Nu m-a frânt de emoție piesa formației Voltaj cu care ne vom prezenta la Viena. Am dat și eu note, la domiciliu, ascultând finaliștii autohtoni, fiecare membru al clanului meu casnic notând secret, pe foaia lui. Voltaj se situa, conform opțiunii mele, între cei mai de jos. Fiica mea, în schimb, de șapte ani, care a fredonat împreună cu ei piesa, le-a dat nota maximă. De unde știe cântecul? Butonând între desene animate și desene animate (un coșmar pentru mine ca părinte, fiindcă în majoritate, programele respective prezintă doar producții cu strigoi violenți și imbelicilități dizgrațioase) a dat și peste acest cântec. L-a reținut, având o memorie muzicală ieșită din comun (mi-au zis-o niște specialiști de la Filarmonică, ascultându-mi copila întâmplător, la ziua de naștere a profesorului cardiolog Apetrei) și o voce care pare foarte bine articulată. M-am strâmbat la ea, când juriul familiei a decis, fiecare în felul lui, iar fiică-mea a ales fără ezitare Voltaj.
Pentru mine Voltaj a rămas, din tinerețea mea, în urma unei întâmplări nenorocite, un nume de coșmar. Realizam, la Sala Palatului, un spectacol. În el se găseau, pe lângă momentele obișnuite ( trupa Roșu și Negru, Ion Caramitru care recita Eminescu, balerinii Angheluș de la Opera Română cu un moment Giselle, folk cu Socaciu și Gheorghiu, momente de succes cu umoriștii Bacinschi și Doru Dumitru, în fazele lor de debut, așa cum tinere speranțe erau Mădălina Manole, Ioan Gyuri Pascu și alții). Țopescu, dat afară din televiziune, realiza în spectacol un moment de dialog pe teme sportive cu publicul. Cineva, dintre mai marii zilei de atunci, nu mai știu cine, mi-a cerut insistent să introduc la Sala Palatului, în program, și trupa Voltaj. Era prin anii 80 – 85. Nu-i știam, iar ce știam despre ei și muzica lor nu se nimerea cu spectacolul realizat de mine. În acea seară, în fața a 7000 de spectatori, la Sala Palatului, era și o scurtă întâlnire cu prozatorul Eugen Barbu care lansa astfel ediția definitivă a romanului său Groapa. Sala arhiplină, public select (aveam și un moment de muzică clasică). N-am început bine spectacolul că un grup de circa 200 de tineri, adunați în dreapta-sus în sală, pe principiul galeriilor sportive, cum priveam eu de pe scenă, au început să scandeze ”Vrem Voltaj!”,”Vrem Voltaj!” și n-aveau de gând să se oprească. O să avem în program, le-am explicat eu calm de la microfon, și Voltaj. Și am încercat să strecor alte momente în scenă. Dacă la cele muzicale, de bine de rău, am scos-o la cap, formațiile acoperind neîntreruptele scandări, la celelalte, care presupuneau liniște desăvârșită, a fost dezastru. Eugen Barbu, care oricum refuzase inițial să se arate pe scenă, n-a putut scoate un cuvânt. Nu eram în termeni buni cu prozatorul, dar ”Groapa” era o capodoperă. Îl învățați la școală, i-am implorat eu, sunteți tineri inteligenți, nu puteți să nu-i adresați o întrebare scriitorului! Să-l ascultăm, deci, durează, am zis eu, momentul acesta 5 minute, apoi cine vrea autografe de la scriitor merge în foaier. Aș! Răgnetul coral ”Vrem Voltaj!” nu putea fi oprit. Cineva mi-a spus din culise să evacuez publicul recalcitrant din acel colț de sală. N-am făcut asta nciodată, în cele 800 de spectacole, majoritatea în săli de sport și pe stadioane. Am refuzat. În consecință am adus în scenă, fărâmând logica unui scenariu care oricum se schimba în funcție de public,Voltaj. Au cântat câteva piese. Trupa era pe la începuturi. O parte din publicul matur, mică din fericire, a plecat, ”scârbit, mi-a spus unul, de generația tânără”. Generație tânără aveam peste tot. Acolo se întâmpla însă ceva nefiresc, părea un aranjament care să producă scandal și să atragă atenția asupra acelei trupe. Zic asta fiindcă, în scurt timp, în colțul acela de fani, publicul Voltaj nu mai asculta Voltaj! Am reluat, în sfârșit, spectacolul care a ieșit până la urmă mulțumitor.
De atunci, numele Voltaj nu sună plăcut auzului meu. Poate-s alții. Poate-s grozavi cei de azi. Ciudată îmi pare perfecta simetrie public-juriu, fără o scamă de opoziție. Înțeleg că au votat 4-5 mii de oameni pentru ei. Nici Sala Palatului n-o umpli cu acest public! Citesc în dimineața asta despre nu știu ce scandal și mânării. Și aici mânării? Iar mânării? Să-i vedem la Viena! Poate strategia lor de a ieși mereu în față, cu tehnici nu mereu ortodoxe, va prinde și în capitala muzicii clasice, acolo, în susul Dunării, apă în care Dâmbovița n-a apucat să se verse.
Articol publicat pe ampres..ro
