Povestea lui Ion Creangă, „Punguţa cu doi bani” este mai actuală decât oricând, în politica românească. Lansarea fastuoasă a candidaturii lui Victor Ponta pe Arena Naţională a fost nu doar de un prost gust evident pentru vremurile pe care le trăim, dar şi foarte costisitoare, în urma unui calcul simplu. În afară de faptul că a reuşit să rupă gura târgului, grandomania social-democraţilor i-a lăsat cu gura căscată pe muritorii de rând care, teoretic cel puţin, ar trebui momiţi să voteze această formaţiune politică, în luna noiembrie. „Poporul” adunat pe stadion a întrecut, numeric, chiar şi Marea Adunare Naţională de la 1 Decembrie 1918, iar, dacă ţinem cont de faptul că a trebuit ca social-democraţii să asigure transport, mâncare, şi poate chiar şi un mic „stimulent financiar” pentru toţi cei aproximativ 70.000 de oameni prezenţi pe stadionul naţional, nota de plată a „distracţiei” se
ridică la o cifră cu cel puţin şase zerouri, în euro, era firesc să ne întrebăm imediat unde ţine PSD puşculiţa cu bani?
Este interesant, mai ales pentru că, în mod oficial, partidul aflat acum la guvernare este îngropat în datorii de peste şapte milioane de euro. Aşa cum reiese din datele raportate la Ministerul Finanţelor, datoriile totale se ridică la peste 32,07 milioane lei, din care 17.97 milioane reprezintă datorii care trebuie plătite în cursul anului 2014 şi 14,10 milioane lei sunt datorii care trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an. Sumele sunt rostogolite de la un an la altul, de ani buni, astfel încât, la finele lui 2010, PSD raporta datorii totale în valoare de 30,11 milioane lei, echivalentul a 7 milioane de euro, la cursul din acea perioadă, în timp ce în anul 2009, când s-au desfăşurat alegeri prezidenţiale, PSD a raportat datorii totale în valoare de 24.40 milioane lei, adică 5,7 milioane de euro, la cursul de atunci. În acest context, este inexplicabilă grandomania afişată ostentativ în ultima perioadă de
urmaşii FSN, în condiţiile în care ei se adresează păturii sărace a alegătorilor, acesta fiind, de fapt, bazinul electoral al partidului. Nimeni nu s-a gândit, totuşi, ce efect ar putea avea o asemenea desfăşurare de forţe asupra asistaţilor social de la ţară sau a şomerilor, fără să mai vorbim de foştii angajaţi ai unor societăţi importante, cum este Oltchimul, rămaşi, între timp, cu ochii în soare.
Încrederea mult prea mare a social-democraţilor în forţele lor electorale, impresionante, ce-i drept, ar putea aduce, totuşi, în condiţiile unei asemenea lipse de măsură, la repetarea episodului „Mihaela, dragostea mea”, de această dată cu Daciana, pentru că social-democraţii par să triumfe încă dinaintea alegerilor, fără să ştie ce se va întâmpla după aceea. Nici măcar primarii nu s-au mai lăsat momiţi de promisiuni electorale, deşi, în cazul lor, acestea erau asezonate cu finanţări pentru lucrări importante, iar vestita ordonanţă 55 deja a picat la votul deputaţilor din Parlament.
În timp ce social-democraţii sunt ocupaţi să îşi afişeze forţa, prin manifestări grandomanice şi fără efect pentru populaţie, pe dreapta este posibil să intre în cursă un adversar demn de a înfrunta valul roşu: Teodor Meleşcanu. Între imaginea de pisicuţ, devenit motanul PSD Ponta, suspectat, între timp, şi de foste legături cu securitatea şi imaginea unui şef de serviciu cu o prestanţă evidentă şi o atitudine mult mai echilibrată este o diferenţă remarcabilă. Unul dintre ei, Victor Ponta, ar avea susţinerea masei de simpatizanţi roşii, în timp ce altul va avea în spate „independenţa”, susţinută, cel mai probabil, de cel puţin 90% dintre ofiţerii de informaţii din România, aşa că lupta este, după părerea mea, inegală, pentru Ponta.
Singurul care îl poate bate la fund pe infatuatul şi mult prea tânărul preşedinte al PSD este, astfel, de departe Teodor Meleşcanu, un om care nu s-a remarcat în politică prin scandaluri notabile şi care, culmea, ar putea candida fără să îşi rişte în nici un fel cariera profesională, deoarece, printr-o scăpare legislativă, el nu va fi nevoit să demisioneze din funcţie, în cazul în care se lansează în cursa prezidenţială din postura de independent.
Faptul că un ofiţer, acoperit sau descoperit, ar putea câştiga alegerile prezidenţiale nu este nicidecum o ruşine pentru România, aşa cum pare să creadă Traian Băsescu, dornic să îşi rezolve prin şantaj viitorul politic, ci ar putea constitui, dimpotrivă, un avantaj evident pentru ţara noastră, aşa cum preşedinţia lui Putin este una care, acum, face să tremure chiloţii unor mari lideri politici europeni. România are mare nevoie de un preşedinte inteligent şi integru, indiferent dacă el a fost acoperit sau descoperit, iar fără „girul” serviciilor secrete este greu de crezut că vreunul dintre candidaţii actuali va ajunge pe scaunul de la Cotroceni. Exemplul cel mai bun este, din istoria recentă, chiar cel al lui Traian Băsescu, ales preşedinte după ce a avut foarte mulţi ani legături mult prea strânse cu securitatea lui Ceauşescu şi cu cea de după regimul comunist. În aceste condiţii, candidaturile celorlalţi
pisoiaşi de dreapta, cu excepţia lui Tăriceanu, care poate strânge şi el un număr mare de voturi devin, practic, aproape inutile.
În orice ţară civilizată, înainte de a se face manifestări grandomanice se adună sacul cu bani din sponsorizări (a se vedea practicile electorale din SUA), iar acesta este la vedere, în timp ce puşculiţa PSD, care este fluturată electoratului este goală de mulţi ani, dar, cu toate acestea, susţinătorii lui Ponta au reuşit performanţa de a găsi un cocoşel care să le aducă punguţa cu galbeni exact la timp pentru a susţine o manifestare asemănătoare celor de la 23 August. Cine şi de unde plăteşte nota de plată vom vedea, dar, cel mai probabil, factura va veni tot la amărâţii de români, împovăraţi cu tot mai multe taxe şi impozite. Poate că, cine ştie, Guvernul Ponta va inventa în curând şi o taxă pe numărul coşurilor de fum de la case, sau pe metrul pătrat de aer respirat în locuinţele românilor.
