prima donație făcută de Scarlat Rosetti „pentru facerea întru această capitală a unei biblioteci publice”, sugerându-se concurenților să se orienteze în planurile lor după modelul noului Palat al Bibliotecii Imperiale din Paris.Formalitățile acestea au prelungit începerea construcției.După încetarea din viață a  lui Scarlat Rosetti, suma disponibilă(200.000 lei aur) nu era suficientă  pentru realizarea unui local în condițiile  pe care le gândise C. Esarcu, care dorea ca „edificiul destinat Artei și Științei să fie monumental”. În asemenea condiții, pentru obținerea unor fonduri suplimentare de cinci sute de mii lei se organizează  o loterie publică, autorizată de guvern prin decizia 5859/30 aprilie 1885. În Nota  nr. 487/16 octombrie 1885 a lui  C. Esarcu, prezentată membrilor biroului Ateneului, se arăta:”Țara întreagă într-adevăr, răspunde cu simpatie la apelul ce am făcut de a se asocia cu noi pentru  o operă eminamente națională și participă cu o bunăvoință neobișnuită la loteria ce am organizat în vederea îndeplinirii acestui scop”.

Balul de la Teatrul Național

Și într-adevăr, Gazeta Buzăului, de joi 12 decembrie 1885, face apel „la toți aceia care doresc progresul științei și al literelor, la toți aceia care iubesc întinderea luminei în această țară…să formeze un comitet, care să strângă  un fond care să-l trimită Comitetului Ateneului și a mai avea și sarcina de a vinde oarecare bilete ale loteriei Ateneului”; la Teatrul Național se organizează un bal în seara de 30 noiembrie 1885 în urma căruia se cumpără 12.300 bilete a un leu. Tot atunci a fost lansată chemarea “DAȚI UN LEU PENTRU ATENEU”

Tragerea loteriei a avut loc la 22 mai 1886 în Grădina Cișmigiu.Lozul cel mare era în valoare de 75.000 lei,  fiind semnat de Nicolae Krețulescu și Constantin Esarcu.Imediat  ce s-a dispus de fonduri, Societatea Ateneul Român cumpără, prin Convenția din 21 iunie 1886, de la Societatea Ecvestră Română, locul din str. Episcopiei 6, “precum și materialul de cărămidă aflat în temeliile sale și scândurile de împrejmuire a lui”. Pe aceste temelii “pregătite pentru un circ  cu manegiu de cai”, arată  chiar arhitectul francez Galleron, “a fost înălțat Palatul Ateneului Român”.

După ce problema fondurilor și a locului a fost rezolvată, comisia pentru executarea localului, spre a urgenta lucrările, a reținut anteproiectul prezentat de arhitectul francez Albert Galleron. Pe acesta îl supune însă expertizei unei comisii formate  din nume de rezonanță ale vieții  noastre tehnice: arhitectul-inginer Alexandru Orăscu(1817-1894), primul director al Școlii de conductori de poduri și șosele (1851), primul director  al Direcției Lucrărilor Publice(1860), primul președinte al Societății Arhitecților români(1891-1894), autorul localului  vechii Universități din București (1857-1869), al hotelului Bulevard, arhitectul-inginer Ion Mincu(1852-1912), personalitate de frunte a arhitecturii românești la răscrucea veacurilor XIX și XX, fondatorul curentului cunoscut de specialiști sub denumirea de neoromânesc, militant activ pentru o arhitectură modernă, inspirată din tradițiile românești, autor al Casei Lahovary, “Bufetul” din Șos. Kiseleff, Școala Centrală de fete (1890-1894);arhitectul-inginer I.N.Socoloescu(1856-1924), unul din fondatorii Școlii superioare de arhitectură din București(1892), redactor-șef (1890-1894) al primei reviste românești de specialitate Analele de Arhitectură, autor al fostului Palat de Justiție din Craiova(1890), azi Universitate, Casa Ionescu Gion din București(1891), primăriile din Pitești și Călărași etc; inginerul –arhitect Grigore Cerkez (1850-1927), profesor la Școla de poduri și șosele  și la Școala superioară de arhitectură, autor al Casei Dissescu( azi Institutul de Istoria Artei), al Institutului de arhitectură din București, autor al primei retaurări moderne a unui monument  istoric Biserica Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș(1912) și inginerul N. Cucu Starostescu(1851-1912), inginer-șef al Municipalității orașului București la sfârșitul veacului trecut, director al Societății Române de Construcții și Lucrări Publice, autor al proiectului uzinelor Grozăvești, podului de pe Argeș la Copăceni.
“Lumina să vie dinspre Nord”

Raportul prezentat de comisia mai sus amintită, la 16 mai 1886, sublinia că a avut în vedere la cercetarea  ce a făcut   anteproiectului „să  nu neglijeze nimic  pentru  a se  asigura  atât  buna organizare  a deosebitelor  servicii, cât  și toate garanțiile de confort , și  mai  cu deosebire de siguranță indispensabilă oricărui edificiu destinat a conține nu numai o mare aglomerațiune de persoane, dar și însemnate colecțiuni de bogății literare sau artistice”, de asemenea “prevenirea oricărui incendiu sau chipul  de a-I nimici efectele “, precum  și “să  i se dea toată soliditatea cuvenită și să i se imprime în cele mai mici detalii un caracter înalt  de seriozitate, justiție și rațiune”. Să reținem câteva din observațiile și recomandările făcute.Astfel, analizându –se “partea constructibilă a edificiului” se subliniază lipsa calculelor care să poată justifica  dacă “grosimea actuală  a zidurilor de temelie  ar putea să suporte fără pericol greutatea  construcțiilor viitoare “  și dacă dimensiunile zidurilor prevăzute  a susține cupola “sunt destul de puternice pentru  a rezista  greutății  acesteia și împingerile laterale”. Pentru realizarea încăperilor bibliotecii destinate să adăpostească “cărți de valoare, manuscrise prețioase etc” se arăta  că ”va trebui ca prin  alegerea  materialelor ce au să intre în construcție” acestea să fie apărate “în contra incendiilor”. În ceea ce privește luminatul la bibliotecă și muzeu, acesta se recomandă a se face natural , iar la muzeu , se cerea ca “lumina  să vie  dinspre nord pentru a feri obiectele expuse de reflexurile de lumină, foarte vătămătoare pentru tablouri cu deosebire”.

Aplicarea plafonului sălii de spectacol imediat sub acoperișul cupolei conform anteproiectului este considerat “greșită”. De aceea se cere “a se reserve o arecare  distanță între plafon și acoperișu “, deoarece  spațiul este necesar  pentru “inspectarea” la anumit interval  a șarpantei acoperișului, pentru  unele reparații parțiale ale plafonului, cât și pentru instalarea diferitelor aparate ce servesc la luminarea sălii de spectacol. Prin analiza făcută, comisia  a ajuns la o serie de concluzii ce au impus schimbări radical  în anteproiect.Acestea sunt cele care, în final, au condus la realizarea unui edificiu funcțional, esthetic și cu un grad de durabilitate și siguranță remarcabil, lucru din plin confirmat de  implacabilul arbitru ce este timpul  cu vicisitudinile sale.

La 26 octombrie 1886, se pune piatra fundamentală

Fără îndoială, există o sumă de date tehnice cuprinse în documentele cercetate, care susțin această nouă perspectivă. Fapt este că, la 24 mai 1886, arhitectul Galleron se angajează a-și reface proiectul pe baza recomandărilor înaintate de comisia de expertiză română.

Pentru nu a mai întârzia lucrările, comisia pentru executarea palatului se întrunește la 20 iunie 1886 :

-numirea arhitectului C.Băicoianu ca architect diriginte;

-darea în licitație numai  a construcției de roșu  la care sunt invitați:Societatea de Construcții, ing. Cuțarida și ing. C.Olănescu, arh. I.Socolescu și Dobre Nicolau.

Lucrările de roșu  au fost date spre execuție antreprenorului Dobre Nicolau, din București, str. Știrbei Vodă 116, ce ofertase”cu un scăzământ de 5 lei la sută sub deviz “

-cu care se încheie contract la 1 iulie1886. În contractul încheiat  se preciza că antreprenorul are obligatia de a “conduce lucrările cu cea mai mare activitate “ pentru  a le termina la terminul stabilit.În privința materialelor , se specifica sarcina serviciului de arhitectură al Ateneului Român de a pune  la dispoziția  constructorului “toată pietrăria ce va trebui  ca să se așeze de-odată cu ridicarea zidăriilor pe unde va cere trebuință, toate  grinzile  de fer cu lungimile esacte după locuri, toate coloanele de fontă sau fier și orice  va trebui în  construcție  afară de cele prevăzute în seria de prețuri care a servit la licitație, se va da la timp asemenea  și învelitoarea “.

Ca anexă la contract găsim  și seria  de prețuri  pe baza căreia antreprenorul Dobre Nicolau  se angaja la 27 iunie 1886 să execute lucrările.

Pentru  a se putea  ataca lucrările la 1 septembrie 1886, Albert Galleron prezintă o parte din completările solicitate și un memoriu în care arată că “ pentru  a conserva la edificiu un aspect monumental se aplică adesea și cu mare succes sistemele  de a întrebuința osatura metalică pe zidărie“, subliniind mai departe  că”această osatură constituie un ansamblu foarte solid și indicat în particular țărilor supuse la cutremure de pământ “. Primăria orașului București eliberează autorizația de construcție nr.140 din octombrie 1886. În aceste condiții, la 26 octombrie 1886, ora 2 după-amiază s-a pus piatra fundamental a Palatului Ateneului. Clădirea Ateneului s-a realizat în două etape.În  prima, situată între 1886-1889 s-a zidit clădirea propriziu-zisă, corpul principal, deasupra căreia s-a ridicat cupola.În cea de-a  două etapă, 1893-1897, s-a adăugat o anexă lipită în spatele edificiului. Deși este bine cunoscută împărțirea interioară, reamintim că,  prin patru”scări încolăcite “ , se ajunge la  sala mare de conferințe și concerte, “ încăperea de căpetenie a edificiului“ cu un diametru de 28,5m și înălțime 16 m. Sala are deasupra un plafon suspendat prin intermediul unor tiranți(bare de oțel) de șarpanta metalică a cupolei. Șarpanta acestei cupole, remarcabilă prin formă și simplicitatea construcției, precum și prin eleganță și ușurința sa, este executată din oțel moale. Ea este alcătuită din 20 căpriori dispuși radial, inel de închidere central și inele de “încingere “ .

Căpriorii sunt alcătuiți dintr-o inimă de tablă și două cornier formând o secțiune T. Ei reazemă la partea superioară pe inelul de  închidere și la cea inferioară pe zid. Diametrul interior  al cupolei este de 29.16 m, iar înălțimea  de 13 metri. Greutatea șarpantei, împreună cu cadrele ferestrelor, este de 42.000 kg, ceea  ce înseamnă 63kg/m2 suprafață de învelit.

Proiectul și construcția au fost făcute de  firma Beuchelt din Grunberg- specializată în poduri și construcții metalice, cu  care se încheie un contract la 9 februarie 1887. Contractul prevedea la punctual 11 că “firma va răspunde de furnitură timp de 2 ani de la recepțiea provizorie “.

Al Odobescu- încântat de „măiatra urzeazlă a acoperișului “

Inginerul proiectant a fost I. Schwalbach. Deoarece s-a presupus că tencuiala, împreună cu decorația plafonului, ar putea să crape prin dilatația acestor bare(tiranți), s-a afectutat un calcul ( la 1886!), ținând cond de influența temperaturii asupra deformațiilor și eforturilor produse în aceste bare, concluziile fiind confirmate ulterior de realitate. Confecția metalică a cupolei sosește în țară în a doua jumătate a lunii mai. Montajul cupolei începe în iunie 1887 și se termină în luna noiembrie.

Despre acest montaj se exprimă foarte plastic Al Odobescu în anul 1888/14 februarie: „ Acoperișurile au fost încheiate numai din fier și din zinc si foarte nimerit s-au potrivit în măiastra lor urseală ca să rabde și gerul iernii și arșița verii, căci – fie spus- junele arhitect dirigente mi-a comunicat curioasa informație că între cele 30 de grade de căldură din iulie trecut când s-a așezat învelitoarea domului și cele 28 de grade sub zero de acum vreo lună, adică în nemaipomenita la noi preumblare a mercurului termometric pe un spațiu de 58 de grade, fierăria Ateneului s-a dilatat numai cu 12 cm„. Cupola centrală, acoperită cu zinc, se termină cu un coronament ornamental din care răsare tripodul care amintește de o capodoperă a arhitecturii grecești – monumetul choragic al lui Lysicrat ( denumit și “felinarul lui Demostene”), simbolizând premiul ce se acorda învingătorilor eleni din luptele poetice, de oratorie și artistice.

Storck – autorul scărilor

Pentru lucrările de finisaje exterioare și interioare s-au folosit materiale de cea mai bună calitate, iar execuția a fost încredințată unor meșteri și artiști pricepuți. Să reținem doar că execuția celor patru scări de marmură de Carrara a fost contractată cu sculptorul C. Storck , căruia i s-a cerut, totuși, ca înainte de începerea lucrărilor să depună „o mică probă de scară lucrată gata”

Lucrările de stuc pentru imitația marmurei la coloanele rotondei centrale sunt opera fraților Axerio din Slănic Prahova (ce aveau și o reputată fabrică de ipsos), pentru care li s-a conferit medalia Crucea de cavaler.

Lucrările au fost executate într-un ritm foarte alert, astfel că, la 10 noiembrie 1887, erau terminate lucrările de zidărie, acoperiș, tencuieli, închideri laterale, tâmplărie ferestre, geamuri, lucrări ce se ridicau la valoarea de 513. 797, 52 de lei.

Inaugurarea

La 14 februarie 1888, ora 8,.30 seara, ciclul de conferințe anunale s-a deschis în noul local, într-o sală mică de la parter, căci sala cea mare nu era încă terminată în interior. Monumentualul edificiu a suferit mari avarii în urma bombardamentelor aviației germane din 1944. Refacerea clădirii s-a făcut pe baza generozității publicului român care a răspuns și de această dată la apelul public lansat de comitetul Ateneului, prin care se spunea „că se dorește ca grandioasa construcție să renască prin aceeași dragoste a publicului, a cărui înălțare spirituală este însăși rațiunea existenței sale”.

Lucrările de proiectare și refacere a construcției avariate au fost executate sub conducera ilustrului nostru constructor, cel care a fost inginerul Emil Prager. În Fondul Ateneului Român de la Direcția Generală a Arhivelor Statului, în dosarul 5/1944, se păstrează pe 131 de pagini ( fila 17 – fila 138)  numele celor ce au subscris pentru repararea locașului. Să reținem câteva nume-  Ș Dimitrie Pompeiu 7.000, profesor Dragomir Hurmuzescu 30.000 lei, Ioan Jalea 10.000 lei, Ion N 2.000 lei, Iacovache Noica 1.000 lei, Ion N. Solacolu 5.000 ,. Constantin Chirișescu 10.000 lei, inginer I.S. Antoniu 500 lei, Horia Hulubei 20.000 , D. Hagiescu 1.000 lei, clasa a VII- a B Liceul lazăr, clasa a 5-a B Liceul Lazăr 6.200, eleve clasa I Carmen Silva 3.350 lei.

Cutremurul din 4 martie 1977 a produs o serie de avarii ce au fost în scurt timp remediate. Cutremurul din august 1986 și cel din luna mai 1990 au produs fisuri în pilaștrii de zidărie (deasupra inelului de rigidizare) și în zidăria portantă a sălii de concerte, în zona portalului de intrare, afecând fresca interioară.

Iată, pe scurt, câteva date privind construcția Ateneului Român. Generației noastre îi revine nobila misiune de a restaura și conserva acest edificiu pentru a-l transmite viitorimii.

Netanyahu spune că Israel e un campion al păcii

Adresându-se adunării generale de la New York, prim-ministrul israelian și-a prezentat țara drept un campion al păcii și prosperității pentru Orientul Mijlociu, chiar dacă forțele sale de securitate pregăteau un atac care a răspândit teroarea pe străzile capitalei libaneze și a sporit temerile față de un război regional total, anunță The Guardian.

Delegații au ieșit din sala adunării generale a ONU, în timp ce Benjamin Netanyahu urca pe podium

„Vom continua să distrugem Hezbollah”, a spus el într-o sală pe jumătate goală. Multe delegații naționale au ieșit în semn de protest când Netanyahu a urcat pe podium.

O filmare-document din 1926 capteaza pe pelicula vizita Reginei Maria in Statele Unite ale Americii, alaturi de doi dintre copii sai, principele Nicolae si principesa Ileana. Considerata prima vizita in America a unui „cap incoronat”, calatoria Reginei in Statele Unite a reprezentat un succes fabulos pentru imaginea Romaniei. Un pasaj din istoricul Gene Smith, unul dintre cei mai importanti biografi americani, descrie precis anvergura evenimentului:

„În nebunia anilor ’20, regina Maria a fost, pentru ­scurtă vreme, cea mai populară femeie din ţară.” (original: “Queen Marie: In the delirium of the 1920s, she became, for a little while, the most popular woman in the country”, Gene Smith, The American Heritage, Vol. 45, No. 6, October 1994)

Regina României s-a aflat pe continentul american în perioada 18 octombrie – 24 noiembrie 1926.

De ce este Lucky Helmut și ce importanță are asta
Portretul unui agent al Securității

I. O poveste din Sibiu
Prietenii îi spuneau Lucky. Îi spun la fel și azi, căci povestea, deși începe cu mulți ani în urmă, ne duce pînă în zilele noastre. Lucky s-a născut în octombrie 1948 și e de loc din zona Sibiului. I-a plăcut orașul acesta dintotdeauna. Dar cel mai mult i-a plăcut – și îi place și azi – Împăratul Romanilor, mai exact barul celebrului hotel. “Kaiser”-ul a fost, într-un fel, punctul central al existenței sale de-a lungul vremurilor. Și ce vremuri…

Lucky venea dintr-o familie bună cu biografie proastă – sub regimul comunist. De trecutul legionar al tatălui făcea caz ori de cîte ori considera că îl avantajează. La nevoie, inventa și fabula cu o naturalețe uimitoare. Ținea să facă impresie neapărat. Lucky era mai curînd o părere decît o persoană. Era un fel de actor plurivalent distribuit în roluri diverse. La prima vedere, un veleitar accentuat. În realitate, ceva mult mai nefast.

La început, Lucky și-a construit personajul de unul singur, atît cît l-a ajutat mintea și i-a permis caracterul. Minte avea, dar, cum spune o vorbă din popor, era brînză bună în burduf de câine. Și mai era cam fudul.

La liceul Gheorghe Lazăr, Lucky era în clasa a 11-a cînd își dă în petec pentru prima oară și este exmatriculat pentru “imoralitate”. Termină liceul ceva mai tîrziu la Ocna Sibiului. În 1967 încasează un an și 2 luni de închisoare pentru că a vrut să fure tablouri din biserica catolică de lîngă muzeul Bruckenthal, în care a pătruns prin efracție împreună cu niște prieteni. Este cercetat și în legătură cu un furt de tablouri din muzeul Bruckenthal. Familia, bine văzută la Sibiu, este consternată și rușinată de rătăcirile acestui fiu care părea cel puțin la fel de dotat, inteligent și promițător ca și surorile sale mai mari – una devine medic, cealaltă profesoară. Ce devine Lucky?

Deocamdată, un descurcăreț. De bază era pokerul pe bani. În rest, mai o bișniță, mai o învîrteală. Ieșeau bani destui pentru a se simți bine prin baruri, împreună cu amicii și cu diverse femei. Se duce totuși la facultate, la Filologia de la Cluj, dar este exmatriculat după numai o lună “pentru abateri”. Inevitabil, este luat la armată, la o unitate din București. Lucky se descurcă și aici. Simulează o nevroză și obține o amînare a serviciului militar. Descurcăreala continuă: mai un poker, mai o bișniță, ce frumoasă-i viața. Șmecheria cu “nevroza” nu ține însă prea mult, și Lucky se vede luat la armată din nou. Ajunge, în octombrie 1970, la o unitate din Oradea, dar nu se omoară cu milităria pentru că este încadrat furier. Adică, se descurcă. Pînă o încurcă…

Mai 1971. Potrivit anchetei procuraturii militare Oradea, soldatul V. Corneliu Mihail, adică Lucky, i-ar fi cerut altui soldat să sustragă pentru el un pistol (cu muniție), promițîndu-i că-l va răsplăti cu 10.000 de lei. Ca furier, Lucky nu avea acces la armament, de aceea a apelat la alt soldat. Planul lui Lucky de a pune mîna pe o armă ajunge repede la urechile C.I.știlor din unitate – el este turnat chiar de un prieten sibian, tot soldat -, și Lucky se trezește în arest sub anchetă penală. Îi vine însă ideea cu “nevroza”, se declară bolnav de nervi și începe să facă urît: amenință că-și taie venele, invocă prieteni misterioși și puternici, intră în greva foamei. Este transferat la un spital militar, anchetatorii cerînd o “expertiză neuropsihiatrică”. Lucky simulează în continuare, și pare să-i iasă bine. Medicii îi confirmă diagnosticul de psihopatie impulsivă cu mitomanie și îl declară inapt la unitate, clasat inapt pace. În baza diagnosticului, procuratura militară închide dosarul și Lucky este lăsat la vatră. Nu pățește absolut nimic. Ce simplu!

Cam prea simplu: ținînd cont de faptul că anchetatorii știu că Lucky nu suferă de nimic – simularea este consemnată în dosarul anchetei, unde se menționează chiar și numele asistentului medical care îl instruiește pe Lucky cum să simuleze mai bine. Și totuși, diagnosticul este acceptat de anchetatori fără nici o obiecție. Tentativa de procurare a unei arme sustrase din dotarea armatei era o faptă extrem de gravă ce se pedepsea pe-atunci cu ani grei de pușcărie. Și totuși, fapta fiind dovedită, procuratura închide dosarul. Cunoscîndu-i-se antecedentele penale, și deși un ditamai locotenent colonel de contrainformații îl descrie drept un element dubios care se sustrage intenționat de la satisfacerea serviciului militar , Lucky este totuși trimis acasă de parcă nu ar fi încercat să fure decît o agrafă ruginită din coșul de gunoi. De neînțeles, s-ar zice. Vom înțelege puțin mai încolo.

Revenit acasă, la Sibiu, în august 1971, Lucky își reia traiul obișnuit, împărțindu-și timpul între partide de poker și întîlniri cu prietenii prin baruri. Securitatea din Sibiu, informată despre cazul de la Oradea, se adresează la rîndul ei Miliției cu precizarea: În prezent nu s-a încadrat în cîmpul muncii, își consumă timpul prin cofetării, joacă cărți de unde realizează diverse sume de bani. Familia lui este îngrijorată de faptul că fiul lor, deși a avut o condamnare pentru furt, este pasibil de a mai comite alte acte iresponsabile și antisociale. În scopul prevenirii sale de la săvîrșirea unor infracțiuni sau contravenții, vă rugăm ca cel în cauză să fie în preocuparea organelor de miliție. În ianuarie 1972, Miliția municipiului Sibiu confirmă că Lucky a fost luat în supraveghere generală. Apoi, nimic.

Dosarul lui Lucky nu mai consemnează nimic timp de mai mulți ani. Abia după cinci ani, în 1977, apar documente din care se pot reconstitui, foarte sumar, anii precedenți. Aflăm că, la un moment dat, Lucky și-a găsit o slujbă oarecare la întreprinderea Vinalcool Sibiu. Apoi, s-a căsătorit cu o sibiancă de origine etnică germană, să-i spunem Inge, cu care are un copil. Cei care i-au cunoscut soția spun că era o adevărată frumusețe. Inge era profesoară de engleză și germană la o școală din Sibiu. În vacanțele de vară, începînd din 1975, Lucky și soția sa lucrează pe litoral la așa-numitele Free Shop-uri. Unii dintre noi își mai amintesc aceste magazine speciale. Puteai să cumperi de acolo, și numai de acolo, o mulțime de lucruri imposibil de găsit în comerțul socialist. Cu o condiție: să ai valută forte – dolari, mărci vest-germane, franci, lire etc. Și cu încă o condiție: să fii cetățean occidental, căci un român nu avea voie să dețină valută forte. Să ajungi vînzător într-un asemenea Free Shop era extrem de tentant. Și greu de obținut. Pe lîngă cerința de a cunoaște niște limbi străine (Inge vorbea germana și engleza, Lucky, franceza), mai trebuia să treci de filtrul selecției Securității. Căci nu oricine prezenta suficientă încredere pentru a fi lăsat să umble cu valută și, mai ales, să aibă contact cu străinii. Apoi, se știa prea bine că activitatea într-un Free Shop era o sursă certă de învîrteli de tot felul, dar în special de procurare de dolari prin schimbul “la negru” sau prin vînzarea de obiecte introduse în magazin pe lîngă gestiunea oficială. Cum spuneam, nu oricine prezenta suficientă încredere pentru a lucra într-un Free Shop. Și totuși, în pofida biografiei sale pestrițe, Lucky nu avea nici o problemă. În fiecare vară, el lucra la cîte un Free Shop de pe litoral.

Inge, soția lui Lucky, are rude în Germania occidentală. În 1975, aceste rude îi trimit o invitație, așa cum cereau atunci formalitățile pentru obținerea unui pașaport turistic. Inge urma să plece singură în Germania, fără soț și fără copil. Totuși, cererea ei de pașaport este respinsă. Lucky și soția sa par resemnați, nu reacționează în nici un fel.

Cu atît mai surprinzătoare este brusca vehemență cu care se manifestă Lucky doi ani mai tîrziu, în toamna lui 1977, cînd năpădește autoritățile cu “reclamații-sesizări” și memorii de protest. Motivul pare să fie un incident din vara aceluiași an, cînd Lucky, soția sa și tot grupul lor de prieteni sibieni, nouă în total, luaseră în primire Free Shop-ul de pe aeroportul Mihail Kogălniceanu, de lîngă Constanța. Un magazin important, probabil cel mai mare de pe litoral, cu un dever deosebit, căci prin acest aeroport treceau toți turiștii străini, la sosire cît și la plecare. Ar fi fost un sezon de excepție pentru Lucky și ceilalți dacă n-ar fi fost echipa de milițieni care, ca din senin, le-a căzut pe cap în inspecție. Inventarul scoate la iveală un plus nejustificat în gestiune în raport cu vînzările și încasările. Raportul constată, de pildă: S-a mai găsit la articolul “Casete” pentru radiocasetofoane, intrate 150 bucăți și stoc faptic la predare 192 bucăți, în afară de ceea ce s-a vîndut. Cu alte cuvinte, trupa lui Lucky practica sistemul vînzării unor articole introduse în Free Shop pe cont propriu, dolarii astfel obținuți intrînd în buzunarele lor. Situația este cît se poate de penală. Urmarea? Nici una. Ba tot trupa lui Lucky este cea care face scandal, cum reiese din raporul Miliției:

Cu ocazia inventarului, H. Alexandru, fratele său Andrei, V. Corneliu [Lucky], B. Constantin au jignit lucrătorii de miliție, făcînd afirmația că sunt niște hoți și pungași și că ei prin relațiile ce le au vor interveni să fie dați afară toți cei ce au contribuit la schimbarea lor. H. Alexandru [șeful gestiunii, prieten al lui Lucky] a vorbit la telefon cu un general cu numele de Marinescu Petrică care i-ar fi spus motivul schimbării și al cărui informator spunea că este. (Raport al Miliției județului Constanța din 13 iulie 1977 )

Foarte interesant ce descoperă, deci, Miliția, dincolo de inventarul cu probleme: că trupa lui Lucky avea acoperire. Drept pentru care toți cei nouă sibieni se întorc acasă fără să suporte nici un fel de consecințe, oricît de penali ar fi fost. Mai mult chiar, incidentul îi servește lui Lucky ca pretext pentru a deveni brusc un foarte vocal și hotărît protestatar în numele unor principii ca libertatea, echitatea sau dreptul la realizarea personală în alt loc decît România, adică dreptul de a emigra. Atunci ne-am întrebat care este rațiunea de a mai sta în această țară , scrie Lucky referindu-se la incidentul cu Free Shop-ul și milițienii, incident pe care îl califică drept abuziv, neîntemeiat, nejustificat și acivic. Cu un tupeu desăvîrșit, Lucky declară: La inventarul făcut în prezența securiștilor, am ieșit perfect, nu ni s-a putut reproșa nimic sub nici un aspect, doar afirmația HILARĂ că vrem să fugim din țară.

Nu, fugitul din țară nu era soluția optimă pentru Lucky, ci plecatul legal. El depune, împreună cu soția, actele de plecare definitivă din România. Într-un memoriu din 6 ianuarie 1978 , Lucky scrie, cu accente de trufie cabotină:

Boala mea “de plecare” este incurabilă, nesuportînd nici un amendament. Cu riscul existenței, merg pînă la capăt în a realiza acest mobil!! Nu nutresc nici un resentiment față de nimenea și am certitudinea că “dincolo” pot fi cu mai mult folositor țării decît în existența larvară pe care o duc aici. Nu mă aștept la un El Dorado, dar sper ca entitatea mea civică să fie respectată. Îmi susțin cauza cu o voință inexorabilă. […] Totdeauna și oriunde voi fi un bun patriot. […] În ideea în care circumstanțe nefaste mă vor obliga să scriu la Europa Liberă, cuprinsul scrisorii va respecta întocmai schema acestei depoziții.

Ce ne văd ochii? Lucky sfidează Securitatea, amenințînd, în scris, că va informa Radio Europa Liberă despre cazul său de “drepturile omului” dacă nu i se aprobă emigrarea. Securitatea reacționează la 18 ianuarie 1978 prin deschiderea Dosarului de Urmărire Informativă nr. 1103 privind “Bubu” (numele de cod dat lui Lucky în acest dosar). Lucky este “avertizat”, asta însemnînd că trebuie să suporte discuții cu diverși securiști, între care și colonelul Ioan Poiană.

Cu toate acestea, securiștii sunt luați prin surprindere aflînd, tardiv, că Lucky – cu o “voință inexorabilă”, nu-i așa – chiar a trimis o scrisoare la Europa Liberă. Scrisoarea, în care Lucky își revendică imperativ dreptul de emigrare în RFG, i-a fost citită într-o emisiune difuzată pe 4 martie 1978. Prompt, el este amendat cu 500 de lei în baza legii 23/1971. Este vorba despre faimoasa “Lege privind apărarea secretului de stat în R.S.R.”, al cărei articol 14 spunea așa: Se interzice cetățenilor români de a avea orice fel de legătură cu posturile de radio și televiziune ori cu organele de presă din străinătate, care, prin acțiunile lor, desfășoară o activitate de defăimare sau contrară intereselor statului român.

Deși declară la Securitate că în perspectivă nu mă voi antrena în nici un fel de discuții sau aprecieri de natură politică , Lucky face exact invers, și asta cît se poate de ostentativ și de public. Adică, face caz permanent de actul său de mare curaj de a scrie la Europa Liberă, “aduce injurii regimului”, cum precizează notele informative, ba se declară chiar “disident” în gura mare – în barul plin de lume de la Împăratul Romanilor, desigur. Așa se face că, la un moment dat, Securitatea pare să cedeze. Un raport din iulie 1978 propune închiderea Dosarului de Urmărire Informativă nr. 1103, respectiv abandonarea cazului lui Lucky, pentru că s-au făcut intervenții și s-a dat aviz pozitiv de către comisie ptr a primi aprobare de plecare . Culmea, chiar șeful Securității județului Sibiu cere la București, în octombrie 1978, să se urgenteze aprobarea emigrării lui Lucky în vederea prevenirii săvîrșirii de către acesta a unor eventuale acțiuni fățișe […] .

Lucky a învins. S-a luat de piept cu Securitatea și a îngenuncheat-o. Bravo lui, am putea zice. În februarie 1979, Lucky și familia sa pleacă în Germania și se stabilesc în orașul Nürnberg din Bavaria, la nord de München. Datorită originii etnice germane a soției, beneficiază imediat de ajutoare speciale pentru integrarea în societate, inclusiv cetățenia germană.
Ce am putea spune, în acest punct al poveștii, despre Lucky? Ce fel de om este el? Un temerar? Un șmecher? Un luptător, un semi-interlop, un zănatec sau un cabotin băftos? Poate ne ajută această autocaracterizare dintr-o declarație dată la Securitate:

Favorizat de fizic și dotat cu o inteligență speculativă, marcat de neșansa debutului meu în viață [condamnarea din 1967], lipsit de capacitate volitivă, am ajuns să mă ancorez într-un mediu abject, vizînd confortul material, urmărind doar plăceri primare care nu reclamau nici un efort. Dar, această existență cu tentă parazitară venea în contradicție cu idealul meu existențialist, cu educația primită.

Chestia cu idealul lui existențialist e nostimă, dar… nu, nu cred că ne ajută să ne lămurim asupra lui Lucky. Ne-ar ajuta însă deslușirea episodului mai de la început, cînd Lucky scapă de procuratura militară și de închisoare pe motiv de “psihopatie impulsivă cu mitomanie”. Deși anchetatorii știu că simulează. Deși fapta este deosebit de gravă. Deși are antecedente penale. De neînțeles, spuneam. S-ar înțelege însă foarte ușor dacă am accepta ideea că pe Lucky îl scapă nu “psihopatia”, ci Securitatea. Nu Securitatea aia banală, ca să-i zic așa. Nu cea cu care se războiește el mai tîrziu pentru un pașaport. Ci o parte mai specială a Securității, să-i spunem DIE (de la Direcția de Informații Externe, ulterior CIE), și care vede “potențialul” lui Lucky de aventurier, cinic, inteligent, prefăcut și lipsit de scrupule – taman bun pentru un anumit gen de misiuni dubioase și “deplin conspirate”.

Și ce altceva ne-ar mai putea ajuta? Păi, ne-ar ajuta să aflăm, de pildă, deși nici un document (disponibil) nu consemnează asta, că în 1972-1973, Lucky era din nou la armată. Ciudat, doar fusese clasat inapt cu doar un an înainte. Și totuși, era la armată. Mai rău chiar, la un batalion disciplinar. Batalion de pedeapsă, cum i se mai spunea, deoarece acolo ajungeau soldații pedepsiți pentru diverse delicte sau cei cu cazier. Și pentru ce fusese pedepsit, chipurile, Lucky? Dacă-l întrebai, îți povestea că, pe cînd făcea armata la Oradea, fusese implicat în deturnarea unui avion. Aici ar trebui precizat că, atunci cînd îi construiești unui agent o “legendă”, e bine să incluzi în biografia măsluită cît mai multe elemente reale, verificabile. Deturnarea unui avion românesc de la Oradea, în mai 1971, era un element real. Deși presa comunistă nu a scris, evident, nimic, despre asta, mai toată lumea, cel puțin din zona Oradea, știa despre cei șase români (de naționalitate maghiară) care deturnaseră cursa Oradea-București și fugiseră în Austria . Iar Lucky chiar s-a aflat la Oradea în acel moment – element real. Doar că furierul Lucky, militar în termen la UM 01731, nu avea nici o legătură cu cei șase. El zicea însă că da, avea, și că detesta regimul comunist fiind un legionar înflăcărat din tată în fiu. Și iată încă un element real și verificabil – cel cu tatăl legionar. Și uite așa – o invenție ici, un element real colo – se construiește biografia falsă a agentului care, mai tîrziu, în misiune undeva într-o țară din vest, va cîștiga încrederea oamenilor afirmînd, credibil și pe alocuri chiar verificabil, că familia sa a avut de suferit din cauza comuniștilor, că el a fost urmărit și persecutat de Securitate, că a fost năpăstuit de autorități din fragedă tinerețe, că – ce mai – chiar și Europa Liberă s-a ridicat în apărarea sa. Să nu-l crezi că-i băiat bun?

Dar ce căuta totuși Lucky în acel batalion disciplinar? În afară de o legendă, un agent “deplin conspirat” mai are nevoie și de o pregătire specială. El trebuie să știe să mînuiască diverse tipuri de arme, să folosească explozibili, să conducă diferite tipuri de vehicole, să deprindă diverse trucuri. Batalionul disciplinar era acoperirea perfectă pentru antrenamentul pe care îl primea Lucky în timp ce soldații cu pedepse reale mergeau zilnic la munci grele pe șantierele din zonă.

După toate datele, Lucky se afla în plin program de instruire/pregătire ca “ilegal”, urmînd să devină ofițer și să fie trimis în misiune ca spion într-o țară occidentală. La un moment dat intervine însă ceva ce-l va duce, cum ne arată evoluția sa ulterioară, pe o altă traiectorie, chit că înrudită cu cea de “agent deplin conspirat”. Un indiciu despre ce anume ar fi putut produce cezura în cariera lui de “ilegal” al spionajului românesc găsim într-un document intitulat “Raport al generalului Gheorghe Manea cu privire la activitatea Brigăzii „U” – unitatea ofiţerilor „ilegali” – în perioada 1974-1978” . Într-adevăr, în mai 1974, la conducerea UM 0190/U din spionajul românesc este numit colonelul (pe atunci) Gheorghe Manea în locul generalului Romeo Popescu. Conducerea superioară nu părea prea mulțumită de eficiența acestui sector de elită. Relatînd care era starea de lucruri și ce fel de măsuri de îmbunătățire a luat el ca nou șef al Brigăzii „U”, Manea face următoarea afirmație: Am reanalizat de asemenea şi situaţia fiecărui ofiţer „S” ce se afla în regătire. Am găsit câţiva care ridicau probleme din punct de vedere al încrederii politice ce li se putea acorda (de exemplu, unul era fiul unui legionar) sau nu aveau calităţi pentru munca informativă externă. Pe aceştia, fără a face o campanie, în mod treptat, i-am trecut în rezervă […]. Probabilitatea ca “fiul unui legionar” să fie chiar Lucky al nostru este foarte mare: anul 1974 se potrivește perfect, iar numărul celor “aflați în pregătire” la acel moment era foarte mic. Faptul că printre ei se găsea tocmai un fiu de legionar i-a sărit în ochi generalului Manea și i-a oferit un bun prilej de a-și evidenția vigilența ideologică.

Oricum, Lucky nu este abandonat de Securitate, ci reciclat. Ar fi fost păcat, nu-i așa, să se irosească acel “potențial uman” și tot instructajul investit deja în viitorul agent cu o mică pată la dosar. Ca “profil”, cum se spune, Lucky este bucățică ruptă din Venus 2. Așa s-a numit o operațiune de infiltrare în occident a unor agenți ai Securității, scoși din țară mai ales prin intermediul unor căsătorii care le facilitau “dincolo” integrarea, cum a fost și în cazul lui Lucky. Cei din Venus 2 nu erau ofițeri ca “ilegalii” adevărați (vezi Matei Pavel Haiducu și Afacerea Tănase ), ci doar un fel de colaboratori permanenți buni la toate, eventual chiar dispensabili. Zeci și zeci de asemenea agenți au împînzit occidentul în anii ’70 și ’80, subminînd diaspora românească, spionîndu-i pe emigranți, dezbinîndu-i pe românii din exil prin intrigi, diversiuni și escrocherii, provocînd tensiuni și suspiciuni prin zvonuri și calomnii. Dar astea erau doar mărunțișuri.
Un ultim detaliu despre Lucky înainte de emigrarea sa în Germania: din toamna lui 1978, el furnizează Securității din Sibiu note informative (olografe) sub numele conspirativ “Florin” .

II. Note din Germania
Schimbăm perspectiva și, aparent, personajul.
I se spunea “Helmut”. În ghilimele, pentru că nu era decît un nume de cod. În ianuarie 1980, “Helmut” semnează o notă informativă către Securitatea din Sibiu (compartimentul 0620), relatînd cu lux de amănunte cum diverși emisari ai postului de radio Europa Liberă l-ar fi contactat și prelucrat în încercarea de a-l recruta drept colaborator. Emisarii, chiar membri ai redacției din München (sunt menționați Radu Gorun, Ion Ioanid, George Bălan, chiar și Virgil Ierunca), sunt insistenți și-i fac tot felul de promisiuni tentante, “Helmut” prezentîndu-se ca pe un personaj de o deosebită valoare pe care Europa Liberă ține morțiș să-l aibă în rîndurile sale. Clar, “Helmut” a avut întotdeauna, indiferent de numele purtat, o foarte bună părere despre sine însuși. Și care se cerea musai împărtășită unui număr cît mai mare de contemporani.

Eu eram atunci la Radio Europa Liberă, și știu foarte bine cum funcționa această instituție, inclusiv în planul recrutării de personal. Mi-e foarte clar că relatarea lui “Helmut” este pură fabulație, și că nimic din ce spunea el despre tentativa de recrutare nu s-a întîmplat. Dar asta este mai puțin important. Relevant este faptul că această notă ne indică o primă pistă pentru identificarea lui “Helmut”. Dincolo de faptul că el locuiește la Nürnberg, orașul în care se stabilise Lucky al nostru, o observație a colonelului Ioan Poiană scrisă chiar pe nota lui “Helmut” spune așa:
În anul 1978, sursa s-a adresat din țară cu o scrisoare la “Europa Liberă” ca urmare a refuzului serviciului de pașapoarte de a aviza plecarea în vizită a soției sale. Scrisoarea a fost citită la una din emisiunile acestui post. Cei de la E.L. de fapt la acest lucru se refereau și pe asta mizau în atragerea lui la o cooperare cu ei. […] O copie după material se va înainta la UM 0544.
Parcă sună cunoscut, nu? Scrisoarea trimisă și citită la Europa Liberă în 1978, soția tratată cu refuz de cei de la pașapoarte… Doar că, atunci, personajului i se spunea Lucky (și “Florin”), nu “Helmut”. Cît despre copia înaintată la UM 0544, să precizăm că acesta este indicativul CIE – Centrul de Informații Externe (fost DIE) -, brațul Securității pentru acțiuni de spionaj și diversiune în străinătate, inclusiv agresiuni și asasinate.
Despre o astfel de acțiune, din ianuarie 1981, cu “Helmut” în rolul principal, va fi vorba în continuare. Radio Europa Liberă era principalul obiectiv al CIE, iar redactorii de la München erau urmăriți îndeaproape de Securitate, mai ales cei care, prin emisiunile și comentariile lor, stîrneau în mod special interesul și atenția ascultătorilor pe de-o parte, și furia Securității de cealaltă parte. Emil Georgescu, realizatorul emisiunii Actualitatea Românească, era unul dintre aceștia. Succesul Actualității în rîndurile ascultătorilor din România a făcut ca Emil Georgescu să devină foarte repede un obiectiv prioritar al Securității – citez:
Va fi organizată molestarea repetată și aplicarea unor măsuri de corecție fizică lui Emil Georgescu în scopul intimidării și determinării acestuia de a părăsi teritoriul R.F.G. și stabilirea reședinței sale într-o altă țară. Termen: 15 septembrie 1976.
După cum se vede, Securitatea nu prea lucra cu mănuși. “Molestarea repetată și aplicarea unor măsuri de corecție fizică lui Emil Georgescu” este o directivă dintr-un document datat 24 martie 1976 și intitulat “Plan de Măsuri nr. 70806 în completarea Planului de Măsuri nr. 0027331 din 3.07.1975 referitor la compromiterea lui Georgescu Emil, colaborator al postului de radio Europa Liberă, aprobat de secretarul de stat adjunct al M.I., general-locotenent Ion Mihai Pacepa”. Da, aprobat de Pacepa personal, adjunctul comandantului Direcției de Informații Externe a Securității. Iar termenul de 15 septembrie 1976 a fost respectat cu o întîrziere de doar o lună: în octombrie 1976, mașina cu care se deplasa Emil Georgescu (împreună cu soția sa) a fost tamponată intenționat de un alt automobil. Mașina lui Emil Georgescu a fost lovită exact în dreptul șoferului, și urmările ar fi fost grave dacă Emil Georgescu n-ar fi tras de volan în ultima clipă. Automobilul care l-a lovit a fost abandonat, iar șoferul a fugit cu un alt automobil care l-a preluat. Potrivit poliției müncheneze, automobilul abandonat fusese închiriat de un cetățean francez cu numele René Scheibling. La verificări, acest cetățean francez s-a dovedit inexistent. Unele surse îl identifică drept un mafiot francez folosit ocazional de Securitate, avînd numele de cod “Sandu”.
În perioada 1975-76, Securitatea încă se mulțumea cu măsuri de compromitere și “argumente” contondente de intimidare în ceea ce-l privește pe Emil Georgescu. Cîțiva ani mai tîrziu însă, în 1981 va avea loc chiar o tentativă de asasinare. Acesta este contextul în care îl reîntîlnim pe “Helmut”. Iată ce relatează el:
U.M. 0225 – /133/f4/00 27919 STRICT SECRET
Primit: Lt. Col. Macău Exemplar Nr. 1
Sursa: „Helmut”
Data: 30 ian. 1981
NOTĂ
Începînd cu ziua de 21 ianuarie 1981, pînă în seara zilei de 26 ianuarie 1981 (luni), sursa a urmărit pe EMIL GEORGESCU în jurul locuinței acestuia. Împreună cu sursa s-au deplasat timp de 3-4 ore și italienii GIOVANI (Gioni) şi VINCENZO. EMIL GEORGESCU a ieşit de două ori la plimbare cu cîinele, dar odată a fost însoţit de soție, iar altă dată de MIRCEA POMPY [corect: Pompey] COJOCARU.
În seara zilei de 26 ianuarie 1981 (luni), în jurul orei 21,00 (20,30?) EMIL GEORGESCU a ieşit din bloc singur să-şi plimbe cîinele. Atunci sursa a tras maşina la un loc dinainte stabilit, iar VINCENZO şi GIONI au ieșit după EMIL GEORGESCU. VINCENZO urma să-l bată, iar GIONI să împiedice eventuale intervenţii exterioare.
EMIL GEORGESCU a fost abordat în fața boschetului de la blocul vecin. După o serie de pumni primiți în plină figură, acesta a căzut, strigînd “HILFE” (ajutor). Jos fiind a mai primit cîteva picioare. La strigătele lui s-au adunat niște persoane din bloc, care au ieșit pe balcon. Italienii au luat-o la fugă în sensuri diferite, întîlnindu-se toți trei la mașină. După relatările lui VINCENZO, EMIL GEORGESCU este bine atins, cu leziuni faciale evidente și cu mîna stîngă ruptă.
Dacă la radio nu se face nici o apreciere în sensul acestui eveniment înseamnă că se așteaptă ca aspectul să transpire din alte surse, astfel încît să se ofere piste de eventuală depistare a autorului.
În sensul lui EMIL GEORGESCU, problema atacului personal ridică (a ridicat) probleme grele sursei, avînd în vedere liniaritatea existenței lui. Sursa poate oricînd, contra recompensă de 10.000 DM, să elimine pe oricine prin intermediul acestor italieni.
Rog a se lua afirmațiile ca fiind veridice și să se țină cont de cadrul, conjunctura în care sursa își desfășoară acticitatea.
Sursa nu cunoaște casa (interiorul) locuinței lui EMIL GEORGESCU, decît din cele realizate de afară în atîtea zile de pîndă. […]
“Helmut”
O analiză avizată de text ne spune că “Helmut” este nu doar șmecher, ci chiar periculos și evident mincinos. Atacul din 26 ianuarie 1981 de la München împotriva lui Emil Georgescu s-a petrecut într-adevăr, dar… puțin altfel. “Helmut” exagerează foarte mult pentru a-și impresiona șefii de la București și pentru a scoate de la ei 10.000 de mărci – dacă s-o putea. Cei doi italieni sunt o invenție. Persoana pusă de “Helmut” să-l bată pe Emil Georgescu era un amărît de român, fost cascador la Buftea, care muncea cu ziua pe ici, pe colo, prin Germania. Acesta, înainte să-l lovească pe Emil Georgescu, i-a spus chiar, pe nemțește, “vă rog să mă scuzați”. I-a dat o palmă și a fugit. Nici vorbă de “leziuni faciale evidente” sau de vreo mînă ruptă. Spre norocul lui Emil Georgescu, “Helmut”, care n-a vrut să se expună personal, și-a ales greșit executantul, ceea ce, în final, va zădărnici întreaga lui operațiune. Dar, pentru șefii de la București, a dres-o din condei. Grav rămîne faptul că Emil Georgescu era într-adevăr ținta unei “acțiuni de anihilare”, cum notează de mînă, chiar pe raportul lui “Helmut”, colonelul I. Tiseanu (nume conspirativ) de la UM 0225: Situaţia creată ne obligă să folosim altă concepție, tactică, împrejurări și mijloace pentru realizarea acțiunii de anihilare a lui “Iago”. “Iago” era numele de cod dat de Securitate lui Emil Georgescu, iar UM 0225 era acea subunitate a Securității/CIE care se ocupa de Radio Europa Liberă.
Iată deci că “Helmut” ajunsese în 1981 un element important și cît se poate de activ în planul Securității de anihilare a lui Emil Georgescu. Dar asta nu a fost tot. Puteți citi mai multe în cartea lui Richard Cummings, “Securitatea contra Radio Europa Liberă”, apărută în 2011 la editura Adevărul. Acolo, la pagina 98, îl veți găsi pe “Helmut” cu numele lui real, nume sub care îl puteți întîlni și azi la Sibiu – dacă aveți această curiozitate. Eu prefer să-l numesc în continuare Lucky pe acest personaj care mai are a ne dezvălui multe lucruri remarcabile din penumbra sulfuroasă a existenței sale duplicitare.
În cartea lui Richard Cummings, Lucky iese din scenă (la pagina 103) fugind în România, la Sibiu, unde este semnalat în august 1981. Poliția germană, care îl reținuse scurt timp în urma depozițiilor românului pus de Lucky mai întîi să-l agreseze pe Emil Georgescu, apoi chiar să-l asasineze, descoperise la locuința sa din Nürnberg fotografii cu Emil Georgescu și schițe ale locuinței acestuia, adică probe. Situație în care Lucky a apreciat ca fiind mai sănătos să se retragă, măcar un timp, din raza de acțiune a justiției vest-germane. Dar aceasta nu-l uită. Încă în anul 1984, pe 2 martie, judecătoria din Nürnberg dispune efectuarea unei percheziții la locuința din Wettersteinstrasse nr. 76, inclusiv asupra persoane lui Lucky, despre care se precizează că poartă o armă (în sfîrșit, avea pistol). Dar la Nürnberg nu se afla decît soția sa Inge, Lucky fiind bine mersi la Sibiu.
În afară de poliție, Inge mai era asaltată și de alții, și avea necazuri tot mai mari. Problema era o escrocherie pusă la cale de Lucky încă din faza începuturilor sale în Germania. El cerea și primea sume mari de bani de la foști cetățeni români care voiau să-și aducă în Germania federală rudele rămase în România – pretinzînd, evident, că le va rezolva problema prin legăturile sale “speciale”. Cînd nu se afla în Germania – pentru că făcea vizite dese și prelungite în România – banii erau încasați de soția sa Inge. Și, de la un moment dat, clienții nemulțumiți și duși cu vorba au început s-o preseze și să-și ceară banii înapoi. În anul 1985, Inge este chiar dată în judecată pentru escrocherie de către o familie de sași. În același timp, poliția îl caută pe Lucky pentru niște combinații cu mașini furate. Sub atîta presiune, Inge clachează, din cîte se pare: la începutul lui septembrie, ea este găsită moartă în locuința din Nürnberg. Suicid cu somnifere și alcool, zice poliția.
O soție moartă la 34 de ani, un copil rămas în grija bunicilor, și foarte multe resentimente. Cam asta lăsa în urmă Lucky în Germania. Pentru un tablou complet, ar mai trebui să adăugăm niște interlopi furioși ca urmare a unor combinații cu marfă de contrabandă și mașini furate, oameni tapați de bani, o serie de jucători de poker care se consideră înșelați. Și cîteva eșecuri pentru Securitate. Căci eșecul din 1981 în cazul lui Emil Georgescu nu a fost singurul. Lucky n-a rămas atunci în România. S-a întors după un timp în Germania, unde a mai făcut una, alta. De pildă, a primit comanda să-l “recupereze” pe fostul ofițer de miliție Ion Popa (fost comandant al miliției din Agnita), fugit în Germania și stabilit la Ingolstadt, unde conducea o bandă de hoți. Lucky l-a sedat cu somnifere, l-a pus într-o mașină și s-a dus cu el spre patrie. La graniță, totul era pregătit. O “Notă-Consemn” din aprilie 1983 spune așa:
Va suna la tatăl său și va comunica “transmite Dr. Helmuth că-i trimit mîine medicamentele”. Asta înseamnă că “mîine” să fim la frontieră pentru a-i întîmpina. Va veni prin vama Borș, întrucît P.C.T.F. este comun cu al maghiarilor și dacă aceștia vor face greutăți să putem interveni.
Toate bune și frumoase. Doar că, într-o parcare din Ungaria, Popa s-a trezit. S-a bătut cu Lucky, a luat și o sticlă în cap, dar tot a reușit să fugă . Te pui cu miliția?
După ratarea ridicolă cu milițianul Popa, Lucky nu s-a mai arătat la Nürnberg. Îl regăsim ca “Helmut” la Sibiu unde, în 1984, dă cîteva note la Securitate despre… Inge, venită în concediu în România. Notele lui “Helmut”, în care el se auto-numește “sursa”, redau cele relatate de soția sa despre situația ei de la Nürnberg, unde este asaltată de lumea care îl caută pe soțul ei Lucky și se interesează de el, inclusiv poliția germană. Iată cîteva pasaje :
Sursa a fost pusă în temă cu unele evenimente care s-au petrecut în absență. Soția sursei este epuizată fizic și psihic, trăind într-o permanentă tensiune, stare paroxistică de nervi, teamă și neliniște. Este persecutată psihic de telefoane anonime care în majoritate “tac”, sau exersează diverse afirmații de amenințare surdă. […] A fost căutată de 4-5 ori de poliție […] În urma unor denunțuri […] s-a efectuat în prezența a patru polițai o amplă percheziție la domiciliul sursei. […]
“Helmut” își trădează adevărata identitate și în momentul în care vine vorba despre fiica lui Inge și a lui Lucky, și îi scapă formularea “fiica noastră”. Ceea ce este corect, pentru că sursa “Helmut” și Lucky sunt, într-adevăr, una și aceeași persoană. Confirmarea suplimentară o dă faptul că notele lui “Helmut” sunt scrise de mînă, iar la dosar există o serie întreagă de declarații olografe ale lui Lucky: scrisul este același. Dar… același scris îl găsim și la “Adolf”. Căci Lucky, supraestimîndu-se, juca la două mese, ambele ale Securității: cea internă (UM 0620 – USLA), și cea externă (UM 0544 – CIE). Lucky va naviga permanent între cele două mese, cînd ca “Adolf”, cînd ca “Helmut”. Un joc complicat, cu avantaje și dezavantaje. Lucky mizează, evident, pe avantaje, și întinde coarda, cum îi stă în obicei. Asta îl va costa, în 1987, o condamnare la închisoare. Pentru că mai existau și alte compartimente ale Securității, cum ar fi puternica Direcție a III-a (UM 0625 – Contraspionaj). Aceasta nu cunoștea “secretele” celorlalte unități, nu știa întotdeauna cine este agent și pentru cine anume lucrează respectivul. Pentru Direcția a III-a, oricine putea fi suspect, inclusiv Lucky – sau mai ales un personaj atît de pestriț ca el. Dar, să nu anticipăm.

III. Trai neneacă în România
Moartea soției sale, în 1985, l-a privat pe Lucky de capul de pod pe care îl avea în Germania Federală. Deși se stabilește din nou la Sibiu, Lucky nu redevine cetățean român. El este un “rezident străin”. Pașaportul de cetățean vest-german i-a rămas în buzunar și îi conferă un statut special în România. El poate deține legal valută străină, cu care se pot obține foarte multe lucruri, inclusiv influență și favoruri, și poate călători oriunde dorește. Lucky profită din plin de aceste privilegii. El cumpără din shop-urile pe valută bunuri inaccesibile românilor de rînd și le revinde cu profit. Alte lucruri le aduce din Ungaria sau Austria și le comercializează. Nu-l deranjează nimeni. O notă informativă din acea perioadă îl descrie pe Lucky astfel:
Îi place să fie în centrul atenției, să domine colectivul în care se află. Se laudă foarte mult, mai ales cu intrările lui în România cu mașina plină cu de toate, triumfător trece prin vamă lăsînd impresia că este cineva în București cu relații foarte mari. Are relații în România, organizează orice, chiar și plecări definitive din țară pe sume de 10.000 DM. […] Face orice fără muncă pentru a cîștiga un ban. Este bun prieten cu Totoescu care locuiește la Frankfurt și care se ocupă cu transportul de automobile. […] Este tipul de om care intră în orice afacere murdară pentru cîștig.
Prietenul Totoescu este un personaj care apare și el în cartea lui Richard Cummings (pag. 98), în contextul operațiunii dirijate de Lucky împotriva lui Emil Georgescu. Originar din Pitești, fost mecanic auto, Totoescu se stabilise în Germania, la Frankfurt/Offenbach. Asemenea lui Lucky, făcea și el des vizite în România – la Sibiu, unde îl aproviziona pe Lucky cu mașini second hand, motoare, video-uri, televizoare etc, și la el acasă la Pitești. Referitor la Totoescu și Lucky, Securitatea din Argeș (Serviciul III) se adresează Securității din Sibiu cu cîteva întrebări revelatoare:
Din informațiile ce le deținem rezultă că obiectivul nostru [Totoescu] se află în relații apropiate cu [Lucky] din Sibiu, aflat în preocupările dv. Rugăm să ne comunicați dacă pentru acțiunile întreprinse asupra lui Emil Georgescu (fost colaborator al postului de radio “Europa Liberă”) la care a participat și obiectivul nostru la insistențele lui [Lucky], a existat vreo aprobare sau conlucrare cu unitățile centrale […] De asemenea, se cunoaște că obiectivul a furnizat unele informații lui [Lucky] ce au fost exploatate ulterior de Serviciul de luptă antiteroristă din unitatea dv., rugăm să ne comuncați în ce au constat aceste informații […] Din Datele pe care le deținem rezultă că [Lucky] i-a solicitat în continuare obiectivului nostru informații, dar acesta l-a lăsat să înțeleagă că în prezent are preocupări legate exclusiv de activitatea profesională.
Acest document este important pentru că ne confirmă mai multe lucruri: că acțiunile împotriva lui Emil Georgescu, despre care se vorbește ca despre niște fapte certe, au fost cît se poate de reale; că, așa cum știam din cartea lui Richard Cummings, Totoescu a fost implicat în aceste acțiuni; și – cel mai semnificativ – că Lucky lucra pentru secția din Sibiu a USLA (Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă).
Fapt este că lui Lucky îi mergea foarte bine în România. Era plin de bani și avea relații peste tot – în rîndurile nomenclaturii de la București, în lumea fotbaliștilor. În vara lui 1986, petrecută pe litoral, a cheltuit 100.000 de lei, spune informatorul “Albotă”, care adaugă : A cîștigat mulți bani achiziționînd bunuri aduse de fotbaliștii români din străinătate (Gino Iorgulescu, Relu Munteanu), pe care le-a vîndut apoi la prețuri mai mari (aparate video, casete, blue-jeans). La sfîrșitul lui octombrie, Lucky își serbează cu fast ziua de naștere. El închiriază o vilă “de protocol” din Păltiniș și-și invită prietenii, circa 30 de persoane, pentru o petrecere de două zile, asigurîndu-le și cazarea pe banii lui. Masa e “bogată și rafinată”, ne spune o notă a aceluiași informator “Albotă”: curcan umplut, specialități în sosuri de vin, ciorbă de potroace, grătar pe cărbuni, coniac franțuzesc, whisky, gin. Se trăia bine în România… Printre prietenii “speciali” ai lui Lucky, nota îi menționează pe:
Aurel Munteanu, fotbalist la Petrolul Ploiești, ex. Sportul Studențesc, însoțit de un manechin; Călin Andrei, student, fiul lui Stefan Andrei, secretar C.C. în tovărășia unei puștoaice, din auzite fiica unui anume ministru Petrescu; Serghei Mizil, fiul lui Niculescu Mizil, ministru Centrocoop, împreună cu soția.
Despre aceștia, informatorul “Albotă” își permite să remarce că, deși bine îmbrăcați și parfumați, în opinia generală sunt totuși “mobilați intelectual mediocru”. Tot ce se poate, dar pentru Lucky, aceste contacte spre vîrfurile conducerii de partid și de stat aveau utilitatea lor specială.
Mai zăbovim puțin în 1986 pentru că, în toamna acelui an, informatoarea “Alina” furnizează Securității o Notă deosebit de interesantă. “Alina” a fost amanta lui Lucky în vara acelui an, petrecută, cum altfel, pe litoral. Cunoscîndu-l îndeaproape timp de cîteva luni, “Alina” este în măsură să afle numeroase detalii despre Lucky. Că, de pildă, în afara pașaportului de cetățean vest-german, Lucky mai poseda și un pașaport de serviciu românesc, deși el nu era, oficial, cetățean român. Pe lîngă aceste două documente, Lucky mai avea și o legitimație Agerpres. În hotelurile de pe litoral, chiar și în cele mai aglomerate perioade, Lucky avea camere rezervate prin Consiliul Culturii sau Agerpres. Între altele, Lucky păstorea delegații de scriitori occidentali, și avea la dispoziție o mașină cu șofer:
Era un tip foarte plăcut, volubil, cult, care putea întreține o societate la modul cel mai plăcut, un patriot care nu pierdea nici o ocazie de a blama persoanele care vor să plece neapărat din România […] Am observat pe corpul lui o serie de cicatrici dintre care unele păreau a fi prin împușcare, și cînd l-am întrebat, a evitat să-mi răspundă […] mi-a spus să nu-mi fac nici un fel de griji, că el este un bun român […] și cît timp voi fi cu el nu voi fi atinsă decît eventual cu flori. […] M-a întrebat dacă eu nu colaborez cu organele de securitate, eu i-am răspuns categoric că nu, și el mi-a pus că toți colaborăm un pic și găsește că este un lucru foarte normal, de ce privim cu teamă această problemă.
Pe ultima pagină a notei informative, un locotenet colonel indescifrabil scrie de mînă:
Care este totuși adevărul în legătură cu acest om? Cum poate să lucreze la Agerpres, să stea la Sibiu și să umble prin țară cu diveriși străini? De unde are bani pentru mesele, deplasările și cazările la diverse hoteluri din țară? Anturajul pe care-l are trebuie deasemenea să dea de gîndit – Serviciul de linie din Direcție are cazul în control?
După cum vedem, Direcția a III-a a Securității era intrigată la culme: cine este, de fapt, acest Lucky? Alte compartimente ale Securității – USLA, CIE – știu răspunsul, dar îl păstrează pentru ele. Căci, dincolo de rivalitățile dintre servicii, departamente și șefii acestora, a-i informa pe alții despre cine sau ce este Lucky ar fi însemnat automat deconspirarea lui. Așa că, lăsată să bîjbîie, Direcția a III-a face și ea ce știe mai bine și deschide un Dosar de Urmărire Informativă (DUI), indicativ 310/VP, împotriva lui Lucky, considerat extrem de suspect. Avea, la prima vedere, toate motivele. Iar concluzia reflex a Direcției a III-a este de a-l suspecta că “în R.F. Germania a fost racolat de C.I.A. și angrenat la activitate ostilă statului nostru”. Jonglînd între USLA și CIE, și ducînd o viață de mare bișnițar, Lucky se încurcă în ițele propriiilor sale sforării.

IV. Un sfîrșit
La începutul lui martie 1987, Lucky este luat de miliție de pe stradă. Într-o primă fază, îl scapă o convorbire telefonică cu un “general” din București. Totuși, el este arestat și condamnat rapid (în aceeași lună) la patru ani de închisoare pentru trafic de influență. Consternarea prietenilor lui Lucky se sintetizează în formula “a luat Securitatea mîna de pe el, și l-au și înhățat milițienii”, cum apare într-o notă informativă a Direcției a III-a . În realitate, Lucky a căzut victimă propriei sale lăcomii și apetențe pentru escrocherii: 21.000 de mărci era suma primită de Lucky de la o familie de sași din Germania pentru a facilita emigrarea rudelor lor din România – escrocherie pe care, cum știm, o practicase în Germania la începutul anilor ’80, și pe care a continuat s-o practice și în România. Numai că, spre deosebire de ceilalți păgubiți, acești sași din Germania au avut îndrăzneala să-l denunțe pe Lucky miliției din România. Iar Direcția a III-a a Securității, care îi purta sîmbetele, a știut să “îndrume” ancheta astfel încît “obiectivul” să primească o lecție.
Totuși, Lucky scapă, din nou, foarte ieftin. Deși condamnat la patru ani de închisoare, după o jumătate de an este din nou liber și prosper la locuința sa din Sibiu. Îi spune avocatului său că nu a stat în închisoare decît o singură zi, restul “detenției” petrecîndu-l într-o unitate militară din București unde “a avut sarcini pe linie de Securitate”. “Și în prezent lucrează pentru Securitatea statului”, notează avocatul spusele lui Lucky . În același timp, acesta îi cere avocatului o copie după sentința de condamnare, cu care vrea să facă dovada în Germania că nu este omul Securității, ci – fără glumă – crescător de pești exotici. Lucky, după cum se vede, joacă în continuare cu nonșalanță la toate capetele posibile. “A afirmat că a făcut mari servicii statului român, pe care eu nu le cunosc”, scrie avocatul lui Lucky în nota sa informativă. Mai știi?
Poate vom afla, cîndva, mai multe. Deocamdată, povestea aceasta se apropie de sfîrșit odată cu anul 1989. An în care Lucky pare a se dedica prioritar evenimentelor fotbalistice. În luna mai, el își permite luxul de a se deplasa la Barcelona pentru a vedea pe stadion finala Cupei Campionilor Europeni: Steaua – A.C. Milan. La întoarcere, face o vizită unui prieten din Franța, și ajunge în România cu un Mercedes la mîna a doua cu numere de Germania. Apoi, mai face o tură prin Turcia, tot la un meci de fotbal – ca tot românul microbist. Dosarul lui Lucky nu mai consemnează nimic special. El se încheie însă, chiar în decembrie 1989, cu un text remarcabil . Îl datorăm, iarăși, Direcției a III-a, respectiv informatorului “Matei”, un vechi amic al lui Lucky. Să-l ascultăm:
În legătură cu numitul [Lucky] pe care îl cunosc de aproximativ 7-8 ani, avînd posibilitatea să-l observ sub diverse împrejurări, informez următoarele: […] La suprafață este un tip grandoman, se crede boier, el are lucruri scumpe, bune, numai lui accesibile, călătorește în străinătate (Barcelona, Istanbul), este prieten cu sus-puși, crema societății (Eugen Barbu, șeful Agerpresului etc.), este citit, cultivat, rafinat, un adevărat mare senior.
Sub această mască, eu cred a observa alte trăsături: superficialitate, escrocherie intelectuală, lipsă crasă de cultură, o sensibilitate aproape bolnăvicioasă, feminină, o intuiție foarte fină a psihicului interlocutorului.
Cred că există un sentiment profund al propriei sale inadecvări, un sentiment de inferioritate și de dependență, o sete de poziție socială, recunoaștere și putere.
Situația lui, cel puțin privită din exterior, este cea a unui tip cu resurse materiale foarte serioase și cu acces la mărfuri și bunuri excepționale. Deși îi face o plăcere aproape copilărească să se laude cu ceea ce are, este extrem de reținut în a dezvălui sursele, atît ale venitului, cît și a mărfurilor cu care epatează lumea.
Este un om cu relații și legături întinse și obscure. Primește telefoane la care răspunde criptic, stabilește rendevuuri, face călătorii dese în țară, dar este extrem de vag în ceea ce spune, nu dă detalii sau ceea ce spune este în mod clar doar spumă.
Își folosește poziția materială pentru a cîștiga influență și putere de dirijare asupra oamenilor. Manipulează oamenii aproape în mod instinctiv, are obsesia păpușarului și toți sunt păpușile lui. Este extrem de neîncrezător și bănuitor, nu-și revelează fața adevărată. În legătură cu atitudinea lui politică, ideologică, observ o ambiguitate: de de-o parte este disprețuitor, incisiv, face pe superiorul pe care-l dezgustă realitatea din jur. Pe de altă parte, foarte frecvent comentează și judecă lucrurile din punctul de vedere al puterii constituite, fără a spune ceva concret (nume, organe), dar tot comentariul lasă de înțeles că el este un criteriu al puterii, are acces, este ascultat și lucrurile ar merge minunat dacă i s-ar accepta sfaturile și ideile.

Legăturile sale cu străinătatea sînt misterioase. Face călătorii, sau spune că face (Barcelona, Istanbul), vizitează foști prieteni stabiliți în străinătate, dar nu l-am văzut niciodată cu un străin, și niciodată nu a vorbit ceva, cît de cît banal, despre o persoană sau instituție occidentală sau de altundeva. […] Țin să menționez că folosește cu deosebită predilecție și dibăcie filiera influenței feminine. Face cunoștință cu o femeie, o orbește cu situația materială (mașină, călătorii, belșug), o descoase despre tot ce poate spune ea, prietene, prieteni, și o folosește în continuare ca sursă de informații, influență, relații etc.

Are un efect considerabil asupra femeilor, care-l servesc cu bucurie și fidelitate. Cunosc cele de mai sus din relatările unei prietene care a fost dezamăgită pe planul relațiilor intime avute și, probabil ca reacție, l-a demascat puțin. La aceasta se adaugă observațiile personale care confirmă. Pe ultima pagină, la N(ota) O(fițerului), locul unde ofițerul de caz își trece observațiile, acesta scoate în evidență, aparent impresionat, “profunzimea și obiectivitatea” caracterizării de mai sus. Așa o fi.

Ce a urmat? Cum s-a descurcat Lucky cu “tranziția”, cum s-a integrat el în democrația originală post-decembristă din România? Nu știm, dar putem bănui că bine. Fapt e că, în 1989, Lucky nu avea decît 41 de ani. Greu de crezut că s-a “călugărit” brusc după deranjul din decembrie. Securitatea, desființată de ochii lumii, a continuat să funcționeze ani buni practic neschimbată. În anii ’90, agenții acoperiți gen Lucky au fost de o utilitate deosebită în metamorfozarea și “privatizarea” Securității sub cele mai diverse înfățișări. Dar dosarul de Securitate al lui Lucky nu ne mai spune nimic despre asta. Din el lipsește, oricum, piesa centrală, adevăratul dosar de agent al lui Lucky. Nu avem decît documente oarecum neutre, ca să zic așa, de pînă în anul 1971, apoi documente ale Securității interne, respectiv Direcția a III-a. Ele dezvăluie doar indirect și fragmentar identitatea comună a lui Lucky, “Helmut”, “Florin” și “Adolf”, precum și faptele acestor avataruri, sau măcar unele dintre ele. Piesa centrală rămîne în continuare în safe-urile serviciilor secrete (“cabinetul cu otrăvuri”, cum spune o vorbă nemțească), ca multe alte asemenea dosare.

Ele constituie zațul toxic din subconștientul societății românești. Ca Lucky sau Haiducu au existat zeci și zeci, băieți descurcăreți, trimiși de Securitate în Occident, cu diverse misiuni, în anii ’70 și ‘80. Cu mîna făcută acolo, s-au întors, cei mai mulți, în România, protejați de vechile complicități sau chiar profitînd de ele. S-au orientat către pozițiile generatoare de bani și influență, adică putere. Au prosperat și sunt încă printre noi, mai mult sau mai puțin discreți: avocați, consultanți de business, politicieni, oameni de afaceri cu vile la Snagov. Numele unora dintre ei au apărut în presă în legătură cu stilul lor de viață și afacerile pe care le învîrt; iar într-un caz relativ recent (Dan F.), în legătură cu decesul său, în vara lui 2012. Odihnească-se…

Articol a aparut in editia tiparita Expres Magazin, numarul 4, iulie 2014

Paștele din 1919 și Marea Unire

Armata Română a înaintat în Transilvania și a ajuns în satul nostru în dimineața de Sf Paște a anului 1919. Bunica noastră, Cornelia Ancean, împreună cu sătenii au organizat primirea trupelor române. Fiecare locuitor al comunei a invitat în casa sa câți soldați români a putut, oferindu-le ouă roșii, cozonac și alte bunătăți, iar ofițerii au fost invitați la noi acasă. Acolo s-a pregătit  o masă festivă, cu șervete aranjate în chip de floare și în vârful fiecărui șervet s-a pus câte o panglică tricoloră. Generalul Moșoiu, foarte impresionat la vederea tricolorului, a mărturisit că ei erau informați că vor veni într-o regiune locuită în majoritate de unguri și, spre surprinderea lor, au găsit un sat curat românesc și au fost primiți cu entuziasm și dragoste. Pentru generalul Moșoiu s-a pregătit o oală cu sarmale( căci cei de acasă aflaseră că era mâncarea lui preferată). La plecare, generalul a promis că, la intrarea în Budapesta, primul drum îl va face va fi la închisoare pentru a-i elibera pe deținuți. Nu s-a aflat niciodată dacă s-a ținut de cuvânt, dar, foarte curând, după ocuparea Budapestei de armata română, au venit acasă cei arestați.

Bunica și Mama ne povesteau cu cât risc s-a păstrat această panglică tricoloră, ascunsă pentru a nu fi descoperită la perchezițiile făcute în casă, după arestarea Tatei.

Ultima sărbătoare la Bobota – Paștele din 1940

A trecut și iarna și se apropia Sărbătoarea Paștelui. Paștele cădeau, în acel an, aproape de Sf Gheorghe, iar în jur de 15 aprilie, am primit vacanța. A fost o primăvară frumoasă, mai frumoasă decât alte primăveri, cu zile calde și luminoase, așa cum mi-au rămas imprimate în memorie. Satul fierbea în febra pregătirilor. Se văruiau casele și pomii, se săpau grădinile, se curățau șanțurile și toată lumea se pregătea să întâmpine cum se cuvine cea mai mare sărbătoare a creștinătății. În sat, erau așezate două regimente de soldați pentru apărarea frontierei de vest. Tata a făcut apel la sătenii cu stare, să invite câți soldați puteau, la masă, ca să nu se simtă stingheri. De asemenea, multe familii mai înstărite au dus la popota armatei ouă, miel și cozonaci. Tata a stat la dispoziția armatei pentru a-i spovedi și împărtăși pe cei ce au dorit acest lucru. În sat creștea entuziasmul la gândul că, în urmă cu 22 de ani, la Paștele din 1919, comuna Bobota a avut ca musafiri Armata Română de eliberare, condusă de generalul Moșoiu. În Joia Sfântă, după citirea celor 12 evanghelii, au sunat clopotele, apoi au fost oprite până în ziua de Paște. Vinerea Sfântă, seara, a fost prohodul, iar după depunerea lui Iisus în mormântul simbolic, acesta a fost păzit de patru soldați pentru a păstra și sublinia importanța momentului.

În dimineața de Paște, obiceiul, pe care l-am apucat de când eram mică, se perpetua astfel: fiecare dintre noi se spăla pe față cu apă rece, pusă în lighean cu un bănuț de argint, un ou roșu și un fir de urzică, pentru ca tot anul să fim curați ca argintul, sănătoși ca oul roșu și sprinteni ca urzica; se pregătea apoi coșul cu merinde, acoperit cu un șervet țesut în casă, de preferință alb.  În coș se punea tot ce urma să fie oferit la masa pascală: șuncă, cârnat afumat, ouă roșii, friptură de miel, brânză, caș, apoi pască cu brânză dulce, cozonac, fel de fel de prăjituri etc. Acestea se duceau la biserică și, la sfârșitul slujbei, erau binecuvântate.

Ceremonia Învierii era foarte impresionantă și se oficia cu multă solemnitate.

Învierea se desfășura în zori, înainte de răsăritul soarelui și se oficia în așa fel ca, atunci când se făcea ocolirea bisericii, să răsară soarele. În momentul în care se rostea: “Veniți de luați lumină“, începeau să sune clopoțeii și clopotele mari și din toate piepturile răsuna cântecul  “Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând, și celor din morminte, viață dăruindu-le“.

În anul acela, alături de clopote, au răsunat și câteva salve de mitralieră pentru a da deplină însemnătate momentului. A fost una dintre cele mai frumoase zile care s-au imprimat în memoria mea. Toți pomii erau în floare, iar în țintirimul bisericii, cu miros puternic de iarbă călcată în picioare, străjuia părul cel sălbatic, încărcat cu flori care răspândea un miros suav de primăvară. Peste gardurile caselor din vecinătate zâmbea, în soare, liliacul înflorit. Pentru o zi a revenit liniștea și împăcarea în sufletele și în casele oamenilor. Aceștia au uitat de griji și de pericolele ce se prevedeau și se bucurau de această zi minunată, așa cum o dicta Ectenia zilei:

“Aceasta este ziua

Pe care a făcut-o Domnul

Să ne bucurăm și să ne veselim

Într-însa “

În afară de surioara noastră mica, Rodi, care mai credea în iepuraș și care a căutat în cuibul de iarbă darurile, noi, ceilalți, am primit cadourile în pungi elegante cu desene de flori, de iepuri și de ouă roșii.

A doua zi era Sf Gheorghe și, cum principalul nostru locatar, colonelul Constantinescu, îl chema Gheorghe, am hotărât să-l sărbătorim cum se cuvine.

Ca atare, au fost invitați ofițerii subalterni ai colonelului, să se prezinte, la ora 19.00. la noi acasă. În sufrageria mare, s-a aranjat masa festivă, iar într-un vas mare de flori s-au pus crengi de salcie, conform tradiției de Sf Gheorghe. În dimineața respectivă, am participat la o scenă bună de tot hazul dacă nu s-ar fi terminat cu sancțiuni. Unul dintre finii tatălui meu, de care s-a ocupat în mod special, și i-a convins familia ( de altfel destul de înstărită) să-l trimită la școală, s-a arătat a fi un elev și un student merituos.

A terminat Facultatea de Drept, a dat concurs și a intrat în magistratură. Magistratura, la ora aceea (și în Ardeal) era considerată o profesie prețuită și respectată, poate cea mai respectată, întrucât magistrații constituiau elita societății. Finul tatălui meu, domnul judecător Traian Albu, era și el concentrat cu grad de simplu soldat T.R. primind o vacanță de două zile, a venit și el acasă și, cum drumul de la gară spre casa lui trecea prin fața casei noastre, s-a oprit să ne salute.

În chioșcul din grădină( în care începuseră să înverzească plantele agățătoare) erau trei bănci și câteva scaune, în jurul unei mese. Pe unul dintre scaune se odihnea ( în așteptarea d-lui colonel) un căpitan foarte “cazon”, un fel de Moș Teacă. Nu știu pe unde venise că avea una din cizme plină de noroi. Vîzând soldatul care intrase în grădină fără grade și numai cu bentița T.R. , i-a ordonat să-I curețe cizmele. Traian a mers în bucătărie, a cerut un vas cu apă și cârpe și s-a prezentat să spele cizmele domnului căpitan. Nu știu ce gest stângaci a făcut Traian, că a răsturnat vasul cu apă pe cizmele căpitanului, udându-i și picioarele. În acel moment, eu coboram treptele de la intrarea în casă, urmată de dl colonel, când am auzit următorul dialog: Dl căpitan- “Animalule! Ce ești în civil?”. Traian – “Magistrat, să trăiți!”. Dl colonel a devenit stacojiu la față și cu o voce de comandă a spus – “Căpitan Dumitru, ești consemnat 48 de ore și acum stânga-mprejur” și i-a arătat poarta grădinii. Eu m-am îndreptat spre Traian să-l salut și am făcut prezentările de rigoare, iar dl colonel, foarte jenat, și-a cerut scuze. Scena a fost observată de un grup de soldați, care stăteau în curte, și vestea a făcut în câteva ore, înconjurul satului.

Dl colonel a revenit de la cazarmă puțin cam abătut, că nimeni nu-și amintise de ziua lui ( lucru neobișnuit în armată). A venit acasă și s-a retras în camera lui. În sufrageria mare, se făceau ultimele pregătiri pentru masa festivă, iar ofițerii au fost sfătuiți să intre prin terasa din grădină, direct în sufragerie. La ora 19.00, tata l-a invitat pe colonel în sufragerie. Când s-au deschis cele două canaturi ale ușii în fața sa au apărut sufrageria aranjată festiv și tot corpul ofițeresc, aliniat pe grade. Au cântat un frumos La mulți ani. Această primire caldă și entuziastă l-a făcut pe dl colonel să se emoționeze și să lăcrimeze în fața acestei neașteptate surprize. Sărbătoritul a luat loc în capul mesei, iar imediat, în drepta lui, a fost invitat să se așeze un sublocotent în rezervă, avocat de meserie, care se chema tot Gheorghe și căruia camarazii lui îi spuneau Ghiță. Colonelul nu s-a formalizat și masa s-a desfășurat în condiții de mare veselie. Din seara aceea, mi-au rămas în minte două persoane, care, deși au plecat premature dintre noi, și-au marcat trecerea prin viață. Unul era căpitan activ și se numea Ifrim Grobei și se prezenta ca cel mai tânăr căpitan din Armata Română. Avea 28 de ani, și, în seara aceea, a demonstrat o veselie și o mare poftă de viață. A dansat necontenit cu toate domnișoarele prezente, invitând-o și pe Rodica, sora noastră cea mica (de șapte ani). Dansa ca și când ar fi fost ultima sa petrecere. Obosit, la un moment dat s-a retras pe terasă și a spus celor preznți- “În noaptea asta am dansat pentru toată viața”. Să fi fost o premoniție? Al doilea tânăr se numea Gh. Ionescu( Ghiță), sublocotent de rezervă și avocat. A povestit, în seara aceea, că el a făcut Facultatea de Drept pentru a face pe plac familiei, dar el, de fapt, dorea să facă artă dramatică. A povestit că dăduse examen de admitere la facultatea de Artă Dramatică și reușise. Spera să fie demobilizat toamna pentru a putea urma facultatea mult dorită, lucru care nu s-a realizat niciodată.

Întrebat de un invitat cu ce piesă s-a prezentat la examenul de admitere, a spus că s-a prezentat  cu poezia “La icoană” a lui Al. Vlahuță. A recitat cu atât de multă pasiune și talent acele versuri, încât s-a făcut o liniște de catedrală și nimeni nu a suflat o vorbă. La un moment dat, unul dintre invitați a început să cânte ceva, secondat de dl Gh. Ionescu. Vocea lui de tenor se distingea clară și frumoasă și, rugat să cânte solo, a interpretat ca nimeni altul “Smadarnda e cea mai frumoasă”.

Era pentru ultima oară când îi vedeam pe acești doi tineri ofițeri.

Ei au murit în primele zile de război, la trecerea Prutului.

Și-au dăruit sângele lor tânăr pentru dezrobirea țării și de atunci, de câte ori aud acorduri de vals englezesc sau Smaranda, îmi răsar în minte figurile lor pline de viață, o viață care s-a curmat brusc și nedrept, deși jertfa lor a fost făcută pe altarul patriei. Din seara aceea, nu am mai știut nimic despre ei.

A venit cedarea Ardealului, a venit refugiul. Dl Gh Ionescu ne-a descoperit adresa abia de Paștele anului 1941, când ne-a scris o foarte frumoasă scrisoare de mulțumire, mărturisind că ziua de Sf Gheorghe a anului 1940 a fost cea mai frumoasă zi onomastică din viața lui.

Peste câteva zile de la această frumoasă sărbătoare. S-a terminat și vacanța de Paște și m-am întors la școală.

 Fragmente din cartea Amintiri povestite, amintiri trăite, editura Dacia, scrisă de Flavia Coposu-Bălescu, sora Seniorului